visam poeme...
visam poeme...
De timpuriu, o minte iscoditoare s-a lovit de dificultatea de a explica fenomenele. Ea s-a străduit să dezlege nodul printr-o operație de combinare, așezând la temelia întâielor începuturi niște corpusculi solizi, consistenți, nădăjduind ca mai apoi din această mare de pulberi să poată înălța giganticul edificiu. Și încă mai de timpuriu, au existat explicații, nu științifice, ci din basme și poeme în linii stranii, simbolice, cu oameni, zei, animale, ziditori colectivi care au participat la zămislirea lumii. Și-a început cu o profeție întru așezarea lumii în marginile vechilor rânduieli spre a înlătura prisosurile.
Când lumea în lume se va întoarce,
când lumina și umbra
se vor îmbina într- stranie claritate,
când pentru orice creatură
va exista o cheie ascunsă într-o cifră
sau într-o misterioasă figură,
când cei care cîntă și iubesc
vor ști mai mult decât învățații,
când istorii ale lumii, pururi eterne,
își vor schimba sensul,
atunci,
tot ce e strâmb clădit și inversat
prin tainic și unic verb
va fi sfărâmat.
Așa a învățat că numai acela care știe să-și ascută auzul spre a desluși tainele muzicii universului și poezia care irumpe din orice îndeletnicire, acela care știe să-și urmeze îndemnurile fără să disprețuiască drumul, oricât de greu va părea, acela, doar, se va iniția în mistere divine. Așa a învățat că numai copiilor sau oamenilor copilăroși le este dat să pătrundă și să înțeleagă un univers uman în afara unei umanități a cărei înflorire va fi fost deja împlinită. Pentru că numai inocența îngăduie să nu vezi primejdiile îngrozitoare asemeni unor nori negri gata să se năpustească asupră-ți și să vezi rânduiala lumii așa cum a fost ea croită in illo tempore.
Pe tronul ei de argint șade Luna
și veghează peste o țară de umbre
în străfundurile pământului,
Șarpele își mai păstrează credința,
iar noul Monarh adânc cufundat în gânduri
aminte-și aduce de-al nopții vis.
Încă-i mai pare c-aude și vede
sub fugara rază a Lunii
al Eddei chip cu tânăru-i piept zbătându-se
într-o mistuitoare văpaie.
”-Spune-mi, tu, Edda, o-ntrebase Monarhul,
care îți este dorința cea mai adâncă
și care îți este durerea cea mai tăcută?”
”-O, dulce Stăpâne, îi răspunsese Regina,
izvorul durerii seca-va atuncea
când laolaltă s-or prinde
trecutul , prezentul și viitorul
când vara iernii cu toamna primăverii
s-or nunti aducând laolaltă
tinerețea zglobie cu bătrânețea pustie.”
”-Curat ai grăit!”, îi răspunse Monarhul,
și brațul întinse cerând slujitorilor
cu glasu-i de tunet:
”-Să ni se aducă îndată
carul de foc
eu cu Regina pleca-vom
s- aducem ale anului vârste și ale neamului omenesc.”
Din depărtări auzea, uneori, glăsuindu-se: ”ceea ce este de neînțeles nu poate fi decât o urmare a neînțelegerii. Cel care caută ceea ce deja poartă în sine nu va găsi niciodată.” Limba în care aceste semne îi erau transmise nu putea fi înțeleasă pentru că nici ea nu se înțelegea pe sine sau nu voia să se înțeleagă. Dar inima știa să traducă și sufletul să asculte. ”Învață să privești stelele, apoi nisipul, așezând între ele stranii linii închipuite. Învață să iei aminte la limpezimea misterioasă a văzduhului, să aduni pietre, flori și, uneori, scoici pe care să le așezi șiruri, șiruri, în diferite chipuri. În acele clipe de tainic mister să-ți asculți cu grijă sufletul și gândurile. Nu știi către ce lumi te va mâna nostalgia.” Punea lumii temelie prin firea lucrurilor și nimic n-o mai putea tulbura căci în Templu îi era dat să intre.
În Templul din munte
Monarhul se roagă :
”De-aș putea fi dintre acei ce vor făptui
transfigurarea lumii!”
Erou al întâmplărilor aspre
ce se cer dezlegate
harnic slujitor al faptei
spre lumea dinafară sufletul și-l îndreaptă
toate coincidențele adormite în umbra-i
în tainic echilibru se prefac peste noapte
căci lui nu-i îngăduie Cerul
pradă melancoliei să cadă
și nici cugetărilor calme.
***
Însă pe cel menit să contemple lumea
întotdeauna
îl vor tulbura marile și feluritele fapte
al căror sens
numai din cărți
îi va fi dat să-l discearnă.
În viața-i simplă
hărăzit îi este
stăpân doar peste vise
și peste liniștea cerească
să fie Poetul.
În nopți cu lună plină,
uneori, hoinărește
prin sălașuri prin care
doar zeii piciorul de aur l-au pus.
Și nu-i de mirare că Regele și Poetul sunt stăpânii și oaspeții liberi ai Lumii Celeste. Pentru că deseori cântările Poetului au stârnit curajul în inima Leului pornit în volbura marilor fapte. Iar un Poet și un Rege bun pot fi ghiciți după chipul voios și limpede, luminat de duhul măreției în care lumea se oglindește în marile și schimbătoarele ei legături. Așa cum stă scris în Marea Carte a Înțelepciunii ei rămân Arhitecții acestei Lumi
Comentarii