Cine n-a fost îndrăgostit? Iubirea e ca pojarul. Îl faci o dată și...gata!  La fel și  cu iubirea. Nimănui n-ar trebui să-i fie teamă că s-ar mai îndrăgosti a doua oară. Nu, niciodată nu ne-am putea îmbolnăvi de dragoste de două ori! Cupidon e tare zgârcit. O săgeată! Atât! Restul? Iluzii!!!

Desigur, ne putem atașa de cineva, ne poate plăcea, inima noastră rămâne deschisă afecțiunii toată viața. Dar de iubit cu adevărat, omul nu poate iubi decât o singură dată! Inima e precum un foc de artificii care, doar o dată poate izbucni în flăcări  până în înaltul cerului. Ca un meteorit ea explodează pentru o clipă luminând cu măreția trăirii ei întreaga lume de dedesubt. Apoi, întunericul  rutinei sordidei vieți cotidiene se închide în jurul ei, astfel încât, epuizată, revine pe pământ, unde rămâne să zacă fără nici un țel și părăsită, arzând mocnit până când se transformă în cenușă.

Marea stăpână celestă a iubirii nu ne onorează cu prezența decât o singură dată în viață. O singură dată, scăpând din lanțurile închisorii noastre, așa cum a făcut-o și bătrânul Prometeu, urcăm pe muntele sacru, înhățăm focul sacru al zeilor din carul lui Phoebe. Fericiți cei care zoriți să coboare înainte ca acesta să se stingă, pot aprinde cu flacăra sa altarele lor subpământene.

Iubirea este o flacără prea pură pentru a putea dăinui în atmosfera otrăvitoare pe care o respirăm. Dar înainte să se stingă, o putem folosi ca pe o torță să aprindem focul tihnit al afecțiunii. Oricum, această stare de ”căldicel” e mai potrivită lumii noastre burgheze decât spiritul arzător al iubirii. Iubirea trebuie să fie focul sacru al vestalelor dintr-un templu atotputernic- acel altar vast și nebulos a cărui muzică organică rotește întreg Universul.

Focul afecțiunii poate arde vesel, în timp ce flacăra albă a iubirii pâlpâie și se stinge. Focul afecțiunii poate fi alimentat zi de zi și devine tot mai puternic pe măsură ce se apropie anii reci ai bătrâneții. Pe acest foc se tot aruncă cărbunii bunăvoinței, cuvintele amabile, jurămintele mai mult sau mai puțin oneste. Cu timpul, fiecare dintre noi e uimit de transformarea pe care o suferă celălalt, neînțelegând că ceea ce  a hrănit n-a fost iubire, ci doar blânda afecțiune.

Căci iubirea e o floare atât de delicată încât nu rezistă meschinăriei umane. Doar suntem atât de orbi la propriile noastre defecte și atât de vigilenți și de conștienți de defetele celorlalți! Tot ceea ce ni se întâmplă este din cauza celorlalți. Întotdeauna.

Sigur, e o clipă tristă pentru noi atunci când lampa iubirii se stinge, iar focul afecțiunii încă n-a apucat să-i ia locul și trebuie să bâjbâim prin frig în zorii aspri  ai vieții. ”Din fericire” găsim resurse să ne consolăm repede cu surogate și să ne amăgim cu Puterea noastră. Suntem de neclintit în încrederea noastră că oricând putem ”iubi etern”. Numai să vrem că lumea ne cade la picioare. Ce mare amăgire!

Dar, vai! ce repede ne adaptăm și ne alăturăm gloatei și cum mai știm noi să ne batem joc de iubirea eternă. Pasiunile noastre încetează subit, inocența se duce naibii, devenim experți în psihologia umană, în iubire în a ne trăi viața. Nu mai urâm, nu mai  suferim, nu ne mai bucurăm și nici nu mai disperăm, luăm totul a la legere și, pe măsură ce îmbătrânim,  mândria noastră devine tot mai rezonabilă și se adaptează convenabil împrejurărilor. Iar în ceea ce privește iubirea- aceasta moare. Disprețul față de ea, față de ”visurile aiurite” se furișează în inima noastră înghețând-o pentru totdeauna.

Eu  am o vârstă...iertate fie-mi aceste rânduri, însă multe dame...poate și domni... le vor considera o erezie. Tinerele dame...bunăoară...învață despre sexul opus din romanele scrise de niște femei...obosite, și, comparativ cu monstruozitățile prezentate pe post de bărbați, păsările ucigașe ale lui Pitagora par demne de sentimente umane. Fenomenul este și invers. Și unii și alții pornesc la drum cu idei preconcepute, cu imaginea deformată a celuilalt deja înfiptă în creier.

Și totuși, femeii îi revine rolul principal în a schimba paradigma relației. În mâinile ei stă transformarea bădăranului actual în cavalerul de altă dată. Dar trebuie să fie ele însele, în primul rând, demne de venerația unui cavaler. Da, femeia trebuie să fie mai nobilă decât bărbatul, să învețe să lepede  pelerina egoismului, a insolenței, a afectării. O mie de săbii, care acum ruginesc într-o trândăvie dezonorantă, se vor ridica din tecile lor, pentru a lupta să vă apere onoarea, dragele mele prințese! De ce fapte nobile ar fi capabil un bărbat când ar iubi cu adevărat și ar prețui femeia iubită, nici nu vă imaginați!

Un mic exercițiu de imaginație pentru noi toți: cât de dulci și de frumoși au fost anii tinereții, atunci când iubirea și suferința erau la fel de sălbatice și nu semănau cu durerea searbădă și lumească de la anii maturității? Ah! dar câți mai sunt capabili  să riște durerea pentru o clipă de extaz? Acum, privim cu ironie către vremurile când ”eram tineri și proști”. Ne-am emancipat cu toții și trăim într-o mlaștină de ipocrizie.