”Ori de câte ori îți dorești  ca Ilie să ți se arate în chip văzut, concentrează-te asupra lui...Există trei modalități de a-l vedea: într-un vis; cât timp ești treaz și-i dai binețe; dar și când ești treaz, îi dai binețe și el îți răspunde la salut.”

Joseph Caro

Visarea  pornește din emisfera dreaptă a creierului nostru și, precum respirația, își urmează cursul zi și noapte. Visele noastre nocturne sunt doar o formă particulară a visării, o parte a subconștientului nostru.

În învățare există două mari căi de urmat: calea deschiderii către memoria verbală și calea deschiderii către memoria imagistică- budismul Zen și budismul tibetan. Zen își învață discipolii să stea și să privească detașat mișcările minții. La anumite intervale li se oferă scurte parabole paradoxale (koan) pentru a le testa progresul.

Budismul tibetan face apel la imagistică, e acceptată pădurea de imagini în care trăim și ucenicii sunt învățați să pătrundă în ea, s-o parcurgă și, în cele din urmă, să iasă de cealaltă parte a pădurii.

Noi, ca indivizi, suntem atrași fie spre emisfera stângă a creierului (verbală), fie spre cea dreaptă (imagerială), fiecare emisferă fiind asociată unei tendințe de comportament. Emisfera stângă este dominată de abstract, dreapta are grijă de aspectele spațiale și reprezintă corpul. Așadar  vorbim despre două lumi distincte care interacționează, dar nu folosesc același limbaj. Partea dreaptă a creierului nu gândește, ci experimentează, tărâmul ei fiind corpul fizic, iar limbajul de natură imagistică. Putem vorbi despre imagini? E complicat. Mulți dintre mistici  care trăiesc în lumea lor imagistică încearcă să explice cât de greu le este să transpună în cuvinte ceea ce se întâmplă în momentul extatic al comuniunii cu divinul. Cel mai apropiat de graiul pe care îl căutăm este graiul poeților.

Theseu
”Și-în mintea-i de poet întruchipează
Minuni la care neîncetat visează.
Iar pana lui dă suflet și dă nume,
Unor nimicuri care nu-s pe lume.
Închipuirea lui e-atât de mare
Că-i gata, numai dacă i se năzare
Vreo bucurie, să-i urzească trainic
Ca sol al bucuriei lui, un crainic…
Iar noaptea, dacă bezna-l înfioară,
Ia un tufiș drept urs sau altă fiară.”

(Shakespeare)

Poeții sunt cei care se ivesc la hotarul dintre imagine și Verb, lumea visării fiind pentru ei esențială. Limbajul verbal e pus în slujba visului. Pentru poet mișcările vii ale corpului imaginal dau naștere la cuvinte, așa cum pământul iscă o fântână de viață. Cuvintele corpului imaginal nu se succed într-o ordine logică ca într-un argument intelectual. În poezia adevărată  există salturi, alăturări uimitoare de cuvinte, asocieri șocante. Cele mai apropiate limbi de lumea imaginală sunt ebraica și sanscrita, fiind foarte apropiate de  sunetele și mișcările primare ale lucrurilor pe care încearcă să le exprime.

O persoană care dorește să autostimuleze visarea trebuie să prindă de coadă fiara, leviatanul din patrimoniul ebraic, cel care se ascunde în profunzimea oceanului (subconștientul).  Mai întâi trebuie să conștientizăm existența mitului că realitatea definită ca fenomen măsurabil, verificabil și repetabil ar fi singura realitate. Renegând mintea imaginală, mintea conștientă și-a făcut  o glorie din a măsura, a etala a verifica, tot ceea ce știe. Un imens ego cultural s-a dezvoltat în jurul acestei abilități. Acest mod de gândire este foarte atractiv pentru  că ne dă impresia că avem control asupra mediului și ne reduce foarte mult incertitudinile. Ceea ce nu poate fi dovedit nu este neapărat neadevărat. Puntea comună dintre lumea concretă și lumea visării este propriul corp, senzațiile pe care le percepi sunt căile către cele două lumi. Întotdeauna experiența ne vorbește în limbajul simțurilor. Operăm îndeosebi pe tărâmul instinctelor și al emoțiilor. Emoțiile sunt reacții la instinctele contrare. Amurgul este timpul sacru dăruit nouă pentru a fi martorii dispariției tuturor formelor, urmat de zori, minunatul moment în care formele  reapar în mod miraculos.

Pentru a deveni un visător, un vizionar trebuie să călătorești spre centrul minții tale imaginale, așa cum o făceau, odinioară, înțelepții din vechime. Mai întâi va trebui să observi modul în care tinzi să te menții în zona anumitor tipare, ignorându-le pe altele. Atunci când crezi că realitatea ta e singura realitate existentă, de fapt, vezi doar propriul tău tipar. Următorul pas va fi urmărirea și selectarea instinctelor în funcție de reacții având drept țintă redirecționarea energiilor spre canale favorabile liniștii tale interioare. Va trebui să-ți iei visele în serios  pentru că lumea viselor de peste noapte este o lume răsturnată (văzută în oglindă) a lumii tale de peste zi. Astfel vei conștientiza că imaginile din vis sunt adevăruri puternice, șocante, care nu de puține ori pot zdruncina mulțumirea de sine. E greu, foarte greu să rupi tiparele instinctuale, să te rupi de limitările corpului fizic.

O, da, cu siguranță, e greu să devii treaz și conștient în timpul visului, cu o singură excepție: atunci când durerea te stimulează și te afli într-un continuu du-te-vino între simțuri ca într-un labirint.

”De ce imensa durere umană
te ridică deasupra propriului eu,
până la halucinaţie şi nebunie şi profeţie
şi destin, ba încă mai sus, până la dreptate…
Şi eşti doldora de amintiri şi fapte şi vedenii, martor
al valurilor generaţiilor
venind dinspre adâncul timpului
şi spălând veşnic întreaga lume.”

(Tasos Livaditis, Durerea; Trad. Sorina Munteanu)

Visăm tot timpul, bineînțeles, pentru că experimentăm viața în fiece moment. Pentru a avea acces la ceea ce visezi trebuie să te antrenezi și să te cufunzi continuu în sursa visării tale.  Cu ajutorul unor scurte exerciții de imaginație  prin care visarea este propulsată în realitate și invers, înveți să practici visul treziei. Trecerea de la reactivitate la simțire, se realizează progresiv pentru că trupul nostru este o creație dominată de obiceiuri. Nu-i ușor să ajungi deasupra firii tale, să depășești și să te rupi de trecut pentru ca în final să-ți găsești echilibrul ancorându-te în centrul inimii tale.

Victoria asupra iluziilor și proiecțiilor noastre vine atunci când suntem capabili să distingem între reacțiile noastre de suprafață și adevăratele noastre simțăminte intuitive. Numai așa putem să punem visarea în slujba proprie și să-i stăpânim marea putere nemailăsând-o să ne chinuie și ne aruncă pe tărâmuri ale iluziei și ale pierzaniei. Paradoxal, deși ne simțim goi și vulnerabili lipsiți de busolă (vinovată se face emisfera stângă cerebrală) în același timp dorim să scăpăm de aceste limitări (emisfera dreaptă). Cine nu și-a dorit să scape de tipare măcar pentru o singură clipă, să fie liber și să revină cu ochii minții la neantul de dinainte de Început?  Dar mintea  noastră este avidă în căutarea unor forme și a unor tipare  pline de înțeles

Poate fi manipulată lumea Imaginației?  Imaginează-ți că Luna e lumea interioară, iar Soarele cea exterioară. Luna continuă să existe chiar și când dispare din raza nostră vizuală pentru faptul că nu încetează să afecteze Oceanele și fluidele din organismele noastre, în vreme ce Soarele doar strălucește de această parte a planetei. Putem spune că pe o parte a oglinzii  este întotdeauna noapte, iar de cealaltă parte este mereu zi. Corpul nostru este interfața (receptorul, transmițătorul), ecranul nostru perceptual, oglinda pentru ambele lumi. Ambele lumi există și rămâne de lucrat asupra unificării lor. Adică, să reușim să aducem într-o singură lume Luna și Soarele. Se poate? Încercăm!

Ca orice erou mitologic trebuie să ne batem cu balaurii noștri, să trecem dincolo de mlaștinile noastre și să ne croim drum prin mărăcinișul emoțiilor noastre. Dacă furtuna este în noi și ne-a prins în rotirea ei negativă, dacă nu învățăm să-i ținem piept, dacă proiectăm totul în afară și vom da vina pe alții nu vom reuși să scăpăm de coșmar.

Namaste!