Cehov

Cehov

 

 

 

”Nu se poate să te împaci cu faptul împlinit, să nu te împaci, iarăși nu se poate, iar cale de mijloc nu există.” ...Nu-ți rămâne decât ”să cazi la pământ, să țipi și să te izbești cu capul de dușumea”. O spune Cehov  despre unul dintre eroii săi, nelăsându-i nicio cale de salvare din situațiile limită. Ciudată tenacitatea cu care Nikolai Stepanovici (”O istorie urâtă”) refuză orice mijloc acceptabil de salvare. Nici uitarea și nici amintirile din trecut nu sunt luate în calcul. A fost  în tinerețe un savant eminent capabil să țină auditoriul timp de două ore cu atenția încordată. A avut prieteni, elevi care l-au iubit, soția, copiii...acum nu-l mai interesa nimeni și nimic. Singurele simțăminte pe care i le mai puteau trezi ceilalți erau  ura, ciuda și invidia. Altă dată, pacifist convins, maestru în arta conversației și a întreținerii bunelor relații cu ceilalți Nikolai Stepanovici se schimbase radical. Tot ce vedea și ce gândea acum  nu făcea decât să otrăvească viața apropiaților. Simțea, pur și simplu, că a ajuns un criminal fără să fi înfăptuit vreo crimă. Tot ce făcea înainte era bine, necesar și util. Acum, aflat pe patul morții devenise alt om.

Cel mai bun și cel mai sfânt dintre drepturile pe care le au regii este dreptul de a grația. și eu întotdeauna m-am simțit rege, am fost îngăduitor tot timpul am fost gata să iert în dreapta și în stânga...însă acum nu mai sunt rege. În minte mi se întâmplă ceva ce li se potrivește doar sclavilor: zi și noapte prin mine rătăcesc gânduri crude și-n suflet mi s-au cuibărit sentimente pe care nu le-am știut. Urăsc, mă indignez, mă revolt și mi-e teamă...sunt prea sever, prea aspru, prea iritant, răuvoitor și bănuitor...ce înseamnă toate acestea? Dacă schimbarea convingerilor mi-a provocat noi gânduri și sentimente, de unde vine schimbarea aceasta? Oare lumea s-a înrăit și eu am devenitmai bun, sau poate că altădată eram orb și indiferent?

Însă dacă această schimbare se datorește degradării forței mele fizice și psihice, atunci sunt într-o situație vrednică de plâns; înseamnă că noile mele gânduri nu sunt normale, nu sunt sănătoase, înseamnă că trebuie să mă rușinez de ele și să le consider neînsemnate.”

Așadar, bătrânul profesor se întreabă cum e mai bine să fii: broască râioasă, invidioasă și rea? Sau cel care fusese altădată: altruist, plin de compasiune, înțelegător? Pare un monstru numai bun de nimicit, nu-i așa? Îl privești și deodată ai revelația faptului că pentru a lupta cu călăii, cu moraliștii, cu temnicerii, bătrânul profesor nu mai are resurse. L-ar da gata și un copil. Știe că nici persuasiunea, nici rugămințile nu i-ar fi de folos. Drept care recurge la un mijloc disperat: cu voce înfricoșătoare, sălbatică, sfâșietoare începe să clameze în gura mare niște drepturi. E un geamăt înfiorător, neomenesc toată această lamentație a lui. Viața i-a fost lungă, interesantă și nu i-a mai rămas decât să-i pună capăt în mod elegant. Dar el ce face? El tună și fulgeră împotriva tuturor agățându-se convulsiv de ultimele zile care i-au mai rămas. Și Cehov supralicitează, dedicând zeci de pagini ”trăirilor sufletești” ale acestei monstruoase creaturi, încât, la final, izbutește să-l facă pe cititor să simtă simpatie inutilă și compasiune pentru ea. Oricum, drumul e unul singur - către moarte. Și atunci, ce folos are această nesfârșită descriere a agoniei profesorului?

Când fiica lui adoptivă, Katia, îi cere sfatul, el, marele savant, prieten cu Pirogov, Kavelin și Nekrasov nu știe ce să-i răspundă. ”E ușor de spus: muncește, sau împarte-ți averea săracilor, sau cunoaște-te pe tine însăți; însă tocmai pentru că toate acestea sunt ușor de spus, iată că nu știe ce să răspundă” Și uite-așa, Katia, femeie tânără și frumoasă cade ca și profesorul într-o capcană de șoareci din care nici naiba n-o mai poate scoate. Și când ea își dă seama că este într-o situație fără ieșire  câștigă întreaga simpatie a autorului. Ăsta e Cehov!  Câtă vreme personajul mai are energie și o soluție pentru viitor e neinteresant. Când  ajunge într-o fundătură de unde nici diavolul nu-l mai poate scoate, Cehov începe să se învioreze. Atunci pune la bătaie întreaga sa energie creatoare, întreaga inspirație.

 Mai întâi instinctiv, apoi conștient, s-a lăsat atras de probleme irezolvabile de felul celei zugrăvite în povestirea ”O istorie urâtă”. Sunt aici, laolaltă, neputința, invaliditatea, moartea implacabilă și o totală lipsă de speranță.  În jurul nostru se petrec la tot pasul tragedii îngrozitoare, insuportabile, după modelul lui Nikolai Stepanovici și dacă fiecare muribund ar face atâta caz cât face el viața noastră, a tuturor, ar fi un infern.

Și Cehov ce face cu acest organism viu aflat în descompunere, cu acest bătrân ticăloșit care încearcă să se sustragă morții? El arată cât de jos poate coborî ființa umană în loc s-o ajute să treacă cu demnitate și cu onoare peste acest ultim prag.

În vechime, numai vrăjitorii,  șamanii și magii se ocupau de cei care se retrăgeau în singurătate spre a muri. Dacă, din întâmplare, oamenii descopereau aceste practici, îi pedepseau foarte aspru. Pentru că orice era iertat-cruzime, siluirea, omorul - dar niciodată nu era iertată iubirea dezinteresată a morții, căutarea tainei morții.

Sigur că nu doar Cehov și-a ales moartea ca subiect al operelor sale. Dar nu subiectul este problema, ci modul în care este tratat acest subiect. ”În toate gândurile, sentimentele și noțiunile pe care mi le alcătuiesc despre toate, spune Cehov, nu există ceva comun, care să lege totul într-un întreg. Fiecare sentiment și fiecare gând trăiesc separat în mine și în toate părerile mele asupra științei, literaturii, asupra elevilor, chiar în toate tablourile pe care le zugrăvește imaginația mea, nici analistul cel mai abil nu va găsi ceea  e se numește idee comună, Dumnezeu al unui om viu. Și dacă acesta nu există, înseamnă că nu există nimic. În condițiile unei asemenea sărăcii, ar fi de ajuns o boală serioasă, o spaimă de moarte, o confluență a circumstanțelor sau a oamenilor pentru ca tot ceea ce altădată luam drept concepție despre lume, văzând în ea sensul și bucuria vieții mele, să se răstoarne cu josul în sus și să se transforme în praf și pulbere.”

În concluzie, Cehov se autoflagelează în fel și chip, dar nu rezolvă nimic. Nu știe cum s-ar putea elibera din sclavia ideilor și de aceea începe  o luptă lungă și tenace, un război de guerilă cu tiranii care l-au subjugat.

Conținutul ”Istoriei urâte” poate fi redus la faptul că profesorul împărtășindu-și noile sale gânduri declară că nu vede posibilă recunoașterea puterii pe care ideea o are asupra lui. Glasul naturii vii se ridică deasupra obișnuințelor aluvionare ale culturii.

Asemeni celorlalți eroi cehovieni, profesorul e pus față în față cu necesitatea  nefirească de a crea din nimic. Ca de obicei pe  toți îi așteaptă disperarea, ireparabilul imposibilitatea absolută a oricărei acțiuni pentru că a crea din nimic este contrar naturii omenești. Mulți oameni au trăit și-au murit pe pământ, lupta dintre bine și rău nu contenește, iar cei tineri nu se vor naște niciodată cu experiența de viață a celor maturi. Și întotdeauna a fost așa: binele nu s-a temut de lumina zilei, oamenii buni au trăit uniți, în comun, iar răul s-a tot ascuns în umbră și-a acționat de acolo, oamenii răi rămânând niște singuratici pentru că altfel nici nu se poate. Toți eroii lui Cehov se tem de lumină, toți sunt singuri și le este rușine cu disperarea lor știind că nimeni nu le poate fi de ajutor. Li s-a luat totul și trebuie să creeze totul. Orice discuție ai încerca să ai cu eroul cehovian el îți răspunde invariabil: pe mine nu mă mai poate învăța nimeni nimic. Îi propui o nouă manieră de-a vedea lumea, dar el te suspectează că îi oferi aceleași vechi instrumente și-ți întoarce spatele fără o vorbă. Cehov e un scriitor extrem de discret căruia îi este teamă de opinia publică și ține cont de ea. Dar ce greață fățișă manifestă el față de ideile unanim acceptate!

Așadar, unicul erou al lui Cehov este omul disperat care nu are absolut nimic de făcut în viață, poate doar să se dea cu capul de pietre. Știe că este insuportabil pentru ceilalți, dar n-are puterea să se izoleze.

În fața tablourilor zugrăvite de Cehov nu găsești alte cuvinte  prin care să exprimi starea de supunere și uitare pe care o emană decât: ”Resignez-toi, mon coeur, dors ton sommeil de brute!”

Bibliografie: Lev Șestov, Începuturi și sfârșituri, Institutul european

Cenaclu Literar: