despre sacrificiu

despre sacrificiu

 

 

Capacitatea de a ne schimba perspectiva este unul dintre cele mai eficiente intrumente pe care le avem la îndemână. În viață depindem numai și numai de noi înșine.

Avem nevoie de cei din jurul nostru, dar de nimeni, în mod special, pentru a merge pe calea aleasă. Cu siguranță, putem trece peste durerea pierderii și a abandonului, viața noastră fiind doar responsabilitatea noastră. Marea provocare de a fi om constă în două lucruri: să  știi când să intri și să când ieși.

Când suferim o pierdere, viața noastră se amplifică. Atât iubirea ca viață, cât și pierderea ca moarte au nevoie una de alta pentru a putea să existe. În viață tindem mai degrabă să depindem decât să iubim și neiubind nu putem experimenta cu adevărat durerea morții- doar deplângem neputința absenței.

Este necesară libertatea autodependenței pentru a experimenta dragostea, este necesară dragostea pentru a experimenta doliul unei pierderi, este necesară durerea morții pentru a o depăși. Este necesar să fi trecut prin multe morți înainte de a găsi calea fericirii. 

În viață, greutățile sunt, de fapt, etape pozitive necesare fiecărei renașteri. Pierderile implică întotdeauna o criză la nivel individual. Tot ceea ce ai cu adevărat este ceea ce nu poți pierde într-un naufragiu. Vorbim despre moarte și re-naștere ca despre evenimente simbolice inițiatice. Dacă iubirea ne ajută să identificăm ura, moartea ne arată valoarea vieții. Omul a fost construit astfel încât să-și facă un țel din viață în căutarea fericirii. Mânia, violența, agresivitatea apar atunci când omul nu suportă frustrarea de-a nu fi iubit, apreciat, recunoscut, prețuit. Toate acestea sunt derivate toxice ale degradării tendinței iubitoare înnăscute.  A-i privi pe cei din jurul nostru cu duioșie ne permite să ne relaxăm, să avem încredere, să fim în largul nostru oriunde ne-am afla. Structural, toți suntem la fel construiți. Ne diferențiază bagajul cultural, stilul de viață, spiritualitatea chiar și culoarea pielii. Suntem diferiți, dar toate aceste diferențe nu ne despart.

Noi, oamenii, ne schimbăm pe parcursul vieții, dar nu în bine, ci în mai rău pentru că ni se diminuează calitățile și ni se înmulțesc,  ni se dezvoltă defectele. Dacă erai icredibil de sociabil, cu timpul, devii un șarlatan. Dacă erai foarte amuzant, devii un caraghios insuportabil. Dacă erai un tip seducător, devii un crai cu ochii numai după femei. Trăsăturile încep cu timpul să devină exagerate, omul se asprește și se transformă într-o caricatură a propriei persoane. Așadar, viața în doi devine suportabilă și agreabilă dacă nu iei niciodată în calcul că celălalt se va schimba în mai bine.

Regula de aur este că trebuie să fii lângă cineva care îți place exact așa cum  este. Desigur, celălalt poate deveni mai bun, dar nu pentru mine, nu ca să-mi placă mie.

 În concluzie, nu iubim potențialul din celălalt,  ci ceea ce este cu adevărat. Singura condiție fiind a se încuraja reciproc să fie exact ceea ce este cu adevărat. A paria pe potențialul din omul de lângă tine înseamnă a deschide poarta către nemulțumire și către nefericire.  Ca o glumă- în viață putem întâlni și ceea ce ne dorim – perfecțiunea- dar, din nefericire, poate să nu ne fie accesibilă. E bine să învățăm să dorim și să apreciem ceea ce avem. Adevăratul antidot al năzuințai este acceptarea și nu posesia. Pacea interioară nu înseamnă să devii distant, dezinteresat, gol pe dinăuntru.

Viața trebuie să fie evaluată în funcție de parcurs, nu de locul în care ajungem, de modul în care ne deplasăm, nu de câte reușim să adunăm pe cale. Acumularea ține de vanitate. Punând accentul pe rezultat, cu puțin noroc, putem să cucerim momente de glorie. Punând accentul pe proiect, pe calea parcursă dăm sens vieții, ceea ce este esențial.  Căutarea fericirii este obligația tuturor oamenilor, nu doar un drept al unora.

A găsi sensul vieții tale este, de fapt, a găsi cheia fericirii.  Și aici vorbim despre a ști pentru ce trăiești. Nu ca ceva care se întâmplă accidental, ci ca ceva asumat cu responsabilitate.  În viață unii caută Plăcerea, alții Puterea, unii caută îndeplinirea unei Misiuni, iar alții caută Transcendența.

Pentru cei care caută Plăcerea a fi fericit înseamnă a trăi liniștea de a se ști pe calea cea bună către ceva plăcut către ceva ce are sens pentru ei. În această categorie pot intra cei care cultivă plăcerile voluptoase, desfrâul, mâncarea, băutura, dar și cei care găsesc plăcere în muzică, în dans, în literatură, în a-i ajuta pe alți semeni- așadar, pot fi și buni și răi, și generoși și avari, și ticăloși și iluminați...căutările plăcerii seamănă între ele, oricare ar fi modul de-a le obține, numai că cel care caută plăcerea sexuală nu va căuta niciodată plăcerea intelectuală și nici pe cea mistică. Sunt plăceri diferite.

A căuta Puterea este valabil pentru cei care sensul vieții este căutarea constantă a sinelui, pentru cei care năzuiesc să fie campioni, pentru cei care cred că sensul vieții constă în a-ți înfrunta temerile. Caută puterea și cei mai nemernici și mai lipsiți de scrupule,  și cei care vor să conducă o instituție mondială precum și dictatorii lumii. Câtă Putere poate pretinde omul? Infinită. Este la fel ca Plăcerea. Din ce ai, tot ai mai vrea- mai multă, și mai multă. Toată dacă se poate!

A-ți îndeplini Misiunea. Precum predicatorii care s-au dus în America pentru a-i catehiza pe indigeni. Dar poate fi și o misiune dată de părinți, sau pentru o luptă ideologică cum a fost Che Guevara. El a crezut cu sinceritate că are o misiune de îndeplinit. Cu o săptămână înainte de a fi împușcat scria în jurnalul lui : ”Sunt un om fericit.”

Căutarea Transcendenței...poate fi banală și axată pe narcisismul prost rezolvat, sau poate fi expresia celor mai frumoase sentimente umane.  Se poate merge pe această cale căutând aurul sau bronzul, pentru aplauze sau pentru apreciere, pentru rating sau pentru serviciu, pentru faimă sau pentru dorința de-a ajunge mai departe. Toate acestea țin de Transcendența pe orizontală.

Există și o Transcendență pe verticală- cea a celor care trăiesc și muncesc,  visează și acționează nu în funcție de viața pământească, ci în funcție de ceea ce urmează în cea veșnică.Dar..să nu fim ipocriți- cu toții ne dorim câte puțin din toate- vrem Plăcere, vrem Putere, vrem Transcendență...aceste căutări sunt omenești și toate ne aparțin.

Totuși, pentru fiecare dintre noi există în acest moment o căutare mai importantă decât celelalte.  Pentru a fi responsabil de fericirea ta trebuie să accepți că sensul depinde numai de tine, de alegerea ta. Uneori  e dureros, dar a da sens vieții tale poate să coincidă cu faptul că viața ta să nu mai aibă sens din acel moment. Esențial este să-ți fii fidel de fiecare dată. E singurul lucru din viață care merită osteneala.

Zice-se că, într-o zi,  Andre Segovia ieșea de la un concert și cineva i-ar fi spus.

-Maestre, mi-aș da viața să pot cânta ca dumneata.

Maestru l-a privit și i-a răspuns:

-Acesta este prețul pe care l-am plătit.

*

Trebuie să fii capabil să-ți dai viața pentru ceva, indiferent ce anume, chiar dacă acel lucru nu-i măreț și e lipsit de importanță.

Chiar dacă viața m-a lovit, m-a ciopârțit, m-a făcut să cad în genunchi, viața mea tot are sens, tot mă agăț cu unghiile, julindu-mi genunchii și sufletul, cerând ajutor atunci când sunt slab, mă străduiesc să mă ridic și să continui de acolo de unde am căzut. E și acesta  un mod, deloc simplu, dar posibil de-a răspunde provocărilor vieții. De unde să obții puterea pentru a continua? Să nu rămâi pe loc să aștepți ca drumul să se lumineze singur! Să nu rămâi pe loc acolo unde ai căzut așteptând pe cineva care să te caute și să te ridice. Nu va veni nimeni, niciodată, cu siguranță!  Să nu rămâi pe loc așteptând ca sensul vieții să apară din senin în viața ta! E foarte important să te ridici!

Ce-ți pasă că poți merge, la început, ca un om beat și că ceilalți vor râde de tine? Și ce dacă mai greșești? Greșelile le poți repara pe parcurs. E drumul tău și tu decizi cum îl parcurgi. Pentru că...pentru că...singura persoană din Univers căreia îi pasă, cu adevărat, de tine și care-ți rămâne aproape, indiferent cum, până la capăt, ești doar tu însuți!

Ca o concluzie -e o mare stupiditate să nu fii capabil să-ți savurezi viața, să nu fii capabil să dai sens rodului pentru care ai depus tot efortul. Și să nu uităm. E un mare privilegiu să ajuți un copac să crească și să ai puterea să dăruiești și altcuiva din fructele tale. Prin ceea ce faci trebuie să știi că viața se trăiește intens. Viața se trăiește din plin. Viața se trăiește demn, indiferent ce obstacole apar. Nu te poți bucura decât de ceea ce accepți așa cum este. A accepta nu înseamnă neapărat că ești de acord. Dar în relațiile interumane acceptarea este esențială. Acceptarea și conectarea cu umilință, lipsită de aroganță, dar plină de respect și de compasiune.

 Atât de puțin ne trebuie să ne bucurăm de singura viață care ne-a fost dată!

 

Namaste!

 

 

 

Cenaclu Literar: