Ioan al Crucii

 

 

Ceea ce Rumi  a trăit alături de Shams, arderea care l-a consumat și l-a transformat, este ceea ce dăruim și împrăștiem din noi atunci când aripa Îngerului se întinde protector deasupra noastră. Ne-am arătat trupurile și sufletele focului  și  i le-am dedicat fără rest.  A urmat apoi ordinul oniric al Tatălui nostru: ”Nicht  raus sondem durch!” Și nici o celulă nu s-a sustras focului care a făcut adevărate ravagii în noi, zi și noapte. Nu mai știam nici cine eram noi, nici cine era Focul. L-am chemat din imprudență și când s-a prezentat ne-a înghițit cu ardoarea lui necruțătoare, dincolo de orice sentiment,  dincolo de orice reper, dincolo de orice prezență. 

Căzusem în afara Timpului. 

Am fi vrut să-i spunem precum i-a spus  Iov lui Dumnezeu: ”Depărtează-te de la mine puțin!” Dar nu mai era cu putință. Pierdusem și sufletul, și vocea, și nu se mai auzea decât vuietul prădalnic al flăcărilor. Focul slăvit de Rumi și de Ioan al Crucii se revela în realitate: era lipsit de orice poezie și pârjolea totul în jur. Acum, se pregătea carnea sfârâitoare și grăsimea picurândă de pe grătar în ”suc propriu al alchimiștilor” și  se tot  strângea într-un creuzet precum Potirul cel Sfânt. 

Consimțind să trec prin lucrarea focului,  am acceptat puterea de înfăptuire iscată de aici și am încetat să mai cred că astfel de fenomene și de indivizi, mai mult sau mai puțin izolați, țin de patologic. Am contemplat cu propriii ochi, am participat și m-am lăsat cuprins de compasiune și de spaima atroce a ființelor aruncate în flăcările creuzetului, trăind la cote maxime metamorfozarea păsării Phoenix.

Astfel de experiențe ne fac să pătrundem mai mult în misterul sufletului pe care nimeni, niciodată nu-l va putea dezlega. Atât vom putea ști despre el: e Marele Mister al Unității și, în esență, e un Mister al Iubirii.

 Prin intermediul consimțământului nostru pentru abolirea limitelor simțim și noi o fărâmă din Fiat! În noi se operează, atunci, consumarea întru Unitate, evaporându-se barierele ce despart ființele individuale. 

Vasul se dilată la dimensiunea Universului, nu mai este loc pentru eu și celălalt, pentru tine și mine. Pacea cosmică se instalează într-un mic punct, undeva într-o inimă nouă care începe să palpite în ritmul sunetului unic al Cosmosului.

Un vis mi-a arătat într-o noapte calea fără de întoarcere pe care pășisem, o cale pe care o bănuisem doar și a cărei imagine apăruse fulgurant într-unul din poemele mele. 

Atunci, am înțeles că destinul implacabil făcuse ca eu să port în inimă o altă nostalgie, acea nostalgie care-mi dădea continuu senzația de vid în adâncul sufletului, și în gură îmi lăsa un alt gust.

 Atunci, am înțeles, nu fără spaimă, că pentru a pătrunde misterele Totului trebuia nu spusul, ci tăcutul, nu ieșitul în afară, ci regresia către propriile abisuri. 

Atunci, am înțeles că trebuia să fiu una cu tăcerile, cu tenebrele și cu neantul dinlăuntrul meu.