Unul dintre cele mai interesante aspecte ale manifestării ciclice a fost migrația hiperboreeană, o ”coborâre” din indistincția polară primordială în multiplele manifestări secundare ale ciclului.

Simbolismul acestei migrații se leagă de manifestarea lui ”Prakriti”: instincția polară originară, ruptura de echilibru a celor trei ”gunas”; coborârea ”tamasică” întreruptă uneori de etape și de proiecții ”rajasice”.

Migrația hiperboreeană nu are nimic de-a face cu o emigrație –nimic din ea nu este întâmplător, improvizat, gratuit. Este o migrație sacră cu ai săi sacerdoți-regi purtând din etapă în etapă, fără nicio improvizație, după știința unei geografii sacre, penații săi, altarele sale, suporturile sale spirituale. Trebuie luat în considerație că aceste etape durau milenii și trebuie să fi avut virtuți speciale, virtuți analogice  cu cele ale etapelor precedente ale Ținutului Primordial.

Geografia sacră este dintre toate științele cea mai puțin cunoscută în Occident. Cele două extreme ale coborârii tamasice a emigrației hiperboreene au fost Polul Nord și Grecia pelasgică pe itinerariul Nord-Sud care leagă cele două puncte.

În această migrație au fost mai multe etape ale centrului hiperboreean și ale proiecțiilor rajasice. Acest centru trebuia să se afle în mod necesar în punctul chintesențial al acestei configurații cruciale care a avut tot atâtea ramuri orizontale câte etape ale centrului suprem pe diferite planuri ale existenței ciclice. Spre exemplu, un stat a fost pe malurile Mării Baltice, constituit din cei care mai tâtziu au fost Celții.

De remarcat că această verticală trece și prin Dacia. Astfel, în nordul Greciei, pe țărmurile Dunării și Mării Negre au trăit geto-dacii, rasă unitară din punctul de vedere al moravurilor, tradițiilor, dar divizată politic.

Herodot afirma că Tracii erau cel mai numeros popor după Indieni, înțelegând prin Traci  pe Tracii propriu-ziși, Dalmați, Panonieni, Ilyri, Geți, Agatârși, Sarmați, Sciți, Arimaspi etc. Toți anticii care amintesc despre Geți sunt unanimi în a afirma că erau un popor hiperboreean.

Pindar, poetul cel mai erudit al Greciei spune că Apollo după ce a ridicat cu Neptun și Eac zidurile Troiei s-a întors în patria sa de pe Istru la Hiperboreeni.

Strabon: ”Primii care au descris diferitele părți ale lumii spun că Hiperboreenii locuiau deasupra Pontului Euxin și a Istrului.”

Clement din Alexandria îl numește pe Profetul Dacilor Zalmoxis Hiperboreanul.

Macrobiu: ”Regiones quas praeterfuluunt Tanais et- Ister, omnesque super Scytiae locum quorum indigenas vetustas Hyperboreos vocavit.” Regiunile udate de Don și de Dunăre ...pe care antichitatea le numea hiperboreene.”

Apollonius din Rhodos scrie că Hiperboreenii sunt Pelasgi locuind în nordul Traciei.

Pliniu cel Bătrân vorbește de poporul Arimphaei-lor care locuia aproape de Munții Rifei, ”haud  disimilem Hiperboreis gentem”

Se știe că cei vechi înțelegeau prin axis boreus cardines mundi, Kion Ouranou, Polul spiritual al lumii.

Marțial  numește triumful lui Domițian asupra Dacilor Hiperboreus triumphus.

Virgiliu în Georgica , IV, V, 517  spune:

(Orpheus ) ”Solus hyperboreas glacies, Tanaimque nivalem

Arvaque Riphaei nunquamviduata pruinis Lustrabat, raptam Eurydicen”, etc.

”Singuratec, cutreiera ghețurile hiperboreene și Donul acoperit de ghețuri, și câmpiile niciodată fără zăpadă, în jurul munților Riphei (Carpații) până ce femeile trace mâniate de disprețul său îl sfâșiară...”

Așadar există o multitudine de mărturii care atestă că Dacia a fost timp de câteva milenii centrul suprem al Hiperboreii, în consecință al lumii, în migrarea către Sud  și înainte de mutarea centrului spre Orient.

Iată ce scrie Hecateu din Abdera citat de Diodor din Sicilia (II,47) ”În fața ținutului Celților, în părțile Oceanului, este o insulă  numită Leuky, adică Albă. Latona, mama lui Apollo, s-a născut aici și din cauza aceasta Apollo este mai venerat decât toți ceilalți zei (Apollo se numea de asemeni Leukos, Leukios, Leukaios) Pentru că Hiperboreenii din Insula Albă slăvescpe acest Zeu în fiecare zi și îi aduc cele mai mari mulțumiri, se pune că acești oameni sunt preoții lui Apollo...Există în această insulă un templu al lui Apollo. Locuitorii sunt în mare parte cântăreți din liră. Din această insulă se poate vedea Luna (Selene) la mică depărtare. Suveranii sunt Boreazii descendenți ai lui Boreu. Această insulă era numită de asemenea Helixea (Felicia) sau nesos makaron (Insula Preafericiților). Nu departe de acolo erau munții Riphei.”

Insula despre care vorbește Hecateu din Abdera se află chiar în fața Deltei Dunării și se numește Insula Șerpilor; în antichitate se numea Leuky, Alba și aici exista un mare templu al lui Apollo.

 În 1823 o expediție rusească a luat tot ce a mai rămas din templu. Iată o parte din Memoriul lui Kohler la Academia din St. Petersburg: ”Zidurile au încă o înălțime de 1,66m. Construcția e pătrată, având latura de 29,76. Templul a fost construit din blocuri foarte mari dintr-o piatră de calcar obișnuit de culoare albă, tăiate rudimentar și așezate una peste alta fără mortar Templul lui Apollo din Insula Lueke și construcțiile de care am vorbit  sunt de o vechime foarte îndepărtată și de un gen cuprins sub denumirea de arhitectură ciclopeană. Suntem izbiți de mărimea acestui edificiu. În antichitate el era bogat împodobit cu marmură albă...Această insulă purta în antichitate numele de Leuke sau insula Albă, nu din cauza albului coastelor sale povârnite, ci din cauza albului edificiilor sale. După ritul antic, cum spune Pausanias, toate templele lui Apollo erau construite din piatră albă.”.

Chiar și localitățile din jurul Insulei Albe poartă nume asemănătoare Olbiopolis, insula Apollonia, Cetatea Albă, aproape de Nistru, Bolgrad (orașul alb). Marea Neagră în care se află Insula Albă este o mare saturniană.

Hecateu din Abdera spunea că din Insula Albă a Hiperboreenilor se vede Selene (Luna). În fața Insulei Albe, pe brațul central al Deltei Dunării (Boreostoma) este portul Sulina care s-a numit, de fapt, Selina așa cum este desemnat în ”De administratione Imperii”  de Constantin Porphirogenetul și în ”Periplul Catalan” din 1375

Mama lui Apollo și a Dianei ( Selene) este Leto în dialect popular pelasg Lete. Laguna dintre brațul superior și central al Deltei se numește Letea. Puțin mai înainte de punctul în care Dunărea se desparte în trei brațe, pe mânerul Tridentului este portul Tulcea.

Dar să ne oprim puțin și  asupra folklorului românesc în care există un gen de incantații  numite Colinde (Calendae) care nu au origine creștină așa cum deseori s-a afirmat. Obârșia lor este proto pelasgică, într-o antichitate abisală și sunt partea cea mai misterioasă din poezia popular română.

 

 

*

Folosind simbolismul geografic al Deltei Dunării am văzut că Dacia a fost într-o epocă îndepărtată  sediul Centrului Spiritual Suprem. Iată o analogie asupra căreia trebuie meditat:

Se știe că a existat mai întâi un Caucas polar, deoarece Prometheu a fost legat de axa Polului. Există apoi  Caucasul modern.

Surse:

Geograful roman Julius Honorius, în Cosmografia spune despre două lanțuri de munți numite Caucas- unul în Europa aproape de Munții Haemus și altul la Est de Marea Neagră, în Asia.

În cea mai veche cronică rusească, aceea alui Nestor (Sec. XI):  În partea nordică a Pontului Euxin este Dunărea, Nistrul și Munții Caucas.

Și epigrama lui Marțial către soldatul Marcellin plecat în expediție în Dacia: ”Soldat Marcellin, tu pleci acum ca să iei pe umerii tăi cerul Hiperboreenilor și astrele leneșe ale Polului getic. Iată stâncile lui Prometheu. Iată acest munte faimos din povești. În curând vei vedea toate acestea cu ochii tăi. Când vei privi aceste stânci în care răsună imensele dureri ale Bătrânului, tu vei spune: ”Da, el a fost încă și mai tare decât aceste pietre tari, și vei putea adăuga că acela care afost în stare să sufere asemenea chinuri, a putut într-adevăr să și formeze genul omenesc”.” (Epigrame lib. X. 46)

La Romani, în cele mai vechi  inscripții și în Cântările Saliene, Cerul apare sub numele de Caelus Manus, Kerus Manus sau Duonus Cerus. Or, în România se găsesc nume aproape identice Căli-man, Carai-man, Domnul Cer, date unor munți sacri. Cel mai important dintre Călimani este numit Tronul lui Dumnezeu. (de remarcat că Cerus Manus este identic cu Megas Ouranus al lui Hesiod)

În poezia popular Cerul este adorat ca divinitate. Este Cerul Sfânt, Domnul Cer, Cerul Înalt, Bunul Tată. Caraimanul apare ca ”Domnul tunetului și al fulgerului”, ca ”Marele și Puternicul Judecător al Lumii”.  Așadar, în tradițiile românești Călimanul desemnează în același timp o Ființă și un Munte. Observăm de asemeni că numele Orpheu are aceeași rădăcină ca și Riphei, Munții Hiperboreeni și dacici. S-ar putea ca Orpheus să fie o contracție a lui Ripheus. Toate aceste analogii sunt deosebit de importante deoarece arată că Orpheu și Căliman au fost denumiri ale Regelui Lumii. Să remarcăm totodată că ”Regele Cerului” (Roy du Ciel), care după unii ar  fi desemnat pe Șeful Suprem al Centrului Spiritual care a ”misionat-o” pe Jeanne d Arc, este traducerea literală a lui Căliman și Carai-man, una din denumirile Regelui Lumii sau a uneia din cele mai înalte ”hipostase” în Tradițiile românești.

Să mai adăugăm și alte argumente prin care atestăm că  un foarte mare Centru Spiritual a existat în Dacia până dincoace de Evul Mediu.

La unele triburi pelasge din Cappadocia, Saturn era adorat ca Zeus dakie; Pliniu îl numește Dokius filius Coeli, cu alte cuvinte el este zeul dac prin excelență și în fapt toată Dacia stă sub hierogliful lui Saturn. Există de asemenea o divinitate dacică colectivă  numită Dacia felix asimilată cu Gaia. Această asimilare a divinității colective cu marele Principiu feminin era ceva obișnuit în antichitate.

Și acum câteva cuvinte despre altarele care sunt în muntele sacru, Caraiman. Se spune că aceste pietre (Babele) o reprezintă pe Dochia și oile sale, împietrite de Bunul Dumnezeu pe care ea îl înfruntase, o variantă evidentă a mitului lui Niobe și a Niobidelor.

Aceste altare se găsesc la 2145 m pe un imens podiș care încununează Muntele Caraiman. Crestele munților înconjurători formează o cupă în jurul acestui vast popdiș. Chiar în mijlocul platoului se găsesc două grupuri de stânci alcătuite fiecare din trei stânci .

 

***

”Brazda lui Novac”, curios monument arheologic, începe dinspre Budapesta, coboară între Tisa și Dunăre, traversează Banatul românesc, pătrunde în Valahia prin ”porțile de fier” ale Dunării brăzdează tot sudul în paralel cu Carpații, traversează Moldova sudică, trece Nistrul și continuă până la Don. Înălțimea sa variază între 1 și 3 metri. Prințul Cantemir a descris-o în sec XVII, indicând același traseu, însă ca fiind mai înaltă. El o numește ”fossa Trajani imperatoris”. Mai la nord de această brazdă și paralel cu ea există ”o serie de bolovani ce traversează Basarabia, trecând în Rusia”. Quintus Curzius povestește în ”Viața lui Alexandru cel Mare” că eroul macedonean, după ce i-a cucerit pe Perși și pe Bactrieni, a făcut o expediție contra Sciților în Europa. A ajuns până la Don, fluviul care îi separa pe Sciți de Bactrieni, a trecut Donul, i-a învins pe Sciți și i-a urmărit până dincolo de ”hotarele lui Liber Pater” (acei bolovani așezați la distanțe mici unii de alții).

La rândul lui Herodot vorbește  de ”hieroi odoi”, căi sacre ale Sciților.

O legendă românească vorbește despre Novac care este identic cu Saturn. El a tras această brazdă de la Apus la Răsărit, brazdă care coincide cu paralela 45. În esență, brazda arată itinerariul migrației hiperboreene. De la Nord la Sud a fost verticală până a întâlnit paralela 45, la jumătatea dintre Pol și Ecuator, apoi s-a împărțit în ramuri orizontale. Să nu uităm că în aceste mituri vorbim despre geografia sacră. Pământul este un organism spiritual, subtil și corporal. El are linii de forță, noduri de cauzalitate care trebuiau dezlegate, canalizate, sublimate, resorbite, operațiuni supreme rezervate Zeilor sau reprezentanților acestora cum a fost Novac.

 

*

Se vorbește în legendele românești despre o populație misterioasă Blajinii, Rohmanii, Rahmanii, Rucmanii...”Sunt Blajini, sunt Sfinți. Locuiesc la capătul Lumii, aproape de Apa Sâmbetei. Toți sunt sihaștri, toți sunt preoți; țara lor se numește Macaron Nesoi, Insulele Preafericiților. Porțile Raiului sunt aproape. La Rohmani se găsește Apa vie și Apa moartă. Cei mai buni sihaștri merg acolo și nu se mai întorc. La Rohmani Soarele nu apune niciodată. ”Un Moldovean a plecat cu o barcă pe Marea Neagră. După câteva zile de navigație a văzut un munte înalt care atrăgea barca sa ca ”fierul otrăvit” (magnetul).  În această insulă trăiau Rohmanii sfinți. El a început să viziteze locurile și ceea ce l-a uimit cel mai tare a fost Apa Rohmanilor  care ardea singură. Un Rohman i-a zis: Vrei să fii servitorul meu? – Da, dar cu condiția să mă înveți să fac această Apă de Foc. Ne-am înțeles, i-a răspuns Rohmanul. Și Moldoveanul l-a slujit vreme de 7 ani și-a învățat să facă Apa de Foc.”

Tot în legende se spune că Regele Rohmanilor este Ion-Sânt-Ion, ori sub alt nume Ler-Împărat. Ler, Leru, Leor, este Numele, Mantram-ul Regelui Lumii. Pe el îl invocă copii când merg cu colindul. În Tradiția Geto-Dacă funcțiunea de Rege al Lumii a avut următoarele Nume: Bătrânul Crăciun, Io-Sânt-Ion, Bătrânul Novac, Iovea, Manea, Orpheu, Zalmoxis, Ler-Împărat, Căli-man, Carai-man.

Legat de Rohmani, se spune că cea mai puternică și cea mai războinică din populațiile pelasge din Nordul Dunării a fost cea a Arimii-lor. Homer spune că Typheu care i-a înfruntat pe Zei era din țara acestor Arimoi. Există o ipoteză numele de Român se trage de la acești Arimoi și are legătură cu Ram.

*

Se spune că zeul suprem al Dacilor era Zalmoxis. De fapt aceasta este o funcțiune ca și Zoroastru. O funcțiune saturniană. Istoricul Mnaseas din Patre spune că Geții îl adoră pe Saturn pe care-l numesc Zalmoxis. Iar Iordanes, istoricul Dacilor  spune despre casta dacilor: ”Primii dintre ei erau Sarabi terei dintre care se consacrau regi și preoți.” Ce înseamnă acest lucru? Că Sarabii erau deasupra castelor, erau hamsa ereditară, vizibilă și accesibilă, dovadă că erau Tradiția Primordială Primă pebntrucă numai  hamsa pot păstra o Tradiție Primordială. Reprezentantul Zeului suprem era Regele Lumii, Șeful Suprem al Centrului Spiritual care la un moment dat a subzistat în Dacia, după deplasarea Centrului Suprem spre Orient. Zalmoxis, funcțiunea saturniană îl desemnează deci pe Regele Lumii. (Faptul că grecii au spus despre el că era sclav și discipol al lui Pythagora trebuie atribuit neasemuitei semeții grecești.) Și este cazul să spunem aici că Lumina n-a venit în primul rând din Grecia, ci de la Nord de acolo de unde a început Marea Migrație care o vreme a avut Centrul Spiritual în Dacia. Chiar și grecii au fost uneori uimiți de asemănările dintre învățăturile pitagoreice și doctrinele daco-trace. De altfel, chiar grecul Hermippus Callimachius spune textual că Pithagora era ”Trakon doxas mimoumenos”, adică, discipol al înțelepciunii trace.

 

Bibliografie: Vasile Lovinescu