Arta culinară în textele lui Pessoa

 

 

O, mari oameni ai momentului! (...)

Faceți-vă un nume și îmbuibați-vă,

Căci ziua de mâine aparține nebunilor de azi!

(Fapt divers, Alvaro de Campos)

Prima carte de bucate din Portugalia datează din 1680, ”Arte de cozinha” (Arta bucătăriei) de Domingos Rodrigues, bucătarul regelui Dom Pedro al II-lea. La distanță de o sută de ani apare ”O cozinheiro moderno” (Bucătarul modern) de Lucas Rigaud, un francez venit în Portugalia pentru a fi bucătarul reginei Dona Maria I. În niciuna din aceste cărți nu era menționată cantitatea ingredientelor. În 1870, Alexandre Dumas-tatăl lansează monumentalul ”Grande dicionario de culinaria” (Marele dicționar culinar) care ajunge una din cele mai importante cărți ale sale, alături de ”Contele de Monte Cristo” (care nu era conte) și de ”Cei trei mușchetari” ( care erau patru).  Începând cu ”Lusiada” lui Camoes (în care erau specificate multele provizii care erau îmbarcate pe navele flotei)  toate operele în care se face vorbire despre invențiile culinare și artistice specifice locului, sunt secundare în preferințele lui Pessoa. Era adeptul rețetelor simple pentru că  ”în cazul meu, ritualul acesta al gustului este mai puțin solemn.”

Se născuse într-o miercuri, pe 13 iunie 1888, ”zi lentă și suavă”, în plină fumăraie,  de ziua Sfântului Anton, când străzile Lisabonei erau mai animate ca oricând și clopotele bisericilor băteau mai des, împletindu-se cu zgomotele orașului. Pe jarul micuțelor grătare înșirate pe străzi sfârâiau cârnați, mușchi de porc, dar și sardine grase pe care oamenii le mâncau pe felii de pâine. Tăvile erau pline cu prăjituri, fâșii de ”bacalhau” prăjit, orez cu lapte, biscuiți de Lapa  lângă care se lăfăiau carafe colorate pline cu  vin roșu, cu lichior, cu sangria cu bucăți de gheață și lămâie verde plutind deasupra. Petrecerile de acest fel nu erau prea dese și pentru că poetul va călători încă de la vârsta de șapte ani nu i se vor întipări în minte aceste mirosuri. Ca orice copil era mare amator de ciocolată. Gusturile nu-i rămân nici din Africa unde locuise o vreme cu părinții. De pe acel nou continent se știe că îi plăcea foarte mult curry-ul, în Portugalia cunoscut drept ”caril”, un amestec de condimente amestecate într-un mojar. Fiecare familie avea propria metodă de preparare a curry-ului, de obicei fiind nevoie de șofran, scorțișoară, cardamon, cuișoare, curcuma, foi de orez, foaie de dafin, masala, nucșoară, semințe de coriandru, chimion, fenicul, muștar, susan. Pe lângă aceste ingrediente se mai adăuga ienibahar și piper roșu sau negru măcinat, toate aduse din coloniile Portugaliei. Dintre felurile de mâncare cu curry, pe care Pessoa le agrea, se remarcă ”cocoșul cu orez în curry” rețetă la care se foloseau următoarele ingrediente: 1 cocoș potrivit, 1 nucă de cocos, 2 ardei mici iuți, 2 lingurițe de curry, 1 linguriță de ghimbir, 2 lingurițe de chimion, 20 gr. de coriandru, 150 gr. pulpă de roșii 1 ceapă mare, 4 căței de usturoi , 500gr. orez, sare și piper după gust. Modul de preparare să-l caute cititorul prin cărțile de bucate.

În famile, meniul era destul de variat, poetul amintindu-și cu drag, de fiecare dată de mesele de acasă: ”Masa pusă cu scaune multe, cu vesela cu desene frumoase, cu mai multe pahare, bufetul cu multe lucruri-dulciuri, fructe, restul aacoperit sub tăblie-mătușile bătrâne, verii.” La loc de cinste era pepenele galben de Almeirim sau piele-de -broască, crud, cu jambon și multe prăjituri între care ”Bolo-Rei”, o prăjitură care are în mijloc un bob de fasole și un cadou care-i garanta celui care-l găsea împlinirea unei dorințe.

”Să te trezești în orașul Lisabona, mai târziu decât ceilalți, să te trezești pe Rua do Ouro, să te trezești în Rocio, la ușile cafenelelor.” Pessoa își începea ziua cu o cafea mâncând brânză de Alverca și de Azeitao, plus un pahar mare de vin. La cină, când avea cu ce plăti, cumpăra un pachet de la cantinele din apropiere. Se întâmpla să rămână și fără bani și atunci se culca flămând mulțumindu-se cu paharul de vin de peste zi, băut în cine știe ce împrejurare. Prânzul  îl lua de cele mai multe ori la Berăria Jansen- pe Rua do Alecrim, punctul de întâlnire al poeților moderniști acolo unde s-a discutat, începând cu octombrie 1914, înființarea revistei Orpheu. Îi plăcea foarte mult ”friptura a la Jansen”. Apoi mai frecventa Leao d` Ouro, unde se găseau mereu artiști plastici, cunoscuți drept ”Grupul de la Leao”, funcționari de la Teatrul Național și clienții obișnuiți. În zilele noastre, Leao d` Ouro s-a mutat la adresa originală pe Rua 1 de Dezembro și se mai păstrează încă salonul vechi cu pereții de piatră și grinzile de lemn, cu masa la care poetul venea altădată. Una din specialitățile localului care-i plăcea și poetului sunt creveții. Proprietarul arată cu mândrie oricărui oaspete locul rămas neatins în care poetul lua prânzul.

Cina, luată deseori acasă, avea un ritual și sfârșea de fiecare dată cu o țigară. Servită de obicei la ora 7, cina consta dintr-o supă  numită ”caldo verde”. Câteodată se mai ducea la Cafe Martinho, în vechiul Largo Camoes, cunoscut pe atunci ca Martinho do Camoes, unde se întâlnea cu prietenii. Acolo au discutat despre înființarea Editurii Solucao. Tot acolo, Almada Negreiros, urcat pe o masă, a recitat pentru prima dată Manifestul său ”anti-Dantas”, manifest care marchează începuturile futurismului în Portugalia  și protestul  împotriva unei generații artistice și intelectuale învechite reticente față de noile curente, așa cum era Julio Dantas. Cafe Martinho era la vremea aceea  localul cel mai luxos și mai elegant din Lisabona.

O dată pe săptămână, Pessoa lua masa cu vărul său Mario Nogueira de Freitas, sau mergea la câte un unchi. Felul lui de mâncare preferat era ”bacalhau”, măruntaie gătite după rețeta de la Porto. Acest fel de mâncare mai este cunoscut și cu denumirea de ”tripas a moda do Porto”,  de aceea locuitorilor orașului Porto li se mai spune și ”tripeiros”. Cei din Lisabona sunt porecliți ”alfacinhas”, diminutiv de la ”alface” ( salată). Apropos de legenda întemeierii orașului Lisabona de către eroul grec Ulisse, se spune că în Atena femeile semănau salata pe acoperișuri pentru a asigura bogăția recoltelor. Alții dau o altă explicație expresiei cum că ar face referire la primul cartier al orașului în zona portului Alfama, unde înflorea comerțul cu mărunțișuri și mișmașuri.

Restaurantele și cafenelele preferate ale lui Pessoa erau cele unde exista un mezanin cu aspect de bodegă decentă. În același timp frecventa și ”cărbunarii”, restaurante simple specializate în ”pasteis de bacalhau”, bodegi modeste. La cafeneaua Gibraltar se întâlnea cu Almada Negreiros și cu oameni politici de toate culorile. ”De pe terasa acelei cafenele privesc tremurător spre viață.”

La Brasileiro din Chiado, pe Rua Garett 120-122,  Pessoa primea din partea casei o cafea gratuită. Acolo s-a născut expresia tipică pentru cafenelele din Lisabona ”tirar uma bica” (a bea o ceașcă de cafea). Doar că restul trebuiau plătite.  Cafeneaua Martinho din Terreiro do Paco nr.3, colț cu Rua da Alfandega era cea mai veche cafenea din Lisabona, inaugurată la 7 ianuarie 1782 cu numele de Casa da Neve pentru că aparținuse lui Martinho Bartolomeu, furnizorul oficial de gheață al Lisabonei. Potrivit lui Luis Machado era ”un loc de conspirații, oprirea obișnuită pentru iacobini, liberali, masoni, anarhiști și republicani. La mesele ei se discutau regimuri, se contestau politici, s-au demontat revoluții. Cafeneaua avea iz de secolul al XVII-lea, ”timpul acela uitat când invadatorii franceziai lui Junot (1807) veneau pe aici să târâie săbiile și să alunge plictiseala.” Pessoa ședea la o masă înaltă de marmură pe care fumega eterna țigară portugheză. Pierre Hourcade evocă figura poetului: ”Mă căznesc să uit imaginea și am ochi doar pentru apariția magicului. Îl credeam mic, melancolic oacheș,  prizonier vrăjii funeste a dorului cu care se intoxică întreaga lui rasă - și mă izbesc brusc de cea mai vie privire, un surâs ferm și malițios, un chip mustind de viață secretă...Inima mea bătea mai tare, atenția mea concentrată peste măsură era confuză, ca și cum aerul respirat în jurul lui Fernando Pessoa ar fi fost mai bogat în oxigen, în semiîntunericul de la Martinho da Arcada. ”

Aici, cea mai celebră e ”supa Juliana”. Cafeneaua Martinho e cafeneaua pe care poetul o frecventează până în lunile dinaintea morții. ”E ca și cum aș aștepta pe vecie atent/Sosirea ta sigură și planificată/ În orașul de jos la cafeneaua Martinho de sub aracadă/Unde aproape sfârșește acest continent” (Sa – Carneiro, Fernando Pessoa)

 

 

 

 

 

Irezistibila pasiune pentru alcool

”Beția duce uneori

La o luciditate înspăimântătoare”

(Fără titlu, 1931, Fernando Pessoa)

Jao Gaspar Simoes, unul dintre biografii lui Pessoa adoptă versiunea căreia poetul era un alcoolic inveterat pentru că ar fi băut mai mult decât ar fi fost rezonabil. Mai târziu, Augusto Ferreira Gomes se indignează asupra acestei afirmații: ”Nu vreau, nici pe departe, să vă spun acum că Fernando Pessoa era un abstinent candid și pur...Bea sănătos, ba chiar în ultimii ani un pic mai mult decât ar fi trebuit. Și totuși, de acolo până la decăderea totală cum ar vrea biograful său (Gaspar Simoes), care poate regretă că n-a sfârșit într-un șanț ca Poe,..Dumnezeule, ce diferență!”

Și totuși, adevărul era pe undeva pe la mijloc. În forul său interior, Pessoa considera că această plăcere merită: ”Fiecare are alcoolul său. Găsesc suficient alcool în faptul că exist. Îmbătat de propria-mi simțire, hoinăresc și merg la țintă.”

Sora lui, Teca, își amintește mai târziu că la ora prânzului ședea la fereastră și-l aștepta să vină la masă: ”De îndată ce mă vedea, începea să se prefacă beat: mergea în zigzag, se împiedica, își arunca pălăria către lampă. Îi spuneam, vai, ce rușine, te crede lumea nebun.” În ”Îmbătați-vă” (din ”Mici poeme în proză”), Baudelaire a scris: ”E necesar să fii mereu beat. Totul se reduce la asta: iată singura problemă. Dar cu ce? Cu vin, cu poezie, sau cu virtute, cum găsiți de cuviință. Atâta timp cât vă îmbătați.” Se pare că Pessoa a trăit întreaga viață de parcă ar fi avut continuu în minte cuvintele acestea. Cert este că nici vecinii, nici cunoscuții nu l-au văzut niciodată beat. Uneori, când familia primea musafiri la cină, el se retrăgea în camera lui, cerând să-i scuze absența și să spună că-i beat. Se știe că aprecia mult așa numitele vinuri de Lisabona, albe- Bucelas și Gaeiras sau roșii, în special, Colare, din zona de sud a Estramadurei, preparat dintr-un strugure muscatel. ”Cu mâna muritoare duc la muritoarea gură într-o fragilă cupă, vinul trecător și nu dau vinului, de care nu mă lipsesc, numele de aliment sau de necesitate vitală”.  Însă vinul lui preferat era vinul de Porto. Încearcă și absintul, dar îl abandonează repede din cauza problemelor gastrice pe care i le provoacă. Apreciază mult coniacul (Macieira), în Portugalia cunoscut mai ales ca brandy. Însă mai mult decât orice îi place ”bagaceira”, echivalentul ”grappei” italiene,  al ”eau-de-vie” franceze și al rachiului din struguri românesc. Preferabil marca Aguia Real. ”Ah! Bea! Viața nu-i bună sau rea.” Poezia și alcoolul în cazul lui Pessoa, au fost într-o bună conviețuire. ”Bețivul cădea de beat ce era/Și eu care treceam,/Nu l-am ajutat, întrucât el cădea de beat ce era,/ Iar eu doar treceam./ Bețivul a căzut de beat ce era/În mijlocul străzii./Iar eu nu m-am întors, dar am auzit. Eu beat/Și căderea lui pe stradă./Bețivul a căzut de beat ce era/Pe strada vieții./Doamne! Și eu am căzut de beat ce eram/Doamne.” (Fără titlu, Fernando Pessoa)

Într-o scrisoare către Ofelia îi spunea să nu se mire dacă scrisul lui era mai ciudat: găsise în casă o sticlă de Porto și se omenise puțin. Iar biata Ofelia se plângea că uneori îl prefera pe Abel persoanei ei, Abel fiind Casa Abel Pereira da Fonseca, cunoscută și drept Crama Val do Rio. Se pare că, la tinerețe, toate aceste aluzii la alcool, în scrisorile ori în convorbirile cu prietenii țin mai degrabă de măștile pe care poetului îi plăcea să le tot schimbe, de stilul lui de viață  de boem din categoria celor care lasă viața să le tracă printre degete. Așa cum sugerează și Jose Blanco nu trebuia să fie luat în serios, pentru el fiind deseori doar simple glume. ”Dacă un ins nu scrie bine decât atunci când e beat, scrie Pessoa, atunci îi spun: îmbată-te. Iar dacă îmi spune că ficatul lui suferă din pricina aceasta, răspund: ce înseamnă ficatul dumitale? E ceva mort ce trăiește atâta timp cât trăiești dumneata, iar poeziile pe care le vei scrie trăiesc fără soroc.”

Și ca unuia care nu duce paharul la ureche, Pessoa s-a indignat și a protestat împotriva Prohibiției din Statele Unite, considerând legea drept un amestec intolerabil în viața cetățenilor ceea ce perturbă libertatea economică. În 1933, când președintele Roosevelt a revocat legea, Pessoa și-a arătat recunoștința prin versuri.  Prietenul său, Martins da Hora mărturisea mai târziu că atunci când nu era de găsit exista o singură cale să iei legătura cu Pessoa- să i se lase mesaje la Abel Pereira da Fonseca, acolo unde mergea în mod regulat.

 În scrierile medicale băutorii sunt împărțiți în trei grupuri distincte: băutorii sociali (care n-au probleme psihice) băutorii problemă (au oarece manifestări în urma excesului de alcool) și băutorii cronici care au grave manifestări. Alcoolicii nu funcționează în lipsa alcoolului și beau dimineața pentru a elimina tremurul produs de băutură. Așa au fost dependenți de alcool scriitorii: Charles Bukovski, E.A. Poe, Emily Dickinson, Ernest Hemingway, Eugen O Neill, Henry Thoreu, Liliam Hellmann, Mark Twain, Mary McCarthy, Nerval, Verlaine, F. Scott Fitzgerald, Tom Wolfe, Truman Capote, William Faulkner. Pessoa nu prezenta semnele fizice sau psihice comune alcoolicilor cronici, calitatea scrisului său neavând de suferit absolut deloc.

Totuși, președintele Mario Soares, care în 1985 era prim-ministru al Portugaliei, a povestit biografului lui Pessoa că la comemorarea a 50 de ani, pe 15 octombrie, a dispus mutarea rămășițelor sale pământești la Mănăstirea Jeronimos. Conform exigențelor birocratice, sicriul a fost desfăcut pentru colectarea oaselor, însă corpul era intact de parcă ar fi fost îmbălsămat. Concluzia celor prezenți  a fost că în locul  formolului folosit în procesele de mumificare alcoolul folosit în timpul vieții îi îmbibase trupul conservându-l. Această versiune a fost susținută și de scriitorul Emiliano Monge. Unul din membrii comisiei afirma: ”Nu voi uita niciodată uluirea pe care mi-a provocat-o acea viziune neașteptată, parcă m-aș fi aflat în fața aceluiași om pe care-l văzusem de atâtea ori în copilăria mea, de parcă aș fi avut în față fotografia sa.”

Cu timpul, dependența de alcool se agravează. Unul din heteronimii săi, Abilio Quaresma suferă chiar de delirium tremens. La Pessoa consumul de alcool a fost un fel de sinucidere lentă, făcută în mod conștient. ”Azi sunt învins, de parcă aș ști adevărul.” ” Iar eu urăsc viața cu sfială, mă tem de moarte cu fascinație.” Și totuși, nu există un consens între specialiști. Unii afirmă că nu a avut nici pe departe intenția de a se sinucide prin intermediul alcoolului, că depresia l-a mistuit, îmbibat în alcool, folosit drept anestezic. Chiar dacă în ”Cartea neliniștirii” spune că ”sinuciderea înseamnă lașitate”, Pessoa a preferat să-și scurteze bătrânețea, să nu suporte umilința decrepitudinii. ”Astfel mi-am trăit viața, astfel mi-am murit viața, calme sunt cerurile cele mute.” ”Să intrăm în moarte plini de bucurie! La dracu!” ”Consolatoare a celor fără de consolare, lacrimi ale celor care nu plâng niciodată, orologiu care nu mai sună- eliberează-mă de bucurie și de fericire”

”Înțelept cel care se mulțumește cu spectacolul lumii,/și când bea nici nu-și amintește/Că a mai băut în viața lui,/Pentru el totul este nou/ Și veșnic neofilit.”

 (Ode, 19.06.1914, Ricardo Reis)

 

Și-a luat rămas bun de la lumea prin care s-a strecurat precum o umbră, sfâșiat de chinurile lui Tantal, așa numai cum  numai un geniu precum a fost Fernando Pessoa putea s-o facă:

”Munca e încheiată. Ciocanul a fost aruncat. Îi salut pe toți cei care mă vor citi și las scrisă în această carte imaginea planului meu mort. Farewell,  farewell  forever.  Rămas bun pentru totdeauna, regină a filelor. Las din mână pana, îmi închei peregrinarea solitară. Viața e un interval între ce s-a întâmplat și ce se va întâmpla, interval mort între Moarte și Moarte. Eu am trăit viața întreagă. Suntem cu toții muritori,  pe o durată potrivită, niciodată prea mare sau prea mică.

”Unii mor imediat ce mor, alții mai trăiesc o vreme în amintirea celor ce i-au văzut și i-au iubit; alții rămân în memoria națiunii căreia i-au aparținut. Dar pe toți îi înconjoară abisul timpului, ca să-i strângă laolaltă. De ce scriu această carte? Scriu această carte ca să mă mint pe mine însumi. Să căutăm întotdeauna imposibilul, pentru că aceasta este Soarta noastră. Tu, care mă auzi și abia dacă mă asculți, nu știi ce înseamnă tragedia aceasta! Ce n-aș da ca din mine să nu rămână decât o frază, ceva spus despre care să se spună Bine lucrat! Dar nimeni nu reușește. Vei avea parte de consolare, pentru că vei avea parte de speranță; vei avea parte de uitare, pentru că nu vei avea parte de dorință; vei avea parte de odihnă, pentru că nu vei avea parte de viață. Iar mai apoi după apoi, se va face ziuă, dar va fi târziu, ca întotdeauna. După ce m-am luptat atâta vreme cu umbrele, m-am prefăcut și eu într-o umbră. Și mi-e dor de mine.

What is fame after death? A life that` s not a life my dearest boy. Vin amintirile, cu dorul sau cu speranța lor, și cu un surâs fermecat. Tot ceea ce sunt, sau ceea ce am fost, sau ceea ce gândesc despre ceea ce sunt sau nu am fost, totul se pierde brusc-secretul, adevărul, poate și soarta. Death-What is death? Moartea e triumful vieții. Totul e mort, doică, totul e mort. Roagă-te pentru mine. Simt că același soare aurește și câmpiile unde nu mă aflu. Cât de multă, cât de multă singurătate! Roagă-te pentru mine, doică!

Am isprăvit. L`heure est a Nous! Combattons! Mâine voi deveni și eu cel care a încetat să mai treacă pe străzile de aici, cel pe care ceilalți îl vor evoca vag cu un oare ce s-o fi ales de el? Nu moartea mi-o doresc, nici viața; ci acel altceva ce strălucește în străfundul neliniștii ca un diamant posibil. Cer nemărginit, cer albastru, cer apropiat de misterul îngerilor. Lasă-mă să dorm, lasă-mă să uit, stăpână a Proiectelor Incerte. Restul e ca Destinul. Viitorul...Da, viitorul...Fiindcă din spatele înfrângerii apare, curată, singurătatea neagră și necruțătoaare a cerului pustiu. Și strălucește, mică, în depărtare, prima stea. Sfârșit!” (Mică antologie de texte, Fernando Pessoa)

 

Bibliografie: Jose Paulo Cavalcanti Filho, Fernando Pessoa (o cvasi autobiografie), Editura Eikon, 2015, trad. Dinu Flămând)