Maria Helena Vieira da Silva (Lisboa, 1908 - París, 1992)

Maria Helena Vieira da Silva (Lisboa, 1908 - París, 1992)

 

 

 

Maria Vieira da Silva s-a născut la Lisabona, capitala țării în care pasiunea pentru melancolie și ornamental a fost dusă până la extrem. Mărturie stă muzica fado, acea muzică încărcată de melancolie, de doruri infinite, de speranțe și de dureri nespuse. Eugenio d` Ors îi spunea lui Pierre Gueguen: ”Portugalia și Veneția sunt cele două picioare ale pantalonului cu dantelă a Europei. Arta Vieirei nu are nimic morbid, e lipsită de moliciune și patetism e o artă  plină de forță și demnitate precum copacii  de pe străzile din Cintra. Bunicul ei a fost întemeietorul jurnalului Seculo, cel mai mare ziar din Lisabona. Părinții ei, oameni cu mintea deschisă și cu o educație superioară au încurajat-o de mică să-și urmeze visul și să frecventeze o școală de Belle- Arte. Acasă a primit o educație destul de clasică și la vârsta de 19 ani a ajuns la Paris. Drumul ei n-a fost deloc ușor, a luat cât se poate de  în serios calea tradiției și a convențiilor ca mai apoi să-și deschidă aripile către fantezie și libertate. N-a făcut parte din categoria celor care odată ajunși la Paris, începeau să-l imite pe Picasso. Având deja o sensibilitate formată și-a găsit propriul drum. Pânzele ei încep să nu mai aibă nimic în comun cu ale vreunui alt pictor. Culorile dominante sunt roșul, ocrurile, negrul, brunurile, iar liniile compozițiilor ei urmează acele linii ce sunt cuprinse pe o tablă de șah. Juca deseori șah cu soțul ei Arpad Szenes, pictor și el de origine maghiară. Însă, subiectul nu reprezintă nimic, importante rămân perspectiva, felul în care artistul reprezintă totul. Picturile ei dovedesc o virtuozitate deosebită, dinamism și echilibru. În  pictura modernistă ca și în versul liber nu-i deloc ușor să stăpânești materialul cu care lucrezi, să faci artă gândită în care să pui în echilibru compoziția, coloristica, muzicalitatea, armonia tuturor elementelor. Să ne gândim numai la acele perspective halucinante pe care le întâlnim la Paul Klee, pictorul care a fost prin excelență poet al spaațiului. Folosind corespondența dintre arte și exprimându-ne în termeni muzicali putem spune despre arta Vieirei da Silva că arhitecturile operelor sale sunt comparabile cu cele ale sonatelor.  Pânze în care pământurile reci se amestecă cu albastru, în altele, pământuri calde sunt amestecate cu negru dând o notă de delicatețe și senzația de plutire. Pentru că elementul esențial din tablourile sale este aerul- aerul care învăluie  cu multă blândețe celelalte elemente.

Cenaclu Literar: