Claude Debussy

Claude Debussy

 

 

 

 

 

”Prends l'éloquence et tords-lui son cou !” ( Verlaine)

 

 

Este considerat unul dintre cei mai mari compozitori francezi. Cu ”Preludiul la După-amiaza unui faun”, din 1894, a pus bazele noii muzici a secolului al XX-lea, ale cărui inovații armonice și melodice au dus la ruperea gamei așa cum era folosită până atunci. Prin noile concepte asupra orchestrației a deschis calea lui Webern. Debussy rămâne cel mai mare dintre muzicienii impresioniști, deși lui îi displăcea asocierea muzicii lui cu ”impresionismul”. Preferințele lui către pictură mergeau mai degrabă către Turner și Whistler decât spre impresioniști. Pentru gusturile lui în materie de poezie, pictură și muzică i s-ar potrivi mai degrabă denumirea de ”simbolist”. Era atras de poezia lui Maeterlink, Rimbaud, Verlaine, dar și de Edgar Allan Poe. A lucrat un timp la o piesă simfonică bazată pe ”Prăbușirea Casei Usher” și, în 1908, a semnat un contract cu Metropolitan Opera pentru operele ”Usher” și ”Diavolul la Belfry”. Cu toate acestea, pe bună dreptate, muzica lui este legată de impresionism – la fel cu pictorii  și cu poeții impresioniști a încercat să surprindă o stare sufletească trecătoare, esența unui gând ca o fulgurație.

Debussy a fost un mare sensibil cu apucături de aristocrat, îi plăcea să se înconjoare de tipărituri și cărți fine, se îmbrăca ca un dandy, avea gusturi rafinate în ceea ce privește mâncarea. Într-un cuvânt a știut ce dorește de la viață și a luat ce-a vrut lăsând la o parte restul.

S-a născut pe 22 august 1862,  în St Germain en Laye, aproape de Paris și a fost un copil foarte ciudat  și ca aspect (avea două protuberanțe pe frunte). La vârsta de zece ani, a devenit un foarte bun pianist fiind primit la Conservator. La 12 ani, interpreta cu măiestrie ”Concertul în fa minor” al lui Chopin. Tot în această perioadă a început să compună. Nu avea prieteni apropiați și colegii îl considerau ”un morocănos”, însă el era un rebel din fire, cu o minte iscoditoare, care punea întrebări stânjenitoare celor mai în vârstă. O vreme a frecventat cursurile lui Cesar Frank, dar s-a retras oripilat neputându-se adapta sistemului predat de el.

Debussy a devenit un bărbat rezervat, cu o carapace greu de străpuns, cu foarte puțini prieteni intimi printre care Erik Satie și Pierre Louys. Extrem de discret cu viața lui particulară a trăit o vreme cu Gabrielle Dupont despre care nimeni nu știa nimic. După o ceartă cu el, s-a împușcat, iar peste ani,  Alfred Cortot a întâlnit-o ca femeie de serviciu într-un teatru din Rouen.

S-a căsătorit cu Rosalie Texier,  în 1899, dar în 1904 au divorțat. Spunea că sunetul vocii ei îl făcea să-i înghețe sângele în vine.

S-a recăsătorit  cu Emma, artistă sofisticată și inteligentă, mai în vârstă decât el care i-a dăruit o fetiță, Chouchou, pe care Debussy o adora.

Gusturile lui muzicale erau total diferite la acea vreme când toată lumea îl diviniza pe Wagner. Erik Satie a fost cel care l-a îmboldit să treacă la un alt gen de muzică, asta după ce frecventase cu asiduitate festivalul de la Bayreuth. Muzica primitivă și medievală (îl impresionase mult muzica exotică cântată de o formație javaneză la Marea Expoziție Universală din 1889), dar și muzica lui Palestrina.

”Sunt tot mai mult convins de faptul că muzica, prin însăși natura ei, nu poate fi turnată în formele tradiționale fixe. Ea este alcătuită din culori și ritmuri. Restul, o îngrămădire de aiureli inventate de niște indivizi imbecili, purtați în spate de maeștri- care în mare parte nu au scris nimic altceva decât muzica unei perioade. Numai Bach avea ideea adevărului”, afirma Debussy.

Muzica lui exprima esența a tot ceea ce este francez: claritate, eleganță, autocontrol. A avut o tentativă de colaborare cu Maeterlink, dar pentru că și-a impus punctul de vedere cu ”tăieturi arbitrare și absurde” în libretul pentru ”Pelleas și Melisande”, colaborarea lor s-a sfârșit lamentabil. ”Muzicienii ăștia sunt nebuni de legat”, spunea Maeterlink năucit de partitura amețitoare a lui Debussy.

Înzestrat de natură cu un auz muzical perfect, reda cu mare precizie nuanța de culoare căutată, fiind la fel de original ca pianist așa cum era în compoziție. După ce l-a ascultat interpretând ”Preludiile”, compozitorul italian Alfredo Casella afirma: ”Nu are virtuozitatea unui specialist, dar tușeul lui este extrem de sensibil. Ai impresia că sunetul se desprinde direct de pe corzile clapelor, fără mecanismul ciocănelelor. Folosește pedalele așa cum n-a mai făcut-o nimeni înaintea lui. Rezultatul este poezie pură.”

După el, degetele aveau ”menirea să pătrundă în note”, iar cu ajutorul pedalei, pe care o numea ”pedala respirației”, trebuia să obțină efectele. Pianiștii care-l interpretau se confruntau cu un nou tip de digitație, cu spații și sonorități diferite de cele știute și cu folosirea revoluționară a pedalei. Din punct de vedere armonic, muzica lui nu respecta nicio regulă, singura lui regulă fiind auzul  extrem de fin, infailibil. Reda întotdeauna impresii doar, fără să spună o poveste până la capăt- impresia mării, impresia lunii, a Spaniei, a unui peștișor vrăjit. ”Ceea ce mă străduiesc eu să fac este ceva deosebit- un efect al realității, dar unii nebuni îi spun impresionism, termen greșit întrebuințat, mai ales de către critici care nu ezită să-i aplice și lui Turner, cel mai mare creator de efecte misterioase din întreaga lume a artei.”( Debussy) Până la urmă, oricum ar fi numit stilul lui – suprarealism, simbolism, impresionism etc., Debussy, alături de marii poeți și pictori ai vremii, a înfrumusețat realitatea cu o aură picturală prin muzica sa.

 

 

22 august 2020,

M.S.

Cenaclu Literar: