Căruţa cu paiaţe a pornit din nou la drum -II

Căruţa cu paiaţe a pornit din nou la drum -II

Continuăm a doua parte a discuţiei purtate cu actorii români Mircea Diaconu şi Constantin Cotimanis pe o terasa de vară, acum mai bine de o lună. Între timp ei au vizitat oraşul, ba au ajuns şi acasă, purtând în inimă amintirea întâlnirii cu românii din Vancouver, şi nu numai.

NS: Am înţeles că nu aţi avut timp să vizitaţi oraşul… MD: Nu, nu încă. Mâine. Am ajuns târziu, obosiţi. Dimineaţa am făcut repetiţie, seara am jucat… Mâine. NS: Atunci nu vă întreb care este cel mai frumos oraş văzut de voi… MD: De ce nu? Întreabă-mă (râsete) Deocamdată, cel mai frumos oraş văzut de mine este Roma. Nu Roman, ci Roma (râdem din nou) CC: Am văzut multe oraşe în turneul acesta. Îmi amintesc, de exemplu, de un mic orăşel pe malul unui lac de vis, îi zicea… Mi-e greu să-i pronunţ numele… Ocamumavac… MD: Ocamou-Mawak, în Millwakee. CC: Ocamu-Mawak. Am dat acolo peste un grup de români tineri, de care putem fi mândri. Spuneau că toţi i-au ocolit până acum… MD: Da, performeri. E bine că pleacă oameni de performanţă, care reprezintă cu cinste ţara pe unde se duc. Ei nu au com-plexele clasice ale diasporei, nu au temeri, suspiciuni… Sunt mult mai deschişi, gata să comunice, să se organizeze. Caută să ajute ţara. CC: Pun bazele unui nou tip de organizaţii, nu cele clasice, în jurul bisericilor. Nu cele controlate, impregnate de… mai bine nu spun cine, n-are rost, pierdem vremea… MD: Dintre cei întâlniţi acolo, cel puţin trei vor să se întoarcă acasă. Au venit chiar cu acest gând. Să îşi termine educaţia, să facă ceva experienţă, să adune ceva bani. Pe urmă să se întoarcă acasă, să aplice acolo cele învăţate pe aici. Să pună umărul la renaşterea României. NS: Cred că este bine aşa. Sunt obişnuit mai mult să întilnesc tineri sosiţi aici la studii, masterat sau doctorat, pentru care în-toarcerea acasă este ultimul lor gând. Bine că au scăpat ei de-acolo… MD: A fost pe timpuri o tradiţie: copiii plecaţi pe la oraş să înveţe, sau să facă o meserie, se întorceau înapoi, să ajute satul din care au plecat. Ca doctori, profesori, ingineri… NS: Vorbeşti prin experienţa filmului „Mere roşii”… MD: Nu numai. Sper să asistăm din nou la aşa ceva. Tineri care pleacă în lume să înveţe şi să se pregătească, să se întoarcă acasă cu acest bagaj. Ţara are nevoie de ei. Nu folosesc vorbe mari şi goale, cred ceea ce spun. CC: Împreună, cei de-acasă şi cei de aici, putem face din România o ţară cu adevărat frumoasă. Frumoasă nu numai ca peisaj, adică. MD: Din păcate, în tară în acest moment „materia cenuşie” nu este plătită la valoarea ei. Dar se va îndrepta şi asta, totul este să avem răbdare. CC: Da, putem aştepta, că mai avem timp. Suntem încă tineri. (râdem cu toţii) NS: L-am cunoscut pe maestrul Petre Bokor (care a pregătit regia spectacolului, NS) în Edmonton. Ce părere aveţi de-spre el? CC: Este un om extraordinar. El nu numai că ne-a ajutat să punem piesa în scenă, dar ne-a ajutat enorm şi cu pregătirea aces-tui turneu. Piesa aceasta a fost o creaţie colectivă, mâna regizorului se simte şi nu se simte… MD: În aceasta şi constă talentul deosebit al lui Petre. Ştie să stimuleze fantastic creativitatea actorilor. NS: Credeţi că experienţa lui canadiană a jucat vreun rol? MD: Nu ştiu dacă cea canadiană, cred mai curând că cea românească. El când a plecat din ţară era un regizor format, unul din-tre cei mai mari regizori pe care îi avea ţara la acel moment. L-am cunoscut la Institut, era în anii mai mari. Cred că mai degrabă are ceva frustrări canadiene, ca artist. Împlinirea şi-o găseşte acum acasă, în ţară. Ca profesionist, în ultimii ani a pus în scenă multe spectacole de mare succes. CC: Cred că aceasta este şi datorită faptului că actorii români sunt mai buni… Doamne, ce am zis?! (râdem cu toţii) NS: E fabulos să aflăm că veţi reveni. Am dorit mereu o diversificare a contactelor culturale cu ţara. CC: Noi vi-l putem trimite pe Adrian Copilu Minune, dacă vreţi… NS: Să nu vă mire dacă vă spun că s-or găsi amatori şi pentru spectacolele lui… CC: Nu mă mai miră nimic, de mult. (râdem) NS: O să avem acum teatru. Mai trebuiesc nişte concerte de cameră… Aducerea unei orchestre simfonice ne depăşeşte punga. (se râde) MD: Credeţi că o să aveţi spectatori? NS: Sunt convins. Dacă nu vin prea des… MD: Eu cred că, dimpotrivă, cu cât venim mai des, cu atât se formeaza un public mai receptiv. Şi noi am putea veni o dată la trei ani, sau la cinci… Dar, venind ritmic, la câteva luni o dată, de fiecare dată cu piese diferite, poate cu actori diferiţi, se crează o legătură între publicul de aici şi teatrul nostru. Devenim mai mult decât nişte artişti în turneu, devenim prieteni. Acum trebuie să avem puţină răb-dare, până începem să concretizăm ideile adunate pe parcursul acestui turneu. Experimentul european există deja. În acest moment, când noi suntem în Vancouver, o altă trupă de la Nottara este în Koln, alta în Salonic, una la Galaţi – şi Galaţiul este în Europa (eu cu CC pufnim în râs) Ce, nu-i aşa? – iar restul au spectacole în Bucureşti. NS: Este într-adevăr ceva nou. Pe vremea când trăiam în Braşov, vedeam Teatrul Nottara sau Bulandra (MD a fost ani de zile actor la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”, NS) numai dacă mergeam la Bucureşti. Nu ţin minte să-i fi vazut vreodată în Bra-şov... Acum, aici, avem cam 4-5 spectacole pe an. Ar fi frumos să avem unul pe lună. Să zicem, în mai este teatru, în iunie muzică populară, în iulie varietăţi, în august din nou teatru... MD: Ar fi frumos să aveţi un spectacol pe săptămână! Să ştiti că în fiecare a treia săptămână aveţi teatru, de exemplu. Într-o lună Nottara, în alta Bulandra, apoi Teatru Mic, apoi din ţară. Sunt trupe grozave mai peste tot: Braşov (se uită semnificativ la mine), Craiova, Iaşi, Piatra Neamţ, Cluj... NS: În ultimul număr am dat un interviu cu Costache Babii... MD: Mare actor. Fenomenal. Da. Sunt şi alte teatre, şi alţi actori... Ar putea fi şi aici ca în ţară. Ca în ţară! Chiar şi fără profit mare pentru noi. Profit zero, numai să nu ieşim în pierdere... Am veni să jucăm cu bucurie în faţa voastră, chiar numai din dorinţa de a menţine vie legătura dintre diaspora şi ţară. Această muncă va da roade mai târziu, sunt sigur! Noi putem să alimentăm această piaţă enormă, Diaspora, cu spectacole de înaltă ţinută, într-un ritm susţinut. CC: Cred că nevoia este reciprocă. A voastră să vă adăpaţi la cultura românească, a noastră, a artistului român, să ne facem cunoscuţi şi iubiţi de către românii din întreaga lume. MD: Noi pentru asta trăim: să vedem cum sala se umple cu lume care râde, care plânge, care se bucură şi suferă alaturi de noi; o trăire comună. Noi nu trebuie să câştigăm, desigur nu trebuie să murim de foame, dar nu trebuie să ne îmbogăţim din asta. Facem artă din plăcerea de a face artă. Cred ca aş fi făcut mai mulţi bani ca politician, dacă voiam bani (râdem). NS: Ne oprim aici, deja interviul este cam lung. Să terminăm în această notă de certitudine: îi vom vedea din nou pe actorii de la Nottara! MD: Da. Căruţa cu paiaţe a pornit din nou prin lume!

(A consemnat Nick Sava)