Adevărul şi numai Adevărul

Adevărul şi numai Adevărul

Istoria s-a constituit în panoplia căilor Cunoaşterii Omeneşti ca o Ştiinţă a adevărului faptic, neabătut de interese, arogante, şi "lapsusuri tactico-strategice", deci ca o ştiinţă a idealului unui adevăr obiectiv. Şi cum acesta n-a fost niciodată un ţel uşor de atins, strădania Istoriei s-a îndreptat spre ţinta -mai realistă- a unei analize cât mai obiective a diverselor interpretări (subiective, inevitabil) ale unui eluziv Adevăr "fără pată şi prihană". Ca Ştiinţă ce şi-a propus să "care o cruce atat de grea" de dragul Adevărului Adevărat, Istoria consemnează adesea spiritul epocilor studiate, umorul, anecdota, cultivate în jurul unor evenimente epocale putând adesea constitui un "barometru" relevant al evaluărilor de bun simţ, la presiune politică normală - adică într-o perspectivă echidistantă faţă de varii interese. În fond, umorul a fost mai mereu un ingredient esenţial în lupta pentru îndreptarea moravurilor, pentru corectarea prin "urzică" a metehnelor omeneşti de tot felul, deci pentru adevăr -- conform dictonului latin "ridendo castigat mores", sau traducând: "râzând câştigi mai mult".

În acest sens, şi în scopul declarat al punerii în lumină a unor mecanisme posibile de generare a Adevărului Obiectiv, să analizăm fugar urmatoarea anecdotă pusă în seama monstrului sacru Albert Einstein: la o mondenă petrecere -berlineză- de prin anii "20 (adică la câţiva ani dupa apariţia Teoriei Relativităţii Generalizate, o piatră de temelie a Fizicii Moderne), Einstein este întrebat pe neaşteptate, de o graţioasă - şi uşor "ambetată"- doamnă: "spuneţi-ne domnule Einstein, aşa, pe înţelesul femeilor neobsedate de farmecele" Fizicii, despre ce-i de fapt vorba în această "Relativitate" de care vorbeşte atâta lume?!; am pariat cu logodnicul meu că-mi va fi uşor să inţeleg, aşa cum probabil i-ar fi oricui ce e dornic să înţeleagă..."

După numai o secundă, în care-şi privi interlocutoarea prin monoclu (la modă în epocă), luându-şi îndemânatic un pahar de absint de pe tava unui chelner în trecere, Einstein a formulat zâmbitor: "am să vă răspund, stimată doamnă, aşa ca să nu ne plictisim interlocutorii, căci n-ar avea nici o vină să asculte un răspuns prea lung, am să răspund deci printr-o parabolă, nădăjduiesc hazlie, asemănătoare - oarecum - celor ştiute din Biblie"... şi continuă după o scurtă degustare a absintului... şi alte câteva clipe: "odată, unui copil orb din naştere şi aflat în tratament pentru o uşoară gripă, i s-a oferit un pahar de lapte. Neobişnuit cu noul produs (căci fusese crescut într-o localitate izolată de munte în care importurile erau doar brânzeturile), micuţul şi-a exprimat curiozitatea asupra laptelui, şi-a primit răspunsul prompt (cum) că acesta, laptele adică, e un lichid alb. "Lichid", a spus atunci copilul, "da!, stiu ce-i asta, dar alb, asta ce e?". A primit şi-aici un răspuns lămuritor, respectiv că "alb este culoarea... penelor de lebădă" ... Fără să aştepte prea mult, curiosul" micuţ şi-a continuat investigaţia: "oh da!..., ştiu ce-s acelea pene, sănt adică "hainele păsărilor", dar ce-i aceea lebădă, tot o pasăre, la fel ca găinile, şi gâştele vecinului??!", mai fu curios să afle ştrengarul. " Lebada e-o pasăre şi ea, cam ca o gâscă, doar că are gâtul îndoit", i se răspunse cu răbdare neobişnuitului pacient. Copilul nu-şi terminase însă elucidarea Adevărului despre... enigmaticul lapte şi continuă: " da, ştiu ce-i o pasăre, dar ce înseamnă îndoit?! ", ...la care asistenta îi luă delicat braţul şi... îl îndoi din cot. "Numai asta" , şi-a încheiat Einstein parabola, "a pus capăt şirului lung de întrebări ...copilăreşti: continuând să privească în gol, ochii copilului s-au luminat de-odată, micuţul murmurând, că sub imperiul unei revelaţii (divine!?) : "Ohhh, acum Ştiu ce este Laptele".

Şi, ca să concluzionăm anecdota, lăsând câteva momente de linişte semnificativă, Einstein a conchis zâmbind: "Asta este astăzi, stimată doamnă, chiar şi pentru mulţi dintre savanţi, revelaţia... Relativităţii Legilor Fizicii, principiu suveran în întregul Cosmos, Universul studiat de Ştiinţe; Relativitatea nu e greu de înţeles. Doar drumul necesar să vezi Adevărul e lung".

Această anecdotă ilustrează, după opinia mea, printr-o "pildă", ori "parabolă", adevăratul "big bang" psihologic produs de Revelaţia Adevărului, adică de cristalizarea unei înţelegeri profunde, de apariţia unuia din acele diamante ale cunoaşterii - pe care le găsim uneori în pulberea meditaţiilor noastre. Meditaţii, revelaţii, reevaluări pe scara axiologică (a valorilor cunoaşterii umane), a căror soarta pare să fie de-a rămâne de-a pururi... modestul adevăr local şi temporar, chiar şi când numim aceste comori... adevăruri stiinţifice, ori chiar atunci când cuvântul local desemnează leagănul Pamânt al întregii specii umane. Aceeaşi anecdotă ne mai poate sugera că Adevărul este organizat în "straturi", iar accesul unui strat profund (cel relevant, şi revelat -posibil, nu obligatoriu- în finalul analizei) trece fără echivoc prin (re)definirea mai multor categorii (cum sânt cele de "lichid", "pasăre", "îndoit") plasate în straturile "mai freatice" ale analizei. Chiar şi "sistemul de referinţă" din care cercetăm este esenţial în validarea valorii de adevăr a unei analize, căci "problemele nu pot primi soluţii la acelaşi nivel de conştiinţă" avertiza Einstein.

Amintindu-mi anecdota de mai sus, mi-a părut firesc să o leg de solemna promisiune a enunţării adevărului obiectiv (în justiţie) -din titlu- făcută de... un inculpat sau martor într-o Instanţă de Judecată. Mi s-a părut deci potrivit s-o leg şi pe aceasta de demonstraţia unei anume "relativităţi" a Adevărului, fie el cât de profund, legătura cu totul întemeiată (spun marii savanţi contemporani), căci sunt dovezi convingătoare că trăim într-un Univers unde totul, Întreaga Informaţie a structurii Cosmosului de exemplu, este conţinut în orice parte(oricât de măruntă), cum ar fi un atom de materie, sau chiar un atom de informaţie, ori cum e de pildă... o anecdotă. Legile, holografice şi ele, ale unei astfel de organizări cosmice, ar permite astfel regăsirea Relativităţii (legilor Fizicii), enunţate de TRG, în legile relativităţii... adevărului istori", să zicem.

Dar este Adevărul "născut" relativ, deci imposibil de evaluat -intrinsec, prin natura lui- cu obiectivitate neîntinată? Să încercăm găsirea unui răspuns plecând de la studierea altor adevăruri(nu numai al celui ştiinţific), ci -să zicem- al celui "juridic", de exemplu. Căci dacă adevărul juridic poate fi obiectiv, am putea -de ce nu?!- conchide că "relativitatea" nu este îngropată în esenţa adevărului, iar asta ar face posibilă aflarea" unor adevăruri ideale, pur obiective, ori poate chiar ultime, oricât (infinit!) de adânci. Am putea astfel dovedi că Ştiinţele n-au minţit promiţând să afle esenţele ultime ale Adevărurilor Universului, ale Originilor, principiilor şi legităţilor Cosmosului, ale misterelor naşterii şi sfârşitului leagănului celest.

Ne-am obişnuit cu toţii cu declaraţia solemnă a "ne-minciunii" în Instanţa Juridică (declaraţie întărită prin jurământ ceremonios, simbolic) , cu mâna pe Biblie (adică pe Cartea zisă şi a Cărţilor). Biblia, merită poate menţionat, obişnuia -odată, cel puţin- să fie cea mai respectată Poartă de Tranziţie între Lumea Oamenilor, de-aici de pe Pământ, pe de-o parte, şi Lumea Divinului de-Acolo, din Inaccesibil şi Inefabil, pe de altă parte. Biblia se constituie încă şi azi , măcar pentru câteva secunde, măcar în Instanţa modestă a instituţiei Judecătoriei (şi deci a Judecăţii Omeneşti), într-o Interfaţă capabilă să permită muritorilor... Credibilitatea Supremă, pe aceea adusă prin luarea lui Dumnezeu ca Martor (al celor declarate în instanţă): deci un contract temporar cu Divinul, "sigilat" anume prin mijlocirea Cuvintelor Sfinte inspirate de EL(!) celor unsprezece Apostoli-martiri Fideli, ori prin mijlocirea cuvintelor Profeţilor Scriitori ai Bibliei -- Divin inspirate şi ele.

La o analiză mai atentă, Promisiunea Adevărului (nepătat şi exhaustiv, adică neştirbit nici în cantitate. dar mai ales în calitate ), se dovedeşte însă a avea doar o nuanţă de jurământ de asumare a integrităţii etice!. Şi asta pentru că unei fiinţe umane Nu Îi Este "dată" oricum, spun teologii, calitatea de a cuprinde Absolutul Întregului Adevăr. Asta ar echivala cu a cuprinde Universul, iar asta Îi E Dat numai Tatălui, Creatorului... În Jurământul în Instanţă se adaugă de altfel, în acest sens, acel apendice esenţial (la sfârşitul promisiunii de asumare a integrităţii etice): "aşa să mă ajute Dumnezeu". E vorba deci, în instanţa de judecată, de Promisiunea de încercare şi strădanie în ... redarea Adevărului.

Am consemnat însă cele de mai sus nu pentru a despica firul în (4) şuviţe (mereu mai numeroase), ci pentru a sublinia respectul necondiţionat acordat prin tradiţie rostirii Adevărului, sau rostirii a atât cât îi este accesibil Omului" din Adevăr, prin puterea minţii sale, într-una din Instituţiile Umane Fundamentale, aceea a Justiţiei.

Justiţia (ca instituţie) nu este însă singura, pe de altă parte, ce are un rol cheie în protejarea respectului pentru Adevăr. Alte Instituţii, la fel de vârstnice, luptă şi ele pentru ca Adevărul (sau Dreptatea, "copilul" natural şi etic al Adevărului) să nu fie denaturat, între astfel de instituţii putându-se cita ca principale cele cum ar fi Biserica, Poliţia, Armata, sau în sfârşit, Universitatea, sau mai general Şcoala. Aceasta din urmă ne poate părea una dintre instituţiile mai tinere(?!), deşi a constituit şi constituie tot mai mult un pilon fundamental al organizării (socio-economice-politice) speciei omeneşti.

În epocile moderne, Şcoala şi-a creat propria "instituţie satelit" (din nevoia firească a unei surse de înnoire), respectiv Institutul de Cercetări. Şi aceste din urmă "Lăcasuri ale Adevărului" au jurat la constituire (simbolic desigur, prin constituţiile lor specifice...) apărarea Adevărurilor Particulare, proprii activităţilor specifice câmpului lor de investigaţie - investigaţie desfăşurată pe "parcele" de adevăruri, temporar segregate din Adevărul paradigmei Societăţii Umane la un timp dat, prin limitarea asumată a răspunderilor , în esenţă prin limitarea asumată a direcţiilor şi parametrilor investigaţi de respectivele instituţii - cum ar fi, respectiv, a parametrilor şi factorilor sociali, ştiinţifici, politici, psihologici, etc.

Problema pe care-aş vrea s-o ridic într-un viitor articol - este dacă măcar Institutul de Cercetări sau Şcoala, ca Instituţii Fundamentale, au rămas oneste "rostirii" Adevărului, ori măcar încercării - de bună credinţă - de-al cunoaşte...

Ce ne spune Opoziţia, când are cuvântul:

Acum ce să vă spun, nu m-ar mira să văd că vă foiţi nervoşi în faţa foii, bombănind sau mustăcind "disident";aţi putea strecura sopârla, "haide să mai lăsăm din solemnitatea şi formalismul ăsta de lord englez ce se pregăteşte de ceaiul de 5 trecute-fix...", "sau din ţepenoşenia de producţie Hollywoodiană în regia lui "Sergio Nicolaesco". Şi încă, poate-ar mai continua "fitilistul", pozând precum că e "uşor nervos"/ "uşor amuzat": "zău aşa, ce atâta vorbă lungă, am înţeles, că nu-i aşa de greu..., că da!, Adevărul este prin Excelenţă Subiectiv (prin natura "interpretului" său) şi Limitat şi Incomplet în adâncime şi puritate(ca şi "martorul", observatorul uman). S-ar mai putea spune că Adevărul (cel... "majuscular") mai este şi polifaţetat şi multidimensional, organizat (mai mereu) în pături suprapuse, ori poate chiar în Universuri Paralele; mai ştii?!, cam aşa cum par electronii, ori poate de fapt ca Realitatea, ori ca si Cunoaşterea. Iar la urma urmei poate chiar că... Dumnezeu Însuşi". Iar dacă v-aţi fi condus argumentul ironic până acolo, aţi mai fi putut încă continua: "şi-am mai înţeles chiar că Oamenii, majoritatea, s-au chinuit totuşi, care/cum au putut şi ei, să caute dacă n-au sperat chiar să găsească Adevărul, care prin Biserica, care prin Laborator, care prin Şcoală". Şi ce-i cu ASTA?" aţi putea deci întreba într-un final aparent, "E vre-o noutate cât de mică?!", aţi insista, "în afacerea cu adevărul multistratificat şi ... necuprins, adică ce zic eu?!, Infinit de stratificat şi cu Abisuri de... genune, că doar deh!..., văd că "ne-ndesăm" la ideea asta de Infinit, una / două, mai ceva decât se-ndesau oamenii la coadă la carne... cu nişte timp în urmă".... "De ce nu ne-am mulţumi", aţi mai strecura poate "cu o afirmaţie ultima şi sfărâmătoare în privinţa oricărei posibilităţi de adevăr obiectiv" şi, făcând o pauză ce-ar da greutate, aţi zice: "anume afirmaţia că, chiar dovedit Cuantic, "realitatea" descoperită de Experimentator este... Duală, adică obiectiv... subiectiva, Dependentă sigur...de Experimentator, deci este de fapt sigur Subiectivă". Şi poate aţi mai continua pe acceaşi temă, ironic: " Deci cu Adevărul lucrurile stau cam "curat-murdar"-- cum ar fi zis Conu" Iancu, cel ireverenţios la"sfânta"ipocrizie/superficialitate/aroganţă omenească. "Care-i disertaţia până la urmă?!", ar bate opozantul nervos darabana. Să nu ne mai trimitem copiii pe la şcoli, nici n-ar mai putea fi vorba... Că doar nici n-am mai ştii de ce!?"

Ori aţi zice poate scurt, pur şi simplu: "păi... totul e O.K.: dacă, desigur, încercăm cinstit să găsim un "adevăr "ponderat", poate că adevărul se poate adjudeca, mai curând prin negociere. "Şi", ar fi urmarea firească, "ar fi vorba de o negociere atât arbitrată etic, dar mai ales coroborată cu experienţa în domeniul vizat, această evaluare făcându-se cu sufletul curat şi cu mintea deschisă spre multiple perspective".

Cum sugeram, ori de câte ori vorbim de Adevăr, a încerca ( cu onestitate) este mai important decât a reuşi; nu este acesta cazul paradigmenlor ştiinţifice, unde Adevărul ...devine diapazon al înţelegerii Universului de către specia umană?!"

Ce spun savanţii din afara Dogmei Materialiste:

Ei bine, se pare că într-adevăr din perspectiva Ştiinţei cel puţin ... Adevărul este pe deplin "indiscernibil" de Cosmos sau de Dumnezeu, adică tot atât de polivalent în număr de dimensiuni, în profunzime şi multistratificare. Şi asta e afirmat astăzi de mari fizicieni ca David Bohm, Igor şi Grichka Bogdanov, Wiener Weisberg, de psihiatri cum e Karl Pribram, ori de filozofi ca Jean Guiton, confirmând astfel în parte pe "cavalerii" Idealismului, cum au fost Bergson şi Theilard de Chardin.

Dovezi: rămâne esenţial -şocant şi paradoxal, de-o potrivă- mai tot ce a pus în lumină aplicarea consecventă a metodei "magiilor" Mecanicii Cuantice, dovedită un adevărat "Tibet al realităţii", unde orice chiar... devine posibil. În acest sens, chiar şi fantastica posibilitate ca toate punctele Cosmosului să fie în comunicare permanentă şi instantanee, la o viteză de interconectare infinită, s-a dovedit fapt, ca si imposibila viteză tahionică (viteza infinită a luminii, numită "viteza negativă").

Începând cu Dualismul unda-corpuscul, continuând cu straniul efect-tunel, prin care nici un salt energetic nu mai este neverosimil (implicând posibilitatea de fapt a oricăror schimbări de stare energetică, interzise tradiţional de bunul simţ fizic bazat pe salturile orbitale canonice al electronilor), şi teminând (ori mai curând începând), cu celebrul "principiu de incertitudine", aflat la loc de frunte în ierarhia Marilor Principii ale Cunoaşterii. Principiul de Incertitudine, prea şocant să nu fi fost contestat iniţial chiar şi de geniul Einstein-ian (el însuşi de altfel, părinte al Mecanicii Cuantice), stabileşte Imposibilitatea de fapt de-a cunoaşte simultan -cu acurateţe absolută- toţi parametrii esenţiali definirii statutului material al Realităţii.

Universul îşi rezervă astfel Dreptul, Divin pare-se, de-a ne îngădui numai să-l creionăm (cu creioane tocite şi pensule uzate), să-l imaginăm cu minţi limitate (de mărunţi gnomi ai imaginaţiei, să-l reinventăm în vocabularul nostru sărac de "illiterates" ai inefabilelor frumuseţi cosmice, dar Nu să-l "vedem gol", în orbitoarea lui Frumuseţe.

Postul de aparent "Cerber Gnoseologic"al acestui Principiu este poate (mai curând) acela de paznic al... Darurilor Cunoaşterii, ale adevăratelor "mere ale Grădinii Edenului Spiritual", Principiul lui Schrodinger stabilind de fapt ce "Drepturi de-a Cerceta" -şi până unde- îi sunt date omului, celui Creat.

Este poate vorba, mai general, de drepturile acordate de Creator (posibil) spre Bucuria Cunoaşterii Umane (ori a Speciilor Inteligente din galaxii, în general) - ori mai ales analizei Marilor Coduri Incriptate de Creator spre uzul indiscretului investigator uman, ori de-aiurea, inteligent şi curios.

Deci cu Adevărul, sau Cosmosul nu prea-i de glumă, ori de... analiza ultima, concluzionez eu, măcar pentru că ne-ar putea sugera... neputinţa noastră de-a găsi acel "Eldorado" al unui Sistem de Referinţă Absolut, ba-n Spaţiu, ba-n Timp, ba-n Adevăr, căci ce obiectivitate să sperăm de la "sfintele" hârtoape Politice... (deşi unii spun c-au găsit de mult Răspunsurile Ultime, şi că Singura Referinţă Absolută ...e Dumnezeu), ar mai fi cazul să menţionez totuşi cum căutarea Adevărului a fost dintotodeauna considerată o imensă povară, poate demnă numai de un Sisif, iar rezultatul chinului necesar Înţelegerii a fost mai totdeuna o frustrare tiranică de... Tantal. Între, şi alături de cohortele de savanţi şi filozofi "vânători ai Necunoscutului", mai că-ţi vine să-ntrebi, uneori: "chiar suntem aşa neputincioşi, de chiar Nimic (Absolut!) nu-i şi pentru folosul nostru necondiţionat, controlul deplin, ori măcar Întelegerea noastra Exhaustivă?!". Răspunsul, crud, mă tem că este că ...numai găsindu-l pe Demiurg, pe Creator, vom găsi şi Comoara ascunsă a Cunoaşterii, alături de Spiritul Integrării schiţelor-ideilor noastre cosmice.

S-ar părea că, dorindu-se (ori nu prea...), Cunoaşterea Umană a atins deja stadiul când numai prin Filozofie şi Credinţă îşi mai poate alinia -spre evaluare- echipamentele sale de topometrie a abisurilor Cunoaşterii. Teorema lui Bell, de pildă, şi confirmarea acesteia prin Experimentul epocal al lui Alain Aspect, comentate în viitorul episod, vor fi deschis, aşa cum susţin deja savanţi de calibru, calea implacabilă spre evaluarea Cosmosului ca "balet de câmpuri energetice, drept "simfonie de... deconcertante ecuaţii matematice", în sfârşit ca Inefabil Mega-Program al unui ...Supercomputer Demiurgic. Rămâne remarcabil că nici un progres în Paradigma Fizicii nu mai poate fi făcut fără reevaluarea creaţionistă a Cosmosului, fără abandonarea (aproape) necondiţionată a conceptelor materialiste -- până atât de curând "la modă".

Dan Constanda