Atitudinea

Atitudinea

Quote:

• 1. Atitudinea:
"Fericirea este o alegere pe care o pot face în orice moment şi în orice loc. Gândurile mele sunt cele care mă fac să mă simt fericit sau nenorocit, nu circumstanţele.
• Fii capabil de a te schimba pe tine însuţi şi lumea din jurul tău se va schimba cu tine...
• Adu-ţi aminte că singurul lucru aupra căruia ai avea control în lume sunt gândurile proprii...
• Totuşi, când eşti îndrăgostit cu adevărat <>"

Acesta e primul dintr-o serie de 10 articole-comentarii în jurul a 10 percepte de îmbunătăţire a vieţii personale. Se pare că sunt de o circulaţie extinsă pe web şi probabil că nu vă sunt străine. Eu cred că merită efortul unei dezbateri mai extinse deoarece includ principii universale ale religiilor şi valorilor umanităţii în totalitatea ei. Aparent aceste percepte sunt de origine asiatică [hindusă sau budistă] iar modul în care sunt prezentate sugerează o considerabilă adaptare la puterea de înţelegere laică.

Eu cred, la fel ca şi Joseph Campbell, că fericirea este o stare de moment în care sinele, i.e. sufletul, mintea şi trupul, este liber de temeri sau dorinţe. Viaţa este o înlănţuire de momente ocupate de temeri, dorinţe sau de absenţa lor. Dorinţa sau teama ce se nasc înlăuntrul nos-tru ca reacţie la stimulii externi, sunt naturale şi ereditare, şi probabil că le putem asocia păcatului primordial. Mintea şi spiritul omului nu sunt sub control exterior şi au opţiunea de a face alegeri, de a adopta o anumită atitudine sau alta în răspuns la diverşii stimuli externi care le asaltează neîncetat. Tipul de atitudine luat depinde de educaţia generală, spirituală şi de experienţa de viaţa a fiecăruia.

De observat că fericirea se obţine prin eliminare şi nu prin adaos.
Cineva zice că înţelept e acela care nu este preocupat de cât de mult posedă ci de cât de puţin are nevoie pentru a trăi. Iar eu zic că dacă tot mi-e dat să sufăr datorită naturii mele umane nesăţioase şi instabile, în principiu prefer suferinţa din motiv de lipsa celei din cauză de abuz. Pentru că este natura umană să dorească mereu şi să se teamă mereu că nu posedă îndeajuns, îndeajuns dincolo de care, universul infinit e limită.... Limita lipsei este nimicul iar dincolo de nimic este... zero, nu mai există un dincolo! Există un sentiment de siguranţă şi comfort în certitudinea că mai jos de aşa nu pot să cad, sau nu mai am ce pierde pentru că nu mai posed nimic şi deci n-am de ce să mă tem. De aici îndemnul creştin de a trăi în simplitatea sărăciei- incertitudinea zilei de mâine este eliminată prin transferul grijei la Cel ce are grijă de "păsările cerului şi de florile câmpului" iar dorinţa este refuzată sinelui propriu şi convertită în "facă-se voia Ta". Aceasta este eliberarea sine-lui la viaţă.

Un mit hindus spune că Sinele, în momentul în care a rostit "Eu sânt" a început să se teamă pentru că a devenit o entitate, acum în linia timpului [care evoluează de la "eu sânt" spre "nu mai sânt"]. Apoi S-a gândit- "de ce m-aş teme pentru că sânt singurul lucru existent" şi îndată ce a spus asta a început să se simtă singur şi aşa s-a născut dorinţa [de a nu mai fi singur]

Aparent, umplerea golului generat de insatisfacţia lipsei de orice natură ar fi răspunsul în obţinerea fericirii. Asta ar fi calea cea mai rapidă. Orice gol îşi caută împlinirea [în plin]. Dar un gol este un gol doar atunci când este gândit ca atare, şi atunci apare pofta, dorinţa. Nu, paharul este jumătate gol sau jumătate plin? Pentru om eliberarea de suferinţa fizică prin acumulare materială nu înseamnă neapărat fericirea, cu excepţia celor handicapaţi mintal sau a celora care percep scopul vieţii în agonisire materială sau chiar intelectuală şi sunt oare-cum tot un fel de bolnavi mintali. Boala îşi are originea în valorile sociale ale vremii în cultura locală cât şi în ignoranţa colectivă şi indi-viduală în cele ale vieţii spirituale.

Viaţa este mai mult decât mâncare, adăpost, procreaţie, posesie şi distracţie.
Sânt şi devin ceea ce gândesc: masa, aer, casa, drog, Dumnezeu, mânie, iubire, gol, etc. Crezând în iad creez iad, sau în pace, creez pace- mintea noastră crează realităţi potenţiale care pot deveni permanente prin insistenţa.

"In fact our thoughts and feelings are us. They are part of ourselves. There is a temptation to look upon them, or at least some of them, as an enemy force which is trying to disturb the concentration and understanding of your mind. But, in fact, when we are angry, we our-selves are anger. When we are happy, we ourselves are happiness. When we have certain thoughts, we are those thoughts."[Thich Nhat Hanh, The Miracle of Mindfulness, p.40].

Totuşi, eu aş spune că gândurile nu sunt întotdeauna sub control propriu. Sursa şi motivul gândului de un fel sau altul nu sunt întot-deauna identificabile. Ce este sub controlul nostru este de fapt mintea numai, care este ca un filtru ce selectează sau ignoră, alege neghina din grâu [mai bine zis o identifică, o acceptă ca existenţa şi o ignoră apoi decât să facă efortul să o elimine]. Activitatea de selecţie a minţii rezultă în atitudine, şi mai departe în acţiune sau non-acţiune după cum e cazul.

Aţi observat vreodată, v-aţi surprins mintea la lucru? Flămânzi, dar mai ales adicţi fumători sau alcoholisti, aţi văzut mecanismele ispitei prin gând când "numai asta că-i cald" se transformă din obiect neînsufleţit în obsesie arzătoare care invadează şi monopolizează gândirea? Gândesc, să zicem, o bucată de pâine, deschid calea poftei care prin imaginaţie deja simte gustul pâinii, consimţământul posesiei e dat de minte şi atunci devin o bucată de pâine, am luat o atitudine; ispita m-a acaparat total iar până nu este satisfăcută nu este loc pentru altceva sau altcineva în minte; încearcă să opreşti valul dorinţei dacă poţi... La fel, superstiţia sechestrează gândirea şi privează de libertate dar în sensul celălalt, prin teama de a face sau nu anumite lucruri care "garantează succesul".

"Am sau nu am" este relativ ca importanţă şi circumstanţial conjuncturii ambientale şi dispoziţiei minţii de moment. "Gunoiul unuia poate fi aurul altuia." Când mintea ţi-e prinsă în capcana imaginei unui obiect fără să te vezi reflectat în el, faci o greşeală de înţelegere spune Campbell. Pentru ca sânt unde mi-e mintea, chiar dacă trupul mi-e încă aici, pentru bucata asta de timp am devenit o felie de pâine sau o ţigară sau un pahar, sau teama de necunoscut. Viaţa îmi este luată ostatec pentru timpul ăsta. Retroactiv mă pot întreba: unde am fost şi cine am fost în tot timpul cât obsesia m-a stâpânit? Sunt momente de viaţă în care practic nu am trăit ci am fost trăit, din subiect activ devin obiect pasiv. Cineva se întreba: "unde mă aflu când nu sânt aici şi acum", când gândesc la trecut sau îmi imaginez viitorul? În întregul meu nu sânt nici aici, conştient că trăiesc, şi nici acolo în trecutul mort sau în viitorul înca nenăscut. Mintea şi trupul sunt separate. Viaţa se petrece aici şi acum! Lanţul timpului de la trecut la viitor trece prin prezentul etern.

Cu toţii preţuim libertatea fizică sau spirituală în aceeaşi măsură şi opunem rezistenţa îndârjită împotriva oricărei încercări exterioare de îngrădire a ei; de ce oare atunci acceptăm tirania venită din interiorul propriu? Ce importanţă are cine este tiranul când rezultatul e acelaşi, i.e. confiscarea libertăţii? Ca indivizi ni s-a dat să fim liberi să alegem, să adoptăm o atitudine şi să avem potenţialul de a ne controla mintea ce conduce la ea şi acţiunile ce izvoresc din aceasta. Dar stăpânirea gândurilor proprii nu vine natural, ci este o artă care cere dedicaţie şi practică, definită ca trezvie in limbaj ortodox. Stadiul incipient al acestui proces de decizie asupra viitorului nostru prin atitudinea prezentu-lui este unde putem şi trebuie să acţionăm: pofta efemeră născută de gând trebuie nu respinsă de minte ci acceptată că există şi ignorată. Efortul este în a reuşi să ignori, şi să mergi mai departe la alte lucruri cu o ridicare din umeri şi spunindu-ţi: "mi-a venit o poftă... şi ce dacă, e doar o altă poftă din nenumaratele care îmi vin mereu..."

Ni s-a dat direcţia, nu şi drumul de urmat, asta trebuie să-l găsim singuri. Se spune undeva că dacă vrei să ajungi la stele trebuie întâi să-ţi îndrepţi privirea spre cer; restul e doar o problemă de timp. Unii au norocul unui învăţător, guru sau duhovnic, care să le călăuzească paşii dar majoritatea trebuie să reinventeze roa-ta sau să se lovească de aceleaşi obstacole şi primejdii pe calea cea îngustă de care s-au lovit înainta-şii. Oricum, lupta este individuală şi personală; rolul ghidului este sa-ţi semnaleze obstacolele în cale, cum le treci depinde de abilitatea ta.
Daca nu-ţi exersezi mintea să înţeleagă şi să savureze "aici şi acum" rişti să-ţi inchei viaţa ca un nimic, niciunde si nicicind.

Omul, "...o raţiune nesigură, totdeauna gata a se rătăci, simţământ nestatornic de nădejdi şi temeri zadarnice..." se mântuieşte [îm-plineşte] prin efortul luptei neincetate cu propria-i natură Dumnezeiască. Viaţa este cale şi nu destinaţie. Iar adevărata cale este tocmai trăirea vieţii cu conştiinţa naturii divine a sinelui ca reflecţie a vieţii de creaţie divină în totalitatea ei. Aceasta este "calea strâmtă şi îngustă" a urmării lui Isus.

Greşeala care se face este că se confundă lupta neîncetată şi vegherea permanentă asupra sinelui, trezvia cu o cumpărătură de la piaţa pe care ai plătit-o şi o poţi lua acasă; adică după o "faptă bună" urmează relaxarea şi aşteptarea recompensei. Nu este nici o recompensă de genul ăsta aici! A face fapte bune direcţionate în afară sau înăuntru este un mod de viaţă şi nu un moft de moment. Recompensa vine doar pentru cei care renunţă la propria persoană, pentru cei umili prin modificarea atitudinii faţă de trăirea vieţii şi atunci nu mai este percepută ca recompensă, decât de către cei din jur.

Conştientizarea clipei se face prin practica continuuă şi neîncetată până devine obisnuinţă şi deci stare naturală de vieţuire. Practica este practica gândirii prin dedicarea timpului tot mai mult îngrijirii spiritului în detrimentul trupului. Aceasta se realizează prin meditaţie sau rugăciune în prezenţa harului divin şi prin "lucrul mâinilor" în absenţa lui. Mantrele yogine, budiste sau hinduse, la fel cu Rugăciunea lui Isus ortodoxă sau incantaţiile catolice, musulmane sau ale shamanilor sunt tehnici care urmăresc menţinerea sinelui în starea de concentrare, trezvie, sau constientizare a "clipei celei repezi ce ni s-a dat".

"Căci zice Vasile cel Mare: <>" [Filocalia vol.8, p.156]. Această uitare este contopirea cu eternitatea care nu este măsura timpului de la minus infinit la plus infinit ci imortalitatea clipei de ACUM.

Ultima parte a perceptului se referă la dragostea prozaică a unui trup pentru altul; o dorinţă care odată consimţită de mintea necontro-lată este devastatoare datorită puternicului instinct de perpetuare a specie cu care ne-a înzestrat Creatorul şi care poate fi chiar mai puternic decât instinctul de autoconservare individual. Dar din punct de vedere al mecanismului de declanşare a dorinţei, nu văd nici o diferenţă faţă de dorinţele de oricare alt gen, evoluţia împlinirii ei doar este diferită. "Impulsurile inimii de neînţeles şi inacceptabile raţiunilor minţii" sunt la fel de neînţeles şi inacceptabile ca şi în cazul adicţiei chimice, singura diferenţă fiind subiectul obsesiei- o fiinţă versus un obiect. In esenţă, dragostea ca obsesie este la fel de limitativă pentru creşterea proprie ca orice altă obsesie.

"Be pure and free of heart and do not become entangled with any creature" [The imitation of Christ, Thomas A Kempis].

Dan MOIŞCA