Corpul

Corpul

Quote:

Sentimentele mele sunt influenţate de postura corpului. "Nimic ca un surâs..."

O postură adecvată generează o dispoziţie fericită. Este de asemenea important să faci exerciţii fizice, asta te eliberază de stres şi generează secreţia de endorfine care ne fac să ne simţim bine. Priveşte mereu înspre cer şi vei putea numai să zâmbeşti, căci nu cunosc pe nimeni să plângă în postura asta.

"Mens sana in corpore sano" zicea latinul.

Grija faţă de sine implică corpul, mintea şi spiritul [în ordinea palpabilităţii]. Nu exista o linie clară de demarcaţie între corp, minte şi spirit căci toate lucrează împreună pentru a forma ceea ce suntem. Corpul este mai "aproape de cămaşă" faţă de minte sau spirit şi este mijlocul de contact al sinelui cu realităţile vieţii, primul din punct de vedere cronologic şi material. Carnea este natura în interacţie cu ea însăşi; prin ea mintea percepe realităţile vieţii iar spiritul are putinţa de a privi dincolo de ele. Postura şi sănătatea corpului influenţează calitatea gândurilor, imaginilor care ne vin din subconştient [spre deosebire de analizele volitive care le face mintea pe un anumit subiect şi pe care le numim, în limbaj cotidian, gânduri], mintea şi atitudinea faţă de semeni, lucruri, natură şi viaţă în general. Pentru că lumina generată de către becul lui Campbell [care se întreba: "cine sânt eu, becul ce poartă lumina sau lumina din interior?"] se produce doar în prezenţa materială a sticlei şi filamentului a căror calitate influenţează calitatea luminii. Un contact slab şi o sticlă murdară vor da o lumină palidă, slabă dar, desigur, sunt şi excepţii.

Personal cred că trupul meu este templul Domnului. Mi-a fost încredinţat pe perioada vieţii ca vehicul pentru a-mi purta spiritul. Nu-mi aparţine, nu l-am ales şi nici nu am vre-un merit sau vină pentru cum arată şi, chiar mai mult, nu am drepturi asupra lui. În schimb am obligaţia să-l respect aşa cum respect viaţa din trupul semenilor mei. Hinduşii au un obicei extraordinar de a arăta acest respect prin salutul cu palmele lipite a rugăciune şi închinarea pe care o fac în faţa unui oaspete. In Maramureş oamenii se recunosc unii pe alţii prin "Laudă lui Isus/ În veci amin", laudă pentru ca în tine îmi văd reflecţia proprie şi îl văd pe Isus... Impresionant, în contrast cu "moda" locală nord-americană stil Gara de Nord, de a ignora prezenţa semenului şi deci necesitatea salutului.

Dacă vreau să ţin drumul drept într-o călătorie fără accidente trebuie să veghez mereu asupra informaţiei trimise de maşină şi să ajustez mereu ca să nu scap vehiculul de sub control şi să fiu purtat de el în loc să-l conduc. Important este să înţeleg că atenţia pe care o dau vehiculului este doar pentru al menţine funcţional în condiţii optime. Vehicolul este unealtă şi nu obiectiv.
Toate testele sau încercările plăcute [sau nu] la care ne supunem corpul sunt îndreptate spre satisfacerea mintală şi spirituală prevalând fie una ori cealaltă în funcţie de educaţia fiecăruia. De fapt nu contactul direct cu materia ne dă satisfacţie ci senzaţia obţinută prin intermediul celor 5 simţuri. Scopul imediat este "atingerea" acelui loc din creier care ne dă senzaţia de plăcere prin intermediul traiectelor nervoase. Dar, spre deosebire de animale, omul obişnuit are nevoie şi de alt gen de satisfacţii pentru a trăi. Cel puţin în teorie pentru că practic, mintea scăpată de sub controlul spiritului poate abuza corpul, uneori ducându-ll chiar la pieire în ciuda semnalelor de avertizare ale acesuia. O analogie ar fi un experiment cu un cobai ce are diferiţi centrii nervoşi legaţi la o reţea de fire conectate la o sursă de curent. Atingând un anumit buton de pe o placă de contacte sau aşa ceva, chiţoranul declanşează un şoc electric care îi atinge un punct pe creier ce-i produce plăcere. Nu ştie şi nici nu-l interesează să afle de ce şi cum se simte bine- este mulţumit ca din când în când să atinga contactul pentru a obţine buzz-ul de fericire. Asta ar fi starea clasică de îndobitocire zic eu.

Pentru a obţine o stare de spirit [o atitudine] pozitivă, religiile lumii prescriu anumite posturi ale corpului în timpul meditaţiei sau rugăciunii sau ca parte a ritualurilor religioase [yoga, budhismul, iudaismul, chiar şi creştinismul]. Ascetismul ca practică religioasă extremă are ca ţintă spiritul şi ajunge la el prin disciplinarea minţii prin intermediul cărnii.

Toate au ca scop înălţarea spiritului spre Creator, ca efort al omului în întâmpinarea harului de origine divină sau deschiderea spiritului pentru primirea acestuia, în credinţa ortodoxă.

Un articol de ziar povesteşte despre asfixierea autoerotică- să vezi şi să nu crezi ce îşi face omul cu mâna lui... Deprivarea creierului de oxigen duce la euforie, ameţeală şi inhibiţie scăzută, căutate în timpul satisfacerii sexuale în solitudine [statistica arată circa 1000 de morţi prin autoasfixiere involuntară - unde? Desigur, in America, ţara tuturor posibilităţilor...]. Şobolanul ajuns la un înalt nivel de rafinament în extragerea plăcerii pure... Nu încercaţi asta acasă!!!

Corpul este folosit ca o unealtă, conştient sau nu, pentru atingerea unei stări deosebite, de extaz [preferabil] în ambele ipostaze de vieţuire: ca minte şi spirit într-o unitate sau numai ca minte-sediul plăcerii [în gen: capul folosit doar ca pâlnie pentru stomac].
În practica budhistă zâmbetul este un consacrat mijloc de relaxare. Se spune că o jumatate de zâmbet provoacă relaxarea muşchilor feţei şi transmite un semnal creierului care răspunde prin eliberarea de endorfine. Aceasta este probabil reacţia în revers a momentelor de fericire când faţa este destinsă şi luminată de un zâmbet involuntar. Thich Nhat îndeamnă la "half smile" ca fiind primul lucru la trezire dimineaţa, în momentele libere, ascultând muzică sau când eşti iritat, ca supliment la trei inspiraţii/expiraţii liniştite, egale ca durată şi conştientizate. Prin respiraţie se face legătura între trup şi spirit, fizic şi metafizic, o idee dezvoltată în multe practici religioase, incluzând ortodoxismul.

"If you want to have your mind sharp as a tack, keep fit as a fiddle" spune englezul.

Îmi spunea odată un fost boxeur, care la cei peste 60 de ani arăta cu mult mai bine decit mulţi adolescenţi pe care îi văd pe aici [ca să numai vorbesc de adulţi] că este necesar să faci sport, pentru disciplinarea minţii şi bucuria sufletului. Sănătatea este starea naturală a omu-lui iar boala nu este firească [ se zice undeva că ţaranul român se ascundea în lanul de cucuruz când era bolnav, boala era o ruşine pentru el, o stare împotriva firii, care trebuia ascunsă de ochii semenilor]. Stresul, depresia şi alte boli ale minţii şi spiritului sunt boli ale societăţii moderne datorate unei vieţi sedentare combinate cu abuzul trupului prin tot felul de mijloace.

Dar, spunea el, nu confunda mijlocul cu scopul şi nu exagera, foloseşte exerciţiul, mişcarea ca pe o unealtă pentru menţinerea sănătăţii şi înflorirea spiritului. Învaţă să-ţi cunoşti corpul şi să-ţi disciplinezi mintea în a face faţă durerii şi învaţă să ştii când trebuie să te opreşti în acelaşi timp, ascultând semnalele trimise de corp. Nu merită sacrificiul irosirii vieţii de dragul trupului, mai exact a ego-ului prin trup. Cul-turismul [cultivarea trupului] este un păcat pentru amatori la fel cum este orice alt efort şi risipă de timp de viaţă în acumularea de bogăţii efemere în scopuri frivole, i.e. show-off.

Cred că toţi cei din generaţiile mai vechi am avut ocazia să vedem kitchul autohton la lucru în Trabanturi, Volgi, Dacii sau chiar Ro-man-Diesele "înfrumuseţate" cu perdeluţe de dantelă la geamuri, flori de plastic, şi câini sau pisici care dau din cap. Moda automobilistică s-a schimbat oarecum dar încă persistă în ţările sărace ale lumii în contrast cu cele occidentale unde kitchul a luat o formă electronică. Rablele umane cu "tichie de mărgăritar" sunt la fel de evidente peste tot în lume. Brizbriz-urile de farduri, haine, bijuterii, muşchi sau mân-caruri alese sunt frivolităţi umane permisibile atâta timp cât nu devin scopuri în sine şi deci păcate prin risipirea vieţii. "Arătatul bine" fizic, este un accesoriu binevenit pentru orice om de lume [în multe cazuri o raţiune pentru a trăi- acasă, în ţară, unde bulimia şi anorexia ner-voasă sunt termeni quasicunoscuti pe când aici fac parte din limbajul cotidian...] şi un atribut fără valoare pentru cei umili în spirit, săracii cu duhul. Păcatul este strict personal [opinia publică este altceva în acest context] şi devine păcat doar când este conştientizat sub formă de regret şi remuşcare. Omul normal, de-alungul vieţii evoluează în gândire iar "valorile" tinereţii, văzute retrospectiv, de cele mai multe ori se transformă în păcate la vârsta penuriei de testosteron. Ceilalţi, care nu evoluează sunt doar "păsări pe garduri", vorba regretatului Petre Ţuţea.

Problema societăţii actuale este confuzia, greşită înţelegere şi răsturnarea scării de valori în generaţiile tinere datorită îndepărtării tot mai mult de valorile spirituale ale religiilor străbune. Mă îngrijorează lipsa de discernământ şi de gust al tineretului din ţara veche şi din lume în general, şi încă mai mult, lipsa de preocupare sau neputinţa generaţiei adulte în a educa acest tineret. În aspectele frivole ale vieţii, prostul gust sau lipsa de gust american a ajuns la rang de modă în Europa, prin copiere fara discernământ. Dar acesta este un fenomen generalizat, notabil în îmbrăcăminte, vocabular, obiceiuri [Halloween şi Valentine românesc fericit!], show-uri şi publicitate TV [săracă limba română, ce caraghios sună, vorbită în design american...], democraţie neoriginală şi libertate înţeleasă ca lipsă de oprelişti fizice sau morale, în gen-eral. Mă "deranjează" cu atât mai mult cu cât văd copiii românilor de aici adaptându-se perfect şi rapid la cerinţele de "coolness" ale societă-ţii noi. Nu că adaptarea în sine este rea ci abandonarea unor valori sub formă de reguli de comportare în comunitate. Adaptarea părinţilor la lumea nouă a dus la îngăduinţa deplasată faţă de al lor dom" Goe [poate şi de frica legilor locale privitoare la disciplina părintească]. Obicei-uri tradiţionale simple ca "bună ziua" sau vorba aia... la intrarea într-o încăpere unde se afla un om, sculatul în 2 picioare când o persoană mai în vârstă intra, adresarea celor mai în vârstă cu dumneavoastră în loc de "băi taică" sau "you guys", cine saluta primul, cine intinde mâna întâi, cine are prioritate, sau chestii mai de finesse ca sărutatul mâinii sau ridicatul pălăriei aici sunt considerate europenisme retro-grade şi inutile, ba în unele cazuri ciudăţenii sau chiar insulte [atentie la sexual harrasment]. Societatea de aici cântă mult pe coarda egalita-rismului între femei şi bărbaţi, gays, lesbians şi "încăpăţânaţi conservativi", handicapaţi mintali şi genii... Personal cred că "mofturile" astea de politeţe de acasă au rostul de a contribui la închegarea unei comunităţi sănătoase şi nu trebuie abandonate, cel puţin între noi românii. "Babacilor" dacă vreţi să deveniţi "părinţilor" educaţi-vă copiii în preţuirea valorilor adevărate ale ţării de unde venim, dar nu respingeţi nici valorile de aici în acelaşi timp! Că doar toleranţa ideilor şi culturilor, precum şi atenţia faţă de semeni nu le-am învăţat în România. Totul e să fim în stare să deosebim gunoiul de aur, kitch-ul de valoare fie că este el autohton sau de import.

Superficialitatea materialului, frivolitatea valorilor kitch, treptat, declaşează dragostea de înţelepciune [filosofia şi religia]. Cu astfel de valori în faţă societatea umană are şanse bune de dezintegrare iar din comunitatea noastră rămâne doar o limbă, sarmalele, şi proverbiala indolenţă balcanică... Omul care îşi petrece viaţa orientat spre satisfacerea simţurilor prin acumulare şi consum de lucruri nu are cum să înţeleagă semnificaţia toleranţei, compasiunii şi umilinţei care nu sunt atribute ale superificialului. A fi este asimilat cu a avea şi dacă nu ai, nu exişti. Privit din perspectiva universului şi al eternităţii, ne putem întreba ce avem cu adevărat, şi pentru cât timp? Îmi vine să râd de cei care vorbesc cu mândrie de realizările lor: poziţia mea socială, job-ul meu, casa mea, femeia mea, copiii mei, pisica mea...chiar viaţa mea.... Orbirea aceasta a posesiei poate uşor degenera în avariţie şi în dispreţ pentru viaţa semenilor şi chiar cea proprie.

Privind la nemărginirea cerului ajung cumva să văd cât de mărunte sunt problemele noastre cotidiene şi cât de largă este viaţa ce palpită în jurul meu şi în mine şi atunci zâmbesc din nou la ifosele "importanţei" pe care ne-o dăm în forfoteala noastră de furnici ale universului... şi deodată îmi vine aşa un dor de...să zicem, o iahnie de fasole cu afumătură şi murături alături de un colţ de pâine caldă cu coaja groasă, ca pe la noi...

Dan Motişca