De pe la noi
Un vechi proverb românesc spune: „Şi câinele intră în biserică, dar nici biserica nu se dărâmă şi nici câinele nu se sfinţeşte.” Pe de altă parte, Malraux ne-a avertizat: „Secolul XXI sau va fi religios, sau nu va mai fi defel”. De-o vreme, credinţa noastră strămoşească a căpătat noi dimensiuni în ochii pravoslavnicilor credincioşi, astfel încăt nici una dintre sărbătorile sau manifestările religioase nu se mai desfăşoară după tipicul pe care îl ştiam. Aşa, de pildă, cele două mari sărbători: Paştele şi Crăciunul. Suntem în postul Paştelui şi deja apar primele semne care te avertizează că ceva nu-i în regulă. Cel puţin printre persoanele pe care le cunosc eu: au devenit mai nervoşi, mai agitaţi, mai lipsiţi de răbdare căpătând un timbru arţăgos, de te miri privindu-i: „Ce naiba i-am făcut?” Ferească Sfântul să te scapi şi să spui că tu... ”Cuuum? Tu, nu? Cum adică? Iadul te aşteaptă! Păcătosule!” Degeaba încerci să spui că asta ţine de intimitatea fiecăruia şi că chiar Apostolul Pavel spune să postim, dar s-o facem ca pe ceva firesc, nu ca şi cum am avea un bolovan de gât sau ca şi cum am declara război întregului Univers şi stăm continuu pe picior de atac. Ba, când îl vezi cum se chinuie, îţi vine să-i zici: „Sărac de tine, mâncă frate ce-ţi prieşte, numai pune şi tu o lucire în priviri, o fărâmă de zâmbet în colţul gurii. Şi devii iubit chiar şi lui Isus când ai inima şi sufletul curat şi nu-ţi urăşti aproapele că nu se poate nevoi în post aşa precum o faci tu.”
Mulţi dintre ei, săracii, stau cu ochii ţintă pe calendar numărând zilele până la acea clipă fericită când nimeni şi nimic nu-i va opri să se îndestuleze. Încet-încet picură nisipul în clepsidra timpului şi se apropie momentul mult-dorit. Aflu acest lucru după semnalele cât se poate de dese şi de îngrijorate pe care le lansează medicii, poliţia, chiar şi preoţii, prin mass-media: „dragi concetăţeni, atenţie mare la ce şi cum mâncaţi şi beţi de sărbători!” Aş! Ţi-ai găsit. Slujbele de dinaintea acestor sărbători devin adevărate pietre de încercare puse în calea lor de-o zeitate pe care n-o mai înţeleg. Credincioşii sunt cuprinşi de-o neostoită fervoare şi cu mic cu mare se duc către biserică mai mult cu gândul la bucatele de acasă pentru care trebuie să primească sfânta dezlegare. Şi, cum Dumnezeu să fii mai aproape de sticla de vin sau de ciozvârta de carne dacă nu eşti printre primii care ia lumină sau care primesc binecuvântarea preotului? Că este aşa, o ştiu şi autorităţile care, de fiecare dată, desfăşoară adevărate forţe de apărare: jandarmi, poliţişti, mascaţi, de zici că urmează cine ştie ce atac al unor forţe extraterestre. Dacă ai proasta inspiraţie să mergi la faţa locului rişti să ieşi pârlit, mototolit, cu vreo coastă ruptă... Aşa că, stai acasă şi priveşti mut de uimire la bataia cu lumânări, la înjurăturile printre dinţi, uneori la zâmbete tâmpe ce împart cu dărnicie ghionturi în stânga şi în dreapta pentru a ajunge cât mai aproape de trimisul lui Dumnezeu pe pământ. Nu-i descurajează câtuşi de puţin uniformele organelor de ordine sau chemările destul de dese la gânduri mai bune ale preoţilor. Îi vezi cum ies din acea învălmăşeală şi înghionteală cu părul zburlit, zgâriaţi, roşii la faţă şi cu hainele în dezordine de parcă ar fi trăit miracolul ieşirii din inima unei tornade. Privind spectacolul din afară, nu poţi decât să-ţi facă cruce şi să te miri de cât de multă evlavie poate să sălăşluiască în cei de-o credinţă cu tine.
Acum, mie-mi convine să vorbesc cu detaşare după ce am simţit binefacerile acestor plăcute iniţieri. Cu ani în urmă, când nu era atâta fervoare şi atâta dorinţă de sfinţire pentru a-ţi asigura un loc de-a dreapta Tatălui, obişnuiam să merg şi eu la biserică, până când, la o trecere dintre ani, am crezut că am nimerit într-o centrală telefonică. M-am mirat degeaba când preotul i-a rugat pe „iubiţii enoriaşi” să închidă telefoanele mobile. Ţi-ai găsit! Când credeam că mi-e mintea şi cugetul mai liniştit, aud, undeva, la picioarele mele... ţrrrr! Şi-o melodie latino dintr-o telenovelă la modă se înalţă la ceruri. Văd o bătrână, stând în genunchi, cum scoate brusc de sub pestelcă un telefon plin de luminiţe albastre şi începe să vorbească când mai şoptit, când mai tare, după cum se cerea. Era fata din Italia. Cei din jur ciuliseră deja toţi urechile, iarbietul preot rămăsese singur, doar cu Dumnezeu. A tăcut bătrâna. Încerc să mă regăsesc - când aud o voce strident-nazală: „răspunde-n, puii mei!” N-am timp să-mi revin că văd o mânuţă delicată cu unghiile vopsite în roşu aprins cum se strecoară în sân şi trage de sforicică un drăgălaş de telefon, o bijuterie, nu alta. Din nou toţi credincioşii din jur ciulesc urechile şi-şi îndreaptă atenţia către convorbirea ce urma să înceapă. Domnişoara se dă mai într-o parte şi începe să gesticuleze, să chicotească, să se alinte. Probabil era iubitul cu care urma să meargă la „chef”, după ce dădea Domnului un semn că trecuse pe acolo. Începuse să mă treacă transpiraţia şi gânduri criminale au luat locul pornirilor mele de smerenie cu care venisem la slujbă. Şi când credeam că am scăpat, aud un chiot de jale: „Oooooof inima meaaa!” În dreapta mea, un domn scoate tacticos din borsetă altă minunăţie şi începe să-i explice „lui cumătru” cât vin, câtă bere, wisky şi alte lichide vor avea pe masă la petrecerea de după...
Epuizată, în încercarea de a-mi păstra cumpătul, m-am aşezat la rând să primesc binecuvântarea preotului. Am luat atâtea ghionturi şi îmbrânceli încît i-am cerut iertare Celui de Sus că de-acum încolo îl voi primi doar la mine în casă şi în suflet fără să mă mai încumet să merg în casa Lui.
Dar povestea nu se termină aşa repede. A doua zi după marile sărbători, începi să citeşti prin ziare-câţi alcoolici în comă, câţi cu capete sparte, câţi cu ulcere, cu crize biliare, au năpădit triajele spitalelor de urgenţă. Bieţii medici nu mai prididesc să coasă, să lipească, să facă clisme, spălături în vreme ce salvările aduc „materia primă” mai ceva ca după un cutremur de gradul 7. Ce mai! trecuse chinul postului şi iată cum, plini de smerenie, se îndopaseră şi se ciomăgiseră după tipic, întru mulţumirea Domnului, oiţele cele credincioase. Numai că, nu te bucura prea devreme necredinciosule: când crezi că lucrurile intră în normal, apare altă încercare diavolească la orizont. La Bobotează şi la Izvorul Tămăduirii se dă agheazmă la Biserică!!! Atunci să vezi desfăşurare de forţe, lupte pe ţuţuroi, bătăi cu peturi peste figură, smulgeri de nas şi de urechi, pocneli peste ţurloaie.... Te gândeşti că însetaţi trebuie să mai fie când îi vezi cu braţele de peturi goale înaintând din greu către apa sfinţită. Pe vremea când eram copil, bunica venea cu un şipuşor de agheazmă şi ajungea de dădea şi la vecini. Probabil că atunci oamenii nu erau atât de păcătoşi ca acum... Am văzut că pe undeva, într-un oraş din Vest, primarul, în încercarea disperată de-a ogoi setea credincioşilor, a chemat preoţii de-au slujit bazinele de decantare a apei de unde alimentează oraşul, aşa ca să aibă tot creştinul agheazmă, să facă şi baie dacă vrea. O fi considerat bietul om că-i mult mai ieftin să plăteşti preotul să sfinţească chiar şi un râu decât să plăteşti trupe întregi de jandarmi care, oricum n-au nici un spor în faţa credinţei arzătoare. Ei, dar ţi-ai găsit! Tot mai bună de leac e apa sfântă smulsă cu chin şi cu înjurături direct din butoiele rânduite frumos în curtea bisericii. Ba, o maică a descoperit cum să-i descânte „de moarte” pe vajnicii credincioşi: trecând un craniu de om prin butoaiele cu pricina.
Aş putea fi acuzată de ateism, de rea-credinţă. Cu toată părerea de rău, dar eu asta văd că se petrece în jurul meu şi nu pot să mint că încalc porunca Domnului.
Comentarii