Diavolul poartă Pravda

Diavolul poartă Pravda

dedicat unei femei stilate cu nume muzical

Ea era o femeie stilată,
purta întotdeauna discuții elevate despre orice,
și în ce privește Pravda,
era un referat de cunoștințe
cu o grămadă de cuvinte împrumutate
dintr-o limbă moartă.
Purta blănuri scumpe, exotice,
dintr-o junglă nedescoperită încă,
și de trupu-i atlet își agăța
numai coliere cu piatră rece,
rece ca fildeșul elefantului când se împlântă
în pântecul unor animale de pradă.

Era o femeie stilată în tot ce făcea
chiar și când mă trăda
tot într-un stil o făcea
și numai cu nume mari, de fiecare dată.
…și numai înainte de masă pt. că așa era obiceiul ei.
Altfel bijuteriile
nu-i ațipeau niciodată prin sertare
ci împraștiate prin casă
era imposibil să nu dai
cu ochii de ele:
un dres pe raftul de la baie
pe lustră colanții de gym
până și un chiloțel,
cum era el de mărunțel și din mătase
ca o furnică își făcuse loc
și intrase
chiar pe sub fața de masă.

Și o dată m-am nimerit la ea acasă, crezi,
taman când era cu marele Sorescu în brațe.
N-am mirosit nimic dinainte
turbat cum eram
s-o prind și să-mi mușc prada de falcă.

Altfel prin casă, toate, mobilierul, frigiderul
erau cum le lăsasem ultima oară
până și sticla de votdca,
sta pe jumătate goală
iar în geam, la fereastră,
gata să cadă
canarul Nelson moțăia
cu un fular ca Minulescu
petrecut peste ceafă.

Ea era o femeie tare stilată
și nu lua prizonieri la masă.
Dar uimitor în ziua aceea
eu n-am mirosit urma dușmanului meu
intrând la ea, la fiară, ca-ntr-o cușcă,
Nici lipsa de scaune nu mi s-a părut
la-nceput ciudată,
în rest totul era cum știam
cu ea puteam dărâma ușor
și tencuiala de pe casă.

Doar pe clanța ușii de la dormitor, domnița
nu mă lasa să pun laba
și asta zău, tare, tare mă înnebunea ….

Ea era o femeie extrem de stilată,
fără pronume era dragostea noastra toată
și cu toate că nu ne lăsa

pe niciunul
să ne privim dușmanul în față
trupul ei mirosea
a poeți și poezie ucisă din fașă.

Ea niciodată nu lua pizonieri la o masă,
v-am spus
și din cauza asta
eu faceam mereu uz
de verticalitatea noastră

umană,

poetică și urbană
și ne ardeam la perete
ca lumânările din ceară în fața sfintelor altare.

Ea avea stil și iubea poezia
odată m-am potrivit la ea, cum spuneam,
taman când era cu marele Sorescu în brațe,
totul la suprafață era cum știam
numai scaunele nu mai erau de față.
Al dracului și Sorescu ăsta cum îi reușea!
când nu-mi regula iubita
ținea prelegeri de poezie prin vecini.
Iar când o păraseam,
banditul ăsta de oltean revenea
și mai trecea o dată cu plugul

peste urma peste care

eu abia trecusem ca-n rai.

Al dracului Sorescu ăsta, cum și mort
tot mai reușeste
să răsucească frunțile la fete.
Mai ales la cele stilate
care cunosc pe de rost
referate despre Pravda
și vorbesc ciudat în discuții elevate
despre comunism și focul ce arde
în virginele activiste de partid
alergand dezbrăcate
printr-o jungla nedescoperită vreodată.

Aferim! Bre! Aferim!

Cenaclu Literar: