August - Crucea - Nick Sava

August - Crucea - Nick Sava

Se zice ca într-o zi, nu cu mult înainte de a se ridica definitive la cer, Mântuitorul ar fi spus ucenicilor săi (după Luca): "Cine vrea să mă urmeze, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să vină după mine". De atunci, de aproape două mii de ani, creştinii se străduiesc să-şi ducă crucea, urmând pe Iisus Mesia.

Sigur, aceasta cruce cu care ne-a "dăruit" Dumnezeu este o piatra de încercare. Ca şi Crucea dată lui Iisus, în ipostaza lui omenească, nici această cruce - chiar figurativă - nu este deloc uşoară.

Omul, păcătos şi corupt precum îl ştim, nu ia de bună voie nimic în spate. Mai curând se arată cârcotaş şi caută motive să fie scutit de această sarcină - cărarea crucii - fără a pierde totuşi speranţa că se va lăfăi vreodată la dreapta Domnului, alături de Iisus. Aşa că, mai întâi, îl ia pe Hristos drept martor.

Zice el (omul): "Lui Iisus îi venea uşor să vorbească. El era Dumnezeu, ce era pentru el să umfle în spinare o amărâtă de cruce? Putea lua şi un munte, dacă îi trecea prin minte, sau chiar întreg Universul... Sau toate Universurile, dacă sunt mai multe!" Bineînţeles, el (omul) nu insistă foarte mult pe aceasta poziţie. Ca bun creştin, cum se consideră el (omul) a fi, o fi auzit că Iisus nu era Dumnezeu decât uneori, mai ales atunci când nu era om. Aşa că, în fraza următoare, o cârmeşte puţin:

"Iar dacă Iisus era totuşi om în acel specific moment, s-a dovedit tot atât de slab ca şi oricare dintre noi. Nu numai că a cârtit în faţa Tatălui, cerându-I să îndepărteze cupa aceea de la El, dar chiar s-a dovedit incapabil să-şi care Crucea. Drept urmare, cum bine ştim, legionarii romani au trebuit sa-I ia crucea din spate şi să oblige un spectator - care mai bine îşi vedea de-ale lui - să o care până pe Golgota. Asta pentru ca nici ei, legionarii romani, oricât de voinici şi de veterani erau ei, nu se prea bucurau să care crucea altuia... Despre păgubosul care a cărat Crucea Hristosului Scriptura nu mai zice nimic - dovadă că nu este nici o scofală să cari o cruce în spate, nici măcar cea Sfântă...

Cam aşa cârteşte el (omul). Ei, desigur, asta numai când face pe prostul - cum că nu pricepe adevăratul înţeles al vorbelor lui Iisus. Dar cum el (omul) nu acceptă bucuros eticheta de prostănac, recunoaşte (în cele din urmă) că prin această cruce dată nouă s-o cărăm înţelegem tocmai viaţa dată nouă aici, pe Pământ, înainte de a vedea ce este şi pe Dincolo. Şi cum Iisus nu ne prea lămureşte cum ar trebuii să fie crucea dată nouă pentru folosire şi cărare personală, decât că trebuie s-o umflăm în spate şi să-L urmăm - ei, sperăm că nu chiar până pe Golgota!... - încercăm să ne alegem, din multitudinea de cruci posibile, una mai pe placul nostru, una care promite să nu ne cocoşeze prea tare...

În primul rând, o vrem cât mai uşurică. Nu prea scurtă, Doamne fereşte! Cât de lungă... Cu un lemn mai de calitate, dacă se poate, dar cât mai uşor. Nu plută sau plop - că o mâncă viermii înainte de vreme. Un abanos e cam greu... Fie, un lemn mai "rezistent", dar avem grija să cioplim din el cât se poate. Doar-doar s-o mai uşura puţin crucea... Cioplim, deci, cam tot ceea ce ar îngreuna crucea degeaba. Jos cu sentimentele, jos cu etica, jos cu moralitatea, jos cu...

Pentru că veni vorba, îmi amintesc aici de un om - numai întâmplător avocat - care, rugat să facă o donaţie caritabilă, a răspuns: "Dar, ştii tu că părinţii mei sunt săraci lipiţi, abia au ce pune pe masă, nici măcar în fiecare zi? Că fraţii mei sunt pe la aziluri de săraci, neavând cine îi îngrijii? Că până şi copiii mei, iubiţii mei copii, au fost evacuaţi pentru că nu au avut cu ce-şi plăti chiria?..." Bietul om (solicitantul) nu ştia ce să mai zică, de jenă: "Vă rog să mă iertaţi, nu am ştiut că sunteţi într-o situaţie financiară atât de dezastruoasă..." Dar acel om - doar întâmplător avocat - îşi încheie peroraţia, ca în Curte: "Păi, dacă nu le dau nici LOR nimic, cum o sa-şi dau ŢIE ceva?!"

Acesta este numai un exemplu din multiplele - infinitatea, aş zice! - de exemple de cruci debarasate de orice greutate de prisos. Mai sunt câteva greutăţi la care nu renunţăm prea uşor - în ciuda poverii care ne încovoaie umerii. De exemplu, orgoliul. Pentru a ne dovedi nouă - dar mai ales celor din jurul nostru - cât de unici şi superiori suntem noi, ne încărcăm crucea cu tot felul de floricele, ba chiar o poleim o ţâră, oricât ar fi aurul de greu: casă scumpă, cu mai multe camere (sau etaje) decât ne trebuie; maşini scumpe, haine scumpe, bijuterii scumpe, etc. scumpe (numai "scumpe" să fie...).
Cât se poate de normală şi omenească aceasta tendinţă, trebuie să recunoaştem. Ia încercaţi să spuneţi colegului sau vecinului că aţi cumpărat un Tonitza cu o jumătate de milion. O să ridice nepăsător din umeri, eventual îşi va roti palma morişcă, cu un deget la tâmplă (pe din dos, să nu-l vedeţi...), semn de înaltă preţuire faţă de inteligenţa dumneavoastră. Dar ia spuneţi-i că vila recent achiziţionată (a doua, sau a şasea...) cu gresie africană tăiată în Grecia, cu candelabre din cristal de Murano şi robinete din aur (ca ale împuşcatului) v-a costat "doar vreo jumătate de milion", să vedeţi cum se înverzeşte de ciudă, să vedeţi cum vă aruncă priviri crâncene de ură şi invidie, să vedeţi cum fuge să se ascundă în prăpădita lui de vilă - recunoscându-şi astfel poziţia de fiinţă inferioară! Ei, asta e cu totul altceva, trebuie să recunoaşteţi

Sau, să donaţi o sută la o biserică, sau la comunitate, sau la prăpădiţii din lumea a treia - inclusiv România, ar râde şi curcile! În mod sigur aceasta nu ar impresiona pe nimeni. Dar ia să vă uitaţi ostentativ la Rolex-ul de aur de sub mâneca suflecată până la cot, ia să vă lăsaţi haina descheiată, să se întrezărească abţibildul lui Versace - o cu totul altă kalimera, nu-i aşa?!

Dar să revenim la crucea noastră. Ca să ne fie mai uşor, am învăţat să ne punem nişte perniţe pe umeri, între propria carne şi această cruce blestemată. Cel mai adesea ea vine prin educaţie. Oricine ştie că o perniţă de doctor, avocat, profesor, IT, inginer, etc., etc., apără mai bine un umăr omenesc. Mai nou, chiar una de şofer de autocar turistic... Dar mai ales, o perniţă de politician sau de afacerist de tip nou este inestimabilă! De tip nou, adică de tip dâmboviţeano-carpato-pontic, cu influenţe (vădite) sud-americane, turceşti, pakistaneze, ba chiar siciliene...

În ciuda acestor perniţe, el (omul) are tendinţa de a urma exemplul lui Iisus până la capăt. Nu, nu până pe Golgota - ci până la momentul "pasării" crucii altuia. Deşi ne-biciuit şi nici căzut sub povara crucii, el (omul) face tot posibilul să "bucure" pe cei din jurul lui cu propria-i cruce. În acest sens, el (omul) se dovedeşte extrem de ingenios. Neavând nici un centurion la îndemână (decât dacă îl plăteşte...) care să intervină salutar, omul apelează la cele mai diverse tertipuri în realizarea acestui act plăcut lui Dumnezeu (crede el, omul...). De exemplu, îşi foloseşte poziţia politică, socială, administrativă... sau, şpaga, mita, aplombul şi neruşinarea... ce îi cade lui mai bine! Sau, apelează la vreun un-chi, amant, vecin, etc., inclusiv la vreun "năşic" (care se poate numi şi Adrian, nu neapărat Capone...)

Buun. Asta o face omul care poate. Cel mai puţin putincios îşi aruncă crucea în spinarea celor dragi şi apropiaţi: părinţii cel mai adesea, copiii, soţiile (sau soţii...), fraţii, bunicii, prietenii... Profitând cu mult tupeu şi neruşinare de firea lor iubitoare (sau doar supusă), le punem în cârcă cea mai mare parte a crucii proprii - noi păstrând, bineînţeles, floricelele... Acest prea-iubit al nostru, trezindu-se deodată cu două cruci în spinare, se pleacă mai aproape de pământ, oftează şi îşi continuă drumul, încredinţat că aşa i-a fost dat lui, să care o cruce mai "babană"... şi o cară, chiar dacă uneori mai scrâşneşte din măsele, sau chiar cârteşte! Pentru a preîntâmpina orice act de răzvrătire (care i-ar putea aduce crucea în propria-i spinare - alternativă deloc plăcută!) el (omul) foloseşte cu mult sârg (şi uneori cu rezultate de excepţie) pârghia şantajului sentimental: face pe bolnavul, aduce flori, renunţă la fumat, ameninţă că îşi caută amant/ă, etc., etc.

În sfârşit - fără a fi cei din urmă - cel care, fără a fi neapărart rău, încearcă să care numai o bucată din cruce. Adică, cel care delimitează extrem de precis, la milimetru (după criterii proprii, bineînţeles) până unde se întinde crucea lui şi de unde începe crucea altuia. Nu contează a cui, atâta timp cât n-o cară el... Acceptă răbdător să-şi care bucăţica lui de cruce recunoscută, dar nici un gram mai mult. Se întâmplă, bunăoară, să accepte să se supună la tot felul de greutăţi financiare (mai ales pentru achiziţionarea floricelelor şi a poleielii necesare propriei cruci), dar nu şi de aşi plăti datoriile financiare fostelor soţii, copiilor, părinţilor, etc., aflaţi la nevoie. Sau, este bun şi leal profesionist la locul de muncă - dar nu ar ridica un pai de jos în propria ogradă... Sau, este un fervent credincios, frecventând biserica duminică de duminică - dar nu ar da un penny sau o picătură de sudoare comunităţii din care face parte... ba chiar interzice celorlalţi membri ai familiei s-o facă! Dar asemenea exemple se pot enumera la nesfârşit... Închipuiţi-vi-L pe Iisus cărând un băţ, nu o cruce!

Cum? Mă întrebaţi cum îmi duc eu însumi crucea dată mie? Vă referiţi cumva la chestia aia din care am cioplit mai tot ce ar fi putut să-mi îngreuneze fără nici un folos viaţa? Pe care, oricum, o pasez cât de des se poate celor din jurul meu? Pe care am poleit-o cu grijă şi am împodobit-o cu floricele? Pentru care am pregătit - pentru puţinele ocazii când nu am încotro şi trebuie să mi-o pun în cârcă - o perniţă cât mai confortabilă?

Păi, ce sa fac? Şi eu, ca şi voi, că doar om sunt şi eu... Îl urmez pe Hristos. Aştept cu speranţă iertarea Lui şi Mântuirea. Doar mi-am luat crucea şi Îl urmez...



Nick Sava