Martie - Numele - Nick Sava

Martie - Numele - Nick Sava

(Impresii personale)Centrul Comunitar Românesc din BC şi-a pus, pe propriul site, o rubrică numită Impresii de la Festival, loc în care românii vizitatori ai site-ului pot, dacă vor, să îşi consemneze impresiile, bune sau rele, despre primul Festival Românesc din BC, de pe Coasta de Vest, ba chiar din întreaga Canada. Mulţi au făcut chiar asta, vă puteţi convinge vizitând rubrica respectivă. Dar nu toţi. Iată ce consemnează unul dintre vizitatori:

Citat:

Bună iniţiativă cu Centrul Comunitar, dar de ce nu-i puneţi şi voi un nume? După ştiinţa mea în România doar Centrul de Butelii şi Centrul de Sifoane nu avea un nume propriu, iar asta pe buna dreptate...Am mai văzut în Grecia, la Delphi "Buricul Pământului", dar sper ca nu sunt similitudini... Gândiţi-vă, poate "iese" ceva! Părintele Cornel (Corneliu Iulian Dragomir)

După cum puteţi observa, mesajul domniei sale nu are nimic de a face cu Festivalul. Era de altfel destul de dificil pentru o persoană, care şi-a declinat cu vorbe rele şi duşmănoase participarea la Festival, să emită "impresii" despre acesta. Dar ce îl face pe dl. Dragomir să atace CCR-BC, din nou? Dacă în scrisoarea publicată anterior (în numărul de 1 Decembrie) atacă organizaţia prin persoanele care activează in cadrul ei şi de la înălţimea... orgoliului propriu (era să scriu, "amvonului"...), de data asta "dă" în numele organizaţiei. Dar, de ce în nume?

"Ce este într-un nume?", se întreabă Poetul prin gura unei fete de patrusprezece ani. Parcă împrumutând inocenţa acesteia, răspunde singur: o roză are acelaşi miros dulce, oricum ai numi-o. "Neagă-şi numele!", îşi îndeamnă fata iubitul, în speranţa că aceasta le va rezolva problemele. Foarte emoţionant, dar complet fals. Ironia Sorţii face ca numele eroilor să devină simbol al iubirii dincolo de piedicile pe care Omenirea le pune în calea iubirii curate, ca de exemplu castă, familie, rasă, religie, avere...

Încă de la începuturile lui, Omul a învăţat să se teamă de nume, să îl venereze, să-i dea atribute deosebite. Sunt religii care afirmă că un lucru nu există înainte de a fi numit. Chiar şi Biblia spune "La început a fost Cuvântul". În procesul de creare a Lumii, Biblia nu explică cum este aceasta creată. Oare nu prin "numire"? O altă credinţă, transmisă de-a lungul timpului, este aceea că pronunţarea numelui, cunoaşterea lui, îţi dă putere asupra persoanei (sau lucrului) care îl poartă. Adam este îndemnat de Dumnezeu să "numească" animalele, devenind astfel stăpânul lor.

Există credinţa că poţi distruge pe cineva distrugându-i numele, ca în practicile şamanice. Există practica "ştergerii numelui", crezându-se că astfel se va nega existenţa unei anumite persoane şi chiar a faptelor sale. Un exemplu tipic este Eknaton, faraonul eretic. Ţăranii români nu pronunţă numele Satanei, crezând că prin aceasta îl neagă, îi diminuează puterea. Folosesc deci eufemisme de genul Necuratul, Duşmanul, Ducă-se-pe-pustii, Ucigă-l-toaca... Nici chiar numele Domnului nu este "adus în deşert", pentru a se evita vreo acţiune negativă din partea Lui.

În sfârşit, există şi credinţa că, "cunoaşterea numelui" acordă "cunoscătorului" o superioritate asupra semenilor săi. Din acest motiv, unele zeităţi rămân "necunoscute", nu-şi arată faţa şi nu-şi rostesc numele decât celor puţini "aleşi". Dumnezeu este o astfel de zeitate. "Yahwe" este un eufemism, nu un nume: "(Eu sunt) cel ce sunt". Celelalte numefolosite, ca cel de Elohim, Savaot, etc., sunt tot atâtea încercări de a-şi ascunde identitatea. Ortodocşii nu folosesc nici aceste nume, ci pe cele de Dumnezeu ("Domnul Zeu") şi Domnul Dumnezeu, un pleonasm.

Omul modern şi-a dat seama de această putere a numelui. Societăţile "de consum" l-au transformat în idol, făcându-i pe consumatori - printr-o propagandă concentrată - să se închine lui. Numele-logos (logos=cuvint, în limba greacă), <.b>numele<./b>-simbol, numele-stereotip, a devenit sinonim ca produsul. Companiile cheltuiesc mult mai mulţi bani pentru a crea şi menţine un Nume în conştiinţa consumatorului, decât pentru menţinerea calităţii produselor lor! Cât de important este acest nume-simbol vă puteţi da seama întrebându-vă copiii, sau întrebându-vă pe voi înşivă, ce însemnă pentru voi cuvintele "Adidas", Nyke", Tommi Helfinger", "Intel", "Mercedes", "Armani", "Channel", etc.

Societăţile "totalitariste" încearcă să înlocuiască aceste nume-simbol cu propriile Nume (al Conducătorului, al Eroilor, etc.) şi cu lozinci. În acelaşi timp, ele încearcă să diminueze influenţa societăţii duşmane, "de consum", atacându-i numele-simboluri, sau doar evitând/interzicând folosirea lor. Pe bună dreptate se spune că Beatles, şi în general muzica rock, simboluri ale societăţii de consum, au ajutat mai mult la surparea Zidului şi a "cortinei de fier" decât NATO şi toată propaganda anticomunistă!

Sunt, deci, persoane care cred ca dacă nu pot stăpâni un nume, mai bine îl distrug. În competiţia feroce a societăţii de consum este uşor de văzut asta. Numai legile - şi nici ele întotdeauna! - pot opri "publicitatea neloială", gen "noi suntem mai buni decât..." În competiţia pentru cucerirea sufletelor (pe tărâm social, politic sau religios) aceste legi sunt încălcate, am putea spune, cu neruşinare...

Deci, dl. Dragomir atacă numele organizaţiei. Ne putem întreba: "De ce o face?" Probabil, din motivele enumerate mai sus. Este posibil ca din aceleaşi motive să dorească ca Centrul să aibă un nume. Totuşi, ce logică ascunsă mie poate face un preot (el îşi zice "părinte") să uite cuvintele de dragoste frăţească, de pace şi înţelegere, apelând la arma atacului verbal şi scris? Rău nu facem la nimeni. Nu am luat banul nimănui pentru a ni-l băga în propriul buzunar. Dorim ca românii să fie uniţi, să nu se dispreţuiască între ei pe motive religioase, politice, sau de oricare alt gen (aş aminti aici: educaţie, poziţie socială, cont în bancă, meserie...). Vrem ca limba şi cultura românească să nu moară aici, departe de ţară. Să fim mândri că suntem români, să-i facem pe cei din jurul nostru să ne aprecieze pentru ceea ce suntem, nu după caracterizări-şablon venite din presă. Să fim prieteni cu toată lumea, chiar şi cu cei care (din motive ştiute doar de ei) ne privesc cu neîncredere, duşmănie, sau superioritate. Îi lăsăm pe toţi să-şi vadă de propriile lor acţiuni, oferindu-le prieteneşte o mână de ajutor (dacă au nevoie, şi în măsura propriilor noastre puteri) să îşi vadă visele împlinite. Tot ce facem, deci, o facem pentru românii din comunitatea românească locală. De ce, atunci, înverşunarea unora, în mod special a domnului Dragomir, împotriva noastră?

Noi vrem sa credem ca această înverşunare se datorează mai ales neînţelegerii. Refuzul domniei sale de a purta un dialog deschis şi sincer cu reprezentanţii Centrului îl fac să tragă concluzii pripite şi, deci, eronate. Observăm acest lucru citind mesajele domniei sale. În primul rând, refuzul dialogului cu Centrul pe motiv că Centrul este "un mic grup" cu "activităţi nesemnificative". Asta nu dovedeşte decât faptul că acum patru ani, când organizaţia condusă de domnia sa era "un mic grup", cu nici un fel de activitate (în afară de cea religioasă), nimeni nu a atacat-o, ci a lăsat-o să îşi vadă de propria ei organizare, dezvoltare, rezultând, eventual, în timp, organizarea unor activităţi culturale şi comunitare de care profită biserica la care domnia sa este preot. Ne putem întreba: de ce nu are răbdare să vadă de ce este în stare Centrul?

O altă neînţelegere: domniei sale i se pare că atunci când noi ne bucurăm de succesul corului (şi nu numai) care activează pe lângă biserica Sf. Nicolae, într-atât încât declarăm că ne mândrim cu succesul lui şi îl considerăm bun al întregii comunităţi româneşti locale, ne depăşim limitele. Corul este al său înşişi, zice dl. preot, cel mult al bisericii, dar în nici un caz al "nostru". Cine vrea să se mândrească cu un cor nu are decât să-şi înfiinţeze unul! Cred că dacă ar purta un dialog sincer cu conducătorul corului, cu talentaţii membri ai corului, aceştia i-ar putea spune că ei cântă într-adevăr pentru noi, întreaga comunitate românească, şi nu numai pentru enoriaşii preotului Dragomir. Iar consideraţia pe care le-o arătăm nu însemnă deloc că avem pretenţia să participăm gratis la spectacolele date de dânşii, sau să primim CD-uri înregistrate de dânşii, fără plată. Lipsa lor de la Festival o considerăm drept o tristă întâmplare, şi considerăm că se datorează tocmai lipsei de dialog între preotul Dragomir - şi cei din jurul domniei sale - şi comitetul de organizare a Festivalului.

Dar cea mai mare neînţelegere dl. preot o vădeşte atunci când consideră că noi suntem adversarii domniei sale şi ai organizaţiei pe care o conduce. Ca suntem competitorii dânsului. Probabil această neînţelegere vine din însăţi existenţa noastră, din scopurile declarate ale Centrului. În efortul lăudabil de a construi (sau cumpăra) prima biserică ortodoxă românească din Vancouver, acţiune care, aflăm cu bucurie, este foarte aproape de realizare, domnia sa a ajuns să lege existenţa bisericii de existenţa unui centru comunitar puternic şi activ în incinta bisericii Sf. Nicolae. Rolul acestui centru este dublu: să atragă şi să menţină enoriaşii în jurul bisericii, şi să sponsoreze activitatea religioasă şi administrativă a bisericii şi a slujitorului ei Până în acest moment acest lucru s-a îndeplinit mai ales datorită corului de excepţie, dar şi datorită faptului că activitatea celorlalte organizaţii comunitare româneşti locale a fost quasi-inexistente. Majoritatea persoanelor care au dorit sa activeze voluntar sau apropiat aproape inevitabil de biserica Sf. Nicolae.

Acest lucru s-a schimbat, întru-câtva, prin apariţia Centrului. În ciuda greutăţilor inerente începutului, organizaţia nu numai că a supravieţuit atacurilor, dar a crescut şi a început să se afirme tot mai mult pe plan local. A început să ofere activităţi pe care biserica nu le poate acoperi. Este deschisă tuturor românilor, indiferent de religie sau biserică pe care o frecventează, este deschisă unui dialog deschis şi constructiv cu alte organizaţii care urmăresc scopuri similare. A părut, poate, teama de a nu pierde - nu enoriaşi, pentru că Centrul nu oferă nici o activitate religioasă - ci voluntari. Statisticile arată că, în general, nu mai mult de 5% din populaţie este activă în acţiuni comunitare. În cazul românilor, asta ar însemna în jur de 200 de persoane. Privind în jur, ne dăm seama că, de fapt participarea voluntară a românilor este chiar mai scăzuta decât atât, probabil nu mai mult de 2%. Şi oricare român activând la o organizaţie, este de presupus că nu va activa la alta. Ceea ce este o presupunere greşită, care rezultă direct din necunoaşterea Centrului!

Centrul este numai un loc de întâlnire. Un loc în care români se pot întâlni de câte ori vor, 10 ore pe zi, 7 zile pe săptămână, şi interacţiona cu semenii lor. Pot citi o carte sau o revistă; pot discuta subiecte de interes general sau particular; pot juca o partidă de şah sau bridge; pot viziona împreună un film românesc sau o piesă de teatru; pot învăţa lucruri noi, dezvolta noi talente, face schimb de experienţă în diferite domenii; activa alături de alţii în activităţi care îi pasionează; persoanele în vârstă în vizită la rude în Canada pot petrece timpul împreună, vorbind româneşte; nou-veniţii pot găsi o mână de ajutor prietenească... Dar câte nu se pot face, când activitatea nu este legată de cele câteva ore în care o biserică este deschisă săptămânal!? Şi fiecare poate participa la slujba religioasă când doreşte şi unde doreşte. Mai mult, fiecare îşi poate continua activităţile pe care şi le desfăşoară la alte organizaţii, inclusiv biserici, fără a fi nevoit să dea socoteală nimănui. Corurile vor fi susţinute să-şi continue participarea şi apartenenţa la bisericile alături de care au apărut şi dezvoltat, de exemplu.

Un program generos, pus pe baze democratice, care nu poate decât să atragă participanţii. Când românii vor înţelege că Centrul este un loc unde ei pot activa pentru ei înşişi în activităţi care le fac plăcere; în care pot ajuta alţi români mai puţin favorizaţi de soartă; unde nu va mai exista această lupta surdă cu semenii noştri pentru o idee sau un ciolan; unde putem deveni cu adevărat o COMUNITATE, poate nu ne vor mai ocoli, iar Centrul va creşte ca un Făt Frumos.

Dl. Dragomir crede, absurd, că pot exista mai multe "comunităţi naţionale" româneşti în Vancouver. Că încercarea de a-i punem pe toţi românii într-o comunitate este doar o ideea comunistă (ce uşor folosesc unii acest cuvânt! Mai ales împotriva adversarilor...) Se preface că nu observă că există o singură "comunitate elenă", o singură "comunitate ucraineană", "sârbă", rusă", "maghiară", etc., etc... Chiar dacă există mai multe asociaţii, centre, organizaţii în sânul fiecărei comunităţi, de multe ori în conflict una cu cealaltă, aceste comunităţi apar unite la acţiuni comune, cu răsunet în societatea multiculturală canadiană locală. Prezintă activităţi comune, ale întregii comunităţi, de care profită întreaga lor comunitate! Exact ce am încercat noi să facem de 1 Decembrie.

Deci acum domnia sa se leagă de numele nostru! Ştie că acest nume nu poate decât să crească, pe măsura activităţilor pe care le iniţiem şi le desfăşurăm. Deci, dl. Dragomir ar dori ca noi să ne "botezăm". Să ne spunem, poate "Centrul comunitar al românilor dintre Arbutus cu 47 Avenue şi Ruppert cu Hastings, mai puţin cei de pe 23 Avenue între Main şi Victoria şi familiile..." Poate domnia sa crede că, cunoaşterea numelui nostru ii va da putere asupra noastră. Ca va putea "deochea" numele, stăpâni, şterge poate... Îmi pare rău, dar trebuie să-l refuz. Îi pot promite însă că vom face tot ce ne este în putinţă - mai puţin atacuri josnice la adresa altora - alături de cei care au încredere în noi, să transformăm numele pe care îl purtăm acum în renume. Cu ajutorul întregii comunităţi româneşti - singurul şi adevăratul beneficiar al existenţei noastre!

Nick Sava

PS. Îl invit pe dl. preot să îmi explice ce înţelege domnia sa prin expresia golănească "a ieşi ceva". De asemenea, rămânem oricând deschişi unui dialog deschis şi sincer. Sunt convins că din colaborarea noastră comunitatea românească nu va avea decât de câştigat. Şi vom putea găsi, împreună, căi de a ajuta şi noi la construirea sau cumpărarea primei biserici româneşti în Vancouver. Acesta este şi visul nostru, nu numai al domniei sale.