Noiembrie - Dulceaţa seminţelor de acasă - Dan Constanda

Noiembrie - Dulceaţa seminţelor de acasă - Dan Constanda

Nevoia de-a (e)migra, în sensul cel mai larg al cuvântului, adică de-a schimba vremelnic un mediu familiar (fie ţinutul geografic, de pildă) cu acela al altor meleaguri, în scopul de-a satisface nevoi materiale sau spirituale, nevoia migrării se înscrie - cred eu - în infinitul penel al aspiraţiilor umane eterne, alături de necesităţile (sau dorinţele numai lăuntrice) de-a explora, de-a întâmpina noi provocări, de-a cunoaşte dincolo de hotarul cultural naţional, ori de-a desţeleni şi reorganiza în spirit propriu un spaţiu nou.

Migrarea îmi pare deci adânc motivată de setea de-a spori o zestre materială sau spirituală, de-a lărgi un orizont ajuns îngust. Remarcabil poate în context, migrarea (devenită uneori emigrare, permanentă) poate fi şi spirituală, de-o natură mai abstractă deci: Creştinismul a menţionat de pildă metanoia ca o transmigrare a minţii spre un nivel iluminat (de credinţa în Isus, o "emigrare" într-un sens înnobilator). Asemenător, artişti, filozofi, savanţi ori conducători ai lumii au descris autobiografic schimbări ale structurii paradigmei (concepţiei) proprii de "procesare" şi abordare a lumii, ca pe mutaţii temporare ori irevocabile - schimbări conceptuale ce pot, de ce nu, la fel de bine conta ca o "emigrare a viziunii proprii". In sfârşit, moartea poate fi şi ea considerată drept o posibilă "emigrare implacabilă", în extremis, spre un alt tărâm cosmic, atemporal, poate tocmai pe acel drum sugerat de structurile biosic, enisic, noesic ...transcendent.

Dacă am rememora câteva din caracteristicile popoarele migratoare din România, în încercarea de a descifra repercusiunile migraţiilor şi a trage astfel câteva concluzii posibil utile şi emigranţilor moderni, am constata că migratorii în ţinutul viitoarei Românii, fie ei goţii, gepizii, pecenegii, cumanii, avarii ori hunii sau vandalii (ultimii cu influenţe - pare-se - chiar în genomul comportamental al Românului modern...), s-au constituit conform arheologiei în adevărate "tornade umane" abătute asupra "climatului" social peren al populaţiei locale. Influenţele lor au fost însă neaşteptat de mici în creşterea şi formarea poporului sedentar, în speţă în civilizaţia şi cultura viitorului neam al Românilor. Migratorii au fost deci un fel de "pasageri clandestini" pe "cursa locală" a evoluţiei cultural-sociale a neamurilor, fiind chiar socotiţi de către localnici un fel de bandiţi, de "train robbers", duşmani nepăsători ai legalităţii "călătoriei" (spre evoluţia etniei...), ai destinaţiei "trenului", ori "securităţii pasagerilor", etnici neaoşi, mai mereu "abuzaţi", cum am zice azi, adică invadaţi şi jefuiţi.

Să mai reţinem că asemănător migratorilor medievali, ai secolelor primului mileniu, veacuri mai târziu Cruciaţii ca şi Conchistadorii europeni (din Mexic şi Peru, de exemplu) nu au avut (nici ei...) vreun fel de intenţie onestă de a strămuta şi oferi valori, fie ele culturale, spirituale ori chiar numai religioase, în pofida declaraţiilor contrare ale cruciaţilor or conchistadorilor misionari-cotropitori. Adevăratele "ispite" şi interese au fost şi în acest caz cele strict economice -- respectiv bogăţiile materiale ale, de pilda Culturilor Sud-Americane invadate.

Emigrarea unui grup etnic, pe de altă parte, deşi presupune şi ea pentru emigranţi o schimbare a contextului geografic, aduce în schimb valenţe noi procesului migrator prin "replantarea" - pe durată lungă, adesea pe viaţă- a emigranţilor în noul lor context geografic şi cultural, devenit patrie adoptivă. Poate de-asemenea interesant de consemnat, nu toti emigranţii menţionati istoric şi-au schimbat de bună voie ţinutul originar cu un altul: evreii de pildă, au devenit "emigranţi" cu de-a sila, ca robi ai Egiptenilor ori Babilonienilor, războiele Romei au transformat numeroşi prizonieri de război în sclavi, şi astfel în..."imigranţi" fără voie în Imperiu, în sfârşit, populaţii întregi ale Africii au căzut pradă negustorilor de sclavi, trebuind să adopte forţat, ameninţaţi de sabie şi puşcă, ţara cunoscută drept (ironie!?)... simbol al Libertăţii, SUA.

În opoziţie făţişă cu aceste grupuri de exploratori-conchistadori-jefuitori, "familia" mult mai recentă istoric, cea a emigranţilor colonizatori (de pildă cei europeni din America de Nord şi de Sud deopotrivă), a fost o categorie "născută" odată cu descoperirea Lumii Noi, iar aceştia din urmă au căutat de la început un "transplant" complet (fizic şi spiritual, ori cultural) în America, de exemplu în partea sa de nord, adică SUA sau Canada.

Emigranţii Români în Canada de la sfârşitul secolului al XIX-lea au avut, cel puţin în platforma motivaţiilor iniţiale, tendinţe mai pronunţat "migratoare", mulţi considerând că viaţa în Lumea Nouă le va permite doar "încropirea" unor economii, viitoare bază a unei vieţi mai bune odată reveniţi în ţara natală, asta pe de o parte. Situaţia emigranţilor români la un veac mai târziu, aceea a celor emigraţi după 1989 a fost, pe de altă parte, diferită: aceştia au venit în majoritate motivaţi să rămână şi să găsească în Canada calea spre o viaţă în general mai bună. Pe aceştia din urmă îi motiva situaţia României proaspăt întoarsă de la absurdul comunism la un capitalism sălbatic... la fel de absurd şi strâmb în multe chipuri, o societate cu o clasă politică roasă de o corupţie cronică, bântuita de abuzuri endemice, marcată de marasm economic.

Unul din cele mai surprinzătoare aspecte însă ale valului modern de emigranţi români în Canada îmi pare a fi prezenţa "neabătută" a unui procent de "migratori", iar asta chiar şi în rândul "containerului uman" de imigranţi tehnocraţi, cărora rar li se mai poate reproşa lipsa de cultură (sub aspecte felurite, tehnice, pragmatice ori spirituale), ori lipsa intenţiilor ferme de înrădăcinare şi "hibridizare" în noua cultură - cea Canadiană - ce-i atrăgea printr-o sporită eficienţă socială şi economică, iar asta în ciuda unor aparenţe şi decoruri de mucava "holiudiană", sau a unor stranii reminiscenţe de Commonwealth vetust.

Ce-aş vrea să spun prin "procentul migratorilor între imigraţi" este că, în ciuda unei calităţi "peste medie" (sub cele mai diverse aspecte) ale noilor imigranţi, prea numeroşi români emigraţi recent în Canada nu îşi pun serios problema unei "transpoziţii" şi a seminţei miraculoase a tradiţiei de spiritualitate şi (mai larg) de cultură Românească într-o nouă matcă firească, adică într-o puternică Comunitate Românească din diaspora. "Instinctul migrator", cum l-am putea numi, rămâne acela de-a beneficia maxim şi de statutul de membru al unei etnii, cea Română în speţă (din nevoia firească de "realimentare" din cultura, din spiritualitatea Românească), dar de-a participa minim, prădător numai, la efortul necesar germinării unei "enclave" culturale Româneşti în Vancouver. Acest instinct migrator ego-ist este încă larg tolerat de Românii stabiliţi pe ţărmul nord-vestic al Pacificului. Iar dacă egoismul pare încă perfect tolerat, pe de-o parte, intoleranţa pare deja să-şi mijească primele mlădiţe buruienoase, pe de altă parte - şi mă refer la intoleranţa faţă de cooperare pentru a promova o cauză sigur comună, respectiv Cultura Romanească mamă..

Absolut toţi românii chestionaţi, spre exemplu, au împărtăşit cu entuziasm aprobator ideea de a aduce trupe de teatru în turneu, spectacole din cele mai diverse din România, de a organiza picnic-uri, concursuri sportive, sau pur şi simplu petreceri şi "seri" româneşti. Ca un făcut însă, şi asta timp de ani de zile după "90, numărul celor ce s-au implicat - cu timp, eforturi, ori sponsorizări / donaţii - în realizarea efectivă a proiectelor, nu a depăşit mai mult de câteva sute de "voluntari-apostoli", şi aceştia putând în fapt rămâne "activi biologic" datorită unei "inimi", adică a unui grup de...inimoşi, de vreo 30-50 de reprezentanţi ai unor curente adverse...

Poate însă cel mai neproductiv dar şi mai "misterios", în interiorul "mâinii" de români vancuvereni (posibil numai câteva mii), ambiţiile de "suzeranitate" şi rivalităţile au depăşit vădit numărul de cooperări frăţeşti, acestea din urmă pendulând pentru ani buni în zona prăfuită a incindentalului. Organizarea în anul 2001 a unui Spectacol Comemorativ cu ocazia Zilei Naţionale a României, ca un exemplu, a pus pe temerarii organizatori ai Centrului Comunitar Român (CCR) nu numai sub sarcina enormă a unui Atlas (sub sabia lui Cronos-Damocles), dar şi în postura unor veritabili "Houdini daco-romani", încolţiţi să transmute în realitate "alchimia" unui spectacol încântător în câteva saptamani - cu finanţe rahitice şi cooperări cvasi-inexistente.

Parcă sub blestemul acelui "sarcos" (cum numeau Grecii pecetea imprimată omului de Păcatul Originar), celebrele confruntări fratricide între Abel şi Cain (sau - cu valenţe formative autohtone - dintre Romulus şi Remus) nu au lipsit nici când o formaţiune culturală declarată larg şi tolerant integratoare, cum este cazul CCR, a dorit să-şi afirme existenţa şi să unească diaspora.

Şi asta chiar când a fost evident că a-şi "afirma existenţa" nu însemna "control sau exerciţiu al puterii", ci doar "a Oferi" (ca-n orice altă limbă sau cuvinte...) opţiuni Românilor: a le oferi cât mai multe posibilităţi de-aşi potoli dorul şi nostalgiile, de-aşi mai "ogoi rănile" şi alina frustrările inevitabile, de-a nu uita că România e o ţară minunată... şi nu-i păcat că-i locuită -- cum se glumea.

Iar dacă tot vorbim de răni şi frustrări, e frapant şi îngrijorător (psihanalitic cel puţin) cum poate ajunge o "interfaţă de comunicare şi comuniune" cum e o pagină de Web, ca cea a aceluiaşi CCR de pildă, să fie folosită ca "groapa de deşeuri radioactive", ca "disposal and sewer ground", ori mai rău, ca un "no-man"s land"?!; sau şi mai bizar, ori poate chiar comic într-un fel, cum de ajunge un forum de opinii comunitare (de opinii ce s-ar dori prin excelenţă "decorticate" de vanităţi, veleitarisme, egocentrisme or...surle şi trâm-biţe fals ierihonice...) să fie transformat în "canapea de psihanaliză", adică locul unor stranii defulări şi "exhibiţionisme" de ego-uri, ori de "plăţi de poliţe vechi şi noi", cu dobânda aferentă cel mai adesea, ori pentru "răfuieli miticeşti"?.

Căci dacă între cei ce fac şi doresc să facă mai mult sau mai bine, s-ar mai putea înţelege (nu neapărat şi scuza) astfel de "patimi creatoare"... ba chiar cârtitoare, de "furii", posibile chiar dintr-un devotament devenit temporar "fanatism", ce ne facem cu Românii care poate tocmai pentru că "nu şi-au găsit timpul" să facă vreodată ceva generos şi pentru semeni, n-au pierdut vre-un prilej ori economisit vre-un timp sau efort când s-a ivit ocazia de-a calomnia, înegri ori denigra munca -mai ales voluntară- a altora?! Şi au făcut-o (defăimarea) mai ales când cunoşteau extrem de puţin realităţile, prin simpla neparticipare... Să fie vorba de acele păcătoase "fifteen minutes of glory"?!, vanitate ori doar egotism înrăit şi veleitarism de pleavă etică şi Ferentari?!...

A salva, păzi, îmbogăţi şi integra un patrimoniu cultural atât de valoros ca cel Românesc devine, cred eu că trebuie reamintit, marea diferenţă pe care o avem de făcut pentru a ne dovedi mai mult decât nişte simpli migratori, "pasageri" prin preriile tundrele şi... dubiosul mercantilism Canadian. Misiunea noastră şi-a tuturor ce ne vor urma, va fi - cred eu - să dovedim neadevărul glumei că "imigrantul e cel ce a pierdut - la plecare - totul şi şi-a luat cu el în noua ţară... numai accentul". Căci imigrantul îşi transportă - conştient sau nu - spiritul propriu, gândurile, amintirile şi simţămintele, odată cu conştiinţa de sine... Şi nu e vorba numai de "simpla" conştiinţă de sine, ci şi de aceea a Culturii sale, deci şi de Spiritualitatea Românească, cu toată dulceaţa ei de "mirabile seminţe", cum le numea Blaga. Căci oricât de seducătoare, rămâne "cea mai perfidă invenţie a Diavolului", banul, în a distruge punţile dintre... şi chiar sufletele oamenilor, eu tot aş zice că cel mai mare noroc al României este că a fost şi este locuită.

Iar în privinţa noastră, a celor imigraţi între ocean, pădurile si munţii Dominionului Britanic (cu oameni şi vieţi uneori mai reci decât ghiaţa) oricât ne-am schimba obiceiurile ori chiar omenia, bănuiesc că tot trebuie să ne pună pe gânduri spusele Sfântului Augustin, cel ce afirma că "oamenii călătoresc să se minuneze de înălţimile munţilor, de valurile imense ale mării, de lungimea râurilor maiestoase, de nemărginirea oceanului, de mişcarea atât de statornică a stelelor; şi ei trec unii pe lângă alţii fără să se minuneze".

Am putea concluziona atunci, şi nu doar în glumă, c... păstorul Mioritic a putut înfrunta cea mai dificilă emigrare, moartea, ştiind că asta nu-l va-ndepărta de cei dragi, tot aşa cum nici pe noi nu ne-a îndepărtat (de cei şi cele dragi din amintiri şi simţăminte) măruntul transplant geografic... Iar dacă Distanţa n-a făcut-o, n-o vor putea face nici Vanităţile... migratoare, ori cei care "iubesc" oamenii doar atât timp cât îi pot folosi, manipula, şi impune ce să gândească, ori care-i "respectă" doar dacă sânt "înrolaţi" în falangele partidelor unor meschine şi oarbe interese personale. Căci nu numai Romania dar şi Diaspora trebuie mereu Deschisă Tuturor Românilor cu inimă, cu suflet.



Dan Constanda