Octombrie - Neam de traistă - Angela Daniela Ţapu

Octombrie - Neam de traistă - Angela Daniela Ţapu

Citat:

"Un tâmpit mai mare ca mine nu există. Să faci 13 ani de temniţă pentru un popor de idioţi!"
((Petre Ţuţea după alegerile de la 20 mai 1990)



Declaraţia aceasta facută de Ţuţea, chiar şi după alegerile dezamăgitoare din mai 1990, m-a şocat şi nu pot să spun că m-am simţit tocmai bine cu titulatura de "idiot" mai ales venind din partea unui munte de spiritualitate şi de românism. Nu cred că există pe lumea asta o naţie care să işi tragă cu atâta ardoare palme peste faţă şi picioare în fund aşa cum facem noi şi nici măcar marele român Ţuţea nu a reuşit să scape de tentaţia autoflagelării : "România e un loc viran", "Am dorit totdeauna să fac o teză de doctorat cu tema: Aflarea în treabă ca metodă de lucru la români","Românul zice: merge şi aşa! Trebuie să scăpăm de acest merge şi aşa!".

De câte ori nu ne-am surprins gândind sau chiar exprimând aceleaşi idei, care au devenit deja clişee usor de mânuit când e vorba să ne caracterizăm ca popor. În acelaşi timp, paradoxal, un complex de superioritate ne bântuie când ne raportăm la alte naţii: noi suntem educaţi, culţi, francofoni. Cum zicem noi?! Daca îl iei pe nea" Căpşună de la şaibă şi îl întrebi care e capitala Germaniei ştie să îti zica, da" ia intreabă-l pe americanul de rând să vezi că nu ştie nici măcar câte state fac parte din S.U.A! Şi uite aşa, bântuiţi de contrarii nu reuşim să scăpăm de românismul care ne răstigneşte pe crucea propriei conştiinţe indiferent în ce colţ de lume ne-a purtat soarta (şi iată un alt clişeu: "fatalismul ţăranului român").
*
Înainte să plec din România, am început să culeg informaţii despre ce ne aşteaptă în Canada. Şi cum destinaţia era stabilită iar eu deja plină de sfaturi primite de pe Forumul celor din Ontario, am căutat şi un site al românilor din Vancouver deşi aveam slabe speranţe, ştiind că nu există o comunitate puternică aşa ca în Montreal sau Toronto. Şi, surprinzător, am dat peste un site al românilor din BC care din păcate era în construcţie şi aşa a rămas până am plecat din ţară, dar asta nu mi-a diminuat entuziasmul! Chiar dacă plecam din ţară, acolo departe sunt şi românii mei, care uite, puţini câţi sunt, se organizează!

După ce am ajuns, o lună am fost mai mult turist şi mai puţin proaspăt imigrant român. Când m-am dezmeticit din vârtejul schimbării am simţit nevoia să merg la biserică aşa că am deschis site-ul românilor din B.C. şi am găsit şi biserica şi adresa acesteia chiar dacă datele nu mai erau actualizate de ceva vreme. Plină de pioşenie, am pornit în căutarea bisercii cu naivitatea românului picat ca din Lună în diaspora românească. Eu îmi imaginam că e ca acasă: când simţeam nevoia, mergeam la biserica din cartier unde porţile erau deschise până seara, aprindeam o lumânare şi după ce îmi refăceam legatura personală cu Dumnezeu îmi vedeam de treburi, senină şi cu sufletul împăcat.

Ajung pe strada cu pricina şi în afară de o biserică anglicană cu uşile bine ferecate nu am găsit nimic care să semene a lăcaş de cult ortodox. Ulterior am aflat că se ţin slujbe doar duminica, spaţiul este închiriat, dangătul clopotului este înregistrat pe bandă magnetică iar icoanele se atârnă pe pereţi cu juma" de oră înainte de slujbă! Recunosc că am fost uşor dezamăgită dar asta e, comunitate tânără, sărăcuţă, trebuie să ne mulţumim cu ce avem şi să sprijinim biserica (eu în naivitatea mea care deja friza prostia îmi imaginam că aşa puţini cum sunt, românii au doar o singură biserică în tot Vancouver-ul!).

Apoi am aflat că de fapt sunt patru biserici ortodoxe, că preoţii acestor patru biserici nu sunt tocmai în relaţii de amiciţie şi că de fapt acestea sunt împărţite pe căprării. Mi-am adus aminte de o rudă plecată în State care ne scria confuz că nu ştie la care biserică să se ducă "la cea a securiştilor sau la cea a legionarilor"? Cale de mijloc nu prea există, pentru că ideea de comunitate română, apolitică şi deschisă religios era de neconceput în diaspora vremii ceauşiste. Românii se adunau în jurul bisericii şi polarizarea căpăta tentă politică în funcţie de locul de unde se expedia Marele Mir!

Şi iată prima imensă dezamagire pe care am trăit-o în Canada: segregare la nivel ecleziastic, dar am trecut cu resemnare şi neputinţă peste acest prim obstacol în dorinţa mea de integrare în comunitate.

Al doilea pas a fost contactul cu Centrul Comunitar. Fiind o optimistă incurabilă am fost convinsă că acesta este locul ce poate fi definit ca spaţiu românesc, locul unde ne putem întâlni toţi românii indiferent de religie sau de convingeri politice. Ei bine, nu a fost să fie, găsind de fapt un centru ce se zbate să îsi plătească chiria lunară şi care e mai mult criticat decât apreciat. Şi iată a doua dezamagire, atenuată de admiraţia pe care nu aş putea să nu o simt faţă de o mâna de entuziaşti ce îşi sacrifică timpul şi energia pentru o idee născută moartă: diaspora română unită! E uşor să stai pe margine şi să critici! E ceva mai complicat să te implici, mai ales cand asta presupune voluntariat. Şi iată cum ne întoarcem la clişee de genul "unde sunt trei români apar două bisericuţe".

Dar cu adevărat amărăciune am simţit când am aflat că cea mai mare parohie ortodoxă română din Greater Vancouver nu numai că nu sprijină ideea de centru comunitar al tuturor românilor, dar sabotează constant acţiunile centrului.

Am întrebat curioasă: care este motivul (sau pretextul)?

Unii mi-au zis că datorită faptului că biserica baptistă sprijină Centrul, s-a pus eticheta de centru al baptistilor şi nu al românilor. Acum nici măcar nu pot sa îi condamn pe preoţii ortodocşi pentru această afirmaţie atâta vreme cât atât Seminarul cât şi Teologia le-au înşurubat constant în minte cum că sectele (de la latinescul seco, -are - << a taia>>), rupte (taiate) din bisericile protestante, cunoscute ca şi culte neoprotestante, sunt "porti ale iadului", ignorând faptul că momentul în care omul primitiv a sculptat primul idol în coaja unui copac semnifică trecerea de la nivel biosic la nivel enisic generând dimensiunea spirituală a umanităţii şi oricât te-ai intitula singura biserică adevarată şi mântuitoare nu poţi avea aroganţa de a susţine că stăpâneşti adevărul absolut sfidând regulile toleranţei si ale bunei cuviinţe.

Baptistii înainte de toate sunt români şi pot afirma că sunt chiar foarte buni români!

Trebuie să recunosc totuşi că Centrul Comunitar a greşit atunci când şi-a dat girul organizării unui cerc de yoga. Atâta vreme cât a fost creat să promoveze românismul ca spaţiu al tuturor românilor, acesta trebuie să fie apolitic şi să nu se implice religios, aşa că nu văd de ce ar sprijini un cerc de studiat biblia, coranul, yoga, ghicitul în cafea sau datul în bobi... În fine, nu e treaba mea, aşa au considerat cei din conducerea centrului, dar îmi susţin opinia că aceasta a fost o gafă, la fel ca şi cea cu publicarea în primul număr al revistei a două bancuri cu popi - dar acestea sunt gafe inerente oricărui început şi nu cred că pot genera antipatii pe viaţă şi separa iremediabil românii din B.C.!

Alţii mi-au spus că motivul ar fi pecuniar. E posibil ca preoţii să vadă în centrul proaspăt înfiinţat, un loc în care se pot deturna o parte din banii cuveniţi altfel bisericii. Nu cred ca o faţă bisericească poate gândi aşa mercantil dar uite, chiar în momentul în care scriu, îmi vine în minte o întâmplare din copilaria mea.

Unchiul meu era preot un om cu o inimă largă, generos, dăruit să fie preot! A ajutat multă lume şi noi, fiind patru fraţi şi mereu în nevoie, am beneficiat din plin de bunătatea lui! L-am iubit ca pe părintele meu şi l-am venerat ca pe un om sfânt. Într-o zi m-a luat în biserică şi a scos din cutia milei 100 de lei care pe vremea aia erau o gramadă de bani, mi i-a pus în palmă, iar eu ţin minte că m-am ruşinat şi am considerat sacrilegiu să iau bani din biserică aşa că am refuzat cu îndârjire. Aveam doar şapte ani dar cuvintele lui încă le mai simt cum ard în inimă:
"- Hai ia-i! Ce stii tu?! Biserica e vacă de muls!"

Cu înţelepciunea anilor care au trecut pot spune că pentru mine rămâne acelaşi om cu suflet de aur; doar eu am greşit pentru că nu am văzut omul ci straiul bisericesc. Şi ei se îndoiesc, şi urăsc, suferă de păcatul mândriei, al orgoliului, sau al lăcomiei, pentru că înainte de toate sunt oameni, nu sfinti!

Şi acum mă întorc la clişeul "aşa suntem noi românii, dezbinaţi" şi nu contenesc să mă întreb: de ce? Ce avem de împărţit? Ce ne doare? Venitul modest canadian cu poleială de snobism românesc, stresul zilnic, amărăciunea dezrădăcinării, micii prea mici de la picnicuri?! De ce la un banal meci de fotbal într-un parc canadian, în loc să se destindă şi să joace sportiv, românii ajung să îşi dea pumni în gură ca pe maidan? De ce oare ca să ne fixăm în spaţiul istoric şi geografic ca naţie, când ne întâlnim cu străini, pomenim de Dracula şi de Ceauşescu, sinistre repere?!....

Şi toate astea se diluează într-o mare multiculturală în care copiii noştri nu mai stiu citi româneşte şi sunt strigaţi cu nume englezeşti, iar noi încurajăm aceasta "integrare" de parcă vrem să ne pierdem urma şi măcar ei să scape de povara dulce-amară a românismului şi a clişeelor pe care acesta le poartă intrinsec din clipa devenirii...

Baiatul meu a mers acum o lună la o pool party găzduită de un milionar american, executive producer la una din cele mai marii companii de jocuri pe calculator şi care trăieşte aici, în North Vancouver. Emoţionat că îşi întâlneşte idolul, fremăta de emoţie şi s-a întors acasă fericit dar şi uşor întristat. L-am intrebat, fireşte, ce are şi răspunsul lui m-a surprins:
- "Am vorbit cu el mult despre viitorul în jocurile pe computer şi după o vreme mi-a marturisit că mama lui e românca din Transilvania. Şi nu mai ştia nici măcar un cuvânt în româneşte! Asta nu mă face prea fericit dar într-un fel sunt pentru că totuşi este român ca şi mine..."

Încă unul care şi-a pierdut urma... a reuşit, iar părinţii lui pot fi mândri! L-am lăsat pe copil să se legene in propriile iluzii şi nu i-am spus că idolul lui nu mai este de fapt român! Zilele trecute, vorbeam cu o cunoştinţa de-a mea, canadiancă, şi mi-a zis un lucru care mi-a dat de gândit:
- "Ce fericită eşti că ştii cine eşti, şi ce e copilul tău! Că aveţi o istorie şi o cultură proprie, că aveţi încă rădăcini! Uite, eu sunt născută aici din mamă ucraineancă şi tată jumate irlandez, jumate scoţian. Soţul meu e menonit, un fel de amestecătură de olandez cu german, alungaţi în secolul 17 pentru convingerile lor religioase, în nordul Rusiei, şi veniţi în Canada acum trei generaţii. Acum eu nu ştiu copii mei ce mai sunt pentru că sub nici o formă nu poţi vorbi de rădăcini sau istorie canadiană atâta vreme cât suntem o ţară de imigraţie!"

Şi nu am putut să îi spun că de fapt noi dorim cu ardoare integrarea pană la anihilare ca nationalitate, deşi nimeni nu ne obligă iar multiculturalitatea este o caracteristică de bază a statului canadian. Ne supără că avem accent, că încă mai gândim în română şi asta sună ciudat când vorbim engleza, că nu suntem blonzi cu ochi albaştri şi că nu ne cheamă William ci Vasile.

Suntem neam de traista! Ne-am lăsat opincile în cui acum trei generaţii! Suntem Moromete şi Creanga, suntem Vitoria Lipan şi Doja, suntem încă ţăranii cu palmele crăpate de coarnele plugului. Pentru că eu vă iubesc pe voi, românii mei, aşa cum sunteţi, las deschisă poarta speranţei şi pentru că am început cu Ţuţea, am să închei tot cu o vorbă de-a lui: "Dumnezeu e român. Sau dacă nu, sunt împotriva lui!".
Oriunde aţi fi în lumea asta largă, Dumnezeul românilor să vă ajute să rămâneţi români!

Merită!



Angela Daniela TAPU