Aprilie - Omul nou - Nick Sava

Aprilie - Omul nou - Nick Sava

Urmăream mai zilele trecute o emisiune în care Stelian Tănase mărturisea un fapt constatat numai în momentul în care a păşit pe pământul american. Departe fiind de ţară, rupt care-va-să-zică de mediul românesc care acoperă orice analiză detaşată şi, deci, imparţială, ziaristul, eseistul, omul politic Stelian Tănase a rămas uimit că sistemul comunist, fie el în Rusia, Polonia, Bulgaria, chiar şi Germania estică, a reuşit în programul aplicat consecvent decenii de-a rândul: formarea "omului nou". Acel program a reuşit mai ales în Rusia şi fostele republici "sovietice" - datorită timpului mai îndelungat în care s-a aplicat, dar şi a "conducătorilor" pe care Dumnezeu i-a dăruit acelor popoare, poate pentru multele lor păcate. Tot atât de multe păcate, dacă nu cumva mai multe şi mai grele, am avut şi noi, românii, altfel nu ne trezeam cu un Dej sau Ceauşescu să ne conducă destinele decenii la rând.

Urmăream mai zilele trecute o emisiune în care Stelian Tănase mărturisea un fapt constatat numai în momentul în care a păşit pe pământul american. Departe fiind de ţară, rupt care-va-să-zică de mediul românesc care acoperă orice analiză detaşată şi, deci, imparţială, ziaristul, eseistul, omul politic Stelian Tănase a rămas uimit că sistemul comunist, fie el în Rusia, Polonia, Bulgaria, chiar şi Germania estică, a reuşit în programul aplicat consecvent decenii de-a rândul: formarea "omului nou". Acel program a reuşit mai ales în Rusia şi fostele republici "sovietice" - datorită timpului mai îndelungat în care s-a aplicat, dar şi a "conducătorilor" pe care Dumnezeu i-a dăruit acelor popoare, poate pentru multele lor păcate. Tot atât de multe păcate, dacă nu cumva mai multe şi mai grele, am avut şi noi, românii, altfel nu ne trezeam cu un Dej sau Ceauşescu să ne conducă destinele decenii la rând.

Acum, aceste comentarii le fac eu, nu le-a făcut Stelian Tănase. El s-a mărginit să spună că totul a pornit de la o discuţie cu un coleg de la universitatea californiană la care a lucrat un an, american get-beget de câteva generaţii. Acesta i-a zis că noi, toţi cei ce am trăit sub comunişti, suntem "diferiţi". "Cum diferiţi?", întreabă ST. "Nu ştiu să-ţi spun, dar sunteţi altfel decât noi. Altfel decât cei din Europa de vest. Uite, vezi grupul acela de oameni de peste drum? Ei sunt de undeva din East-Europe." "Ba p-a mătii", gândeşte probabil ST neîncrezător, după care trece strada să se convingă. Erau polonezi... "De unde ai ştiut, bre?", îl întreabă pe coleg. "Păi, n-ai văzut ce stingheriţi stăteau împreună? Câte doi, câte trei, singuri... ("în bisericuţe", gândi ST) împreună, dar atât de singuri..." Aşa a început dl. Stelian Tănase să se întrebe prin ce suntem noi dferiţi de ceilalţi. Şi a ţinut să spună această constatare pe postul de televiziune, până când mediatorul emisiunii a dus discuţia pe un făgaş mai cuminte...

Dar cum eu nu am nici un mediator, nimeni nu îmi poate spune să mă înfrânez a mă privi aşa cum sânt, schilodit de educaţia, propaganda şi mediul în care am trăit prea mult. Mama a încercat, în cei şapte ani cât am stat pe lângă ea, să mă înarmeze împotriva a ce va veni - din fericire au fost mai mult de şapte ani. Pot spune că biserica nu a ajutat prea mult, ba dimpotrivă... şi aceste urmări se văd şi astăzi atât la mine, cât şi la alţi oameni "noi".

După care, a venit şcoala... Hei, şcoala! Pe atunci se mai făcea un pic de şcoală. îi ţin minte şi astăzi pe unii profesori şi le respect memoria. în pofida "sarcinilor" trasate, riscându-şi cariera, poate chiar libertatea, încercau să ne pregătească pentru viaţă. Să ne iubim ţara şi poporul adânc şi tăcut, fără gesturi lăbărţate şi nici declaraţii sforăitoare. Să respectăm tradiţiile şi cultura românească de calitate, făcând tot posibilul pentru a le îmbogăţii... Să ne plecăm în faţa înaintaşilor noştri, dar a sta demn alături de alţii... ba chiar şi a-i înfrunta cu mândrie, dacă este cazul.

Dar asta era de mult... Mi-am terminat educaţia liceeală odată cu lansarea "revoluţiei culturale", a programului oficial de pregătire a "omului nou", program importat tocmai din Extremul Orient. Acest program m-a atins, m-a deformat şi pe mine, dar poate nu în măsura în care a făcut-o cu cei mai tineri ca mine. Poate de aceea şi sunt în stare să fac această analiză astăzi.

Ce mă deosebeşte pe mine, "oml nou" mai vârstnic, de "omul nou" mai tânăr? Mai ales nuanţele, cred eu. Sunt cu o nuanţă mai puţin cinic. Nu mă întreb chiar întotdeauna "ce-mi iese mie?" Uneori chiar mă găsesc dăruind ceva celor din jurul meu. Nu mi se pare intotdeauna că viaţa este o junglă în care trebuie să fiu mai iute, mai puternic, mai lipsit de scrupule decât cei din jurul meu, pentru a le-o lua înainte. Nici nu mi-am găsit chiar toate modelele în rândul acestor "învingători"...

Mai am o spoială de cultură, şi nu mi-e întotdeauna ruşine că o am. Mărturisesc uneori, printre prieteni, că eu fac parte dintre cei care au dat, poate, un sfert din salariul lunar pe cărţi, în acei ani de groază ai "revoluţiei culturale". Mi s-a întâmplat, chiar, să întru prin câte o galerie de artă, nu neapărat să mă adăpostesc de ploaie... Mai tinerii mei tovarăşi se laudă, uneori, că ultima carte de beletristică au ţinut-o în mână la insistenţele profesorului de Română. Pe unii chiar îi cred... Profesor faţă de care nu au avut niciodată pic de respect, precum nu au avut faţă de nici un cadru didactic. E destul să mă uit la ce se întâmplă în ţară pentru a-i crede că nu exagerează prea mult... După cum nu îi respectă nici pe oamenii de artă, pe actori, pe muzicieni, pe pictori, pe sculptori...

Nu, mai tinerii mei tovarăşi de tip "nou" acceptă cel mult maneaua, şuşaneaua, kitschul. Pentru ei spectacolele nu se întâmplă în lumina rampei, ci în obscuritatea barurilor de noapte, a cluburilor private... Interpreţilor nu li se oferă aplauze la scenă, ci li se lipesc cu scuipat milioanele pe frunte, sau li se strecoară în slipii asudaţi... Mai multe milioane de la fiecare afacerist, parlamentar, baron... de tip "nou", decât venitul mediu lunar a unui actor sau muzician de marcă a culturii româneşti! Cred că Dem Rădulescu, Actor şi Profesor, nu a murit de sărăcie şi uitare, ci a întors spatele acestei lumi pline de "oameni noi" pe care doar râsul nu ne mai putea îndrepta.
Am şi o nuanţă mai atenuată de materialism decât tovarăşii mei mai tineri. Pentru mine nu contează chiar întotdeauna numai ceea pe ce pot pune mâna, oricum, oricând, cât mai repede... Fără scrupule, fără mustrări inutile de conştiinţă. Fără grijă şi respect faţă de semenul meu mai slab - ba chiar dispreţuindu-l pentru aceasta. Plecându-mă prea des, cu o slugărnicie josnică, în faţa celor care-s mai tari ca mine.

Bineînţeles, ca toţi ceilalţi "oameni noi" mai tineri sau mai vârstnici, mă distanţez de "materialismul dialectic". Cel cinic îmi ajunge... Mă afirm, deci, un fel de homo religiosus, chiar dacă ajung la slujbă doar din an în Paşte. Mă pun bine cu Dumnezeu chemând popi să-mi sfinţească antreprizele, mă interesează cele sfinte destul ca să citesc Biblia din când în când... Dar spre deosebire de mai tineri mei tovarăşi, nu cred că îmi este permis orice în scurta această viaţă a mea pe acest tărâm, nici că nu va veni cineva, cândva, să mă întrebe ce am făcut cu darurile date mie... Şi nu cred chiar întotdeauna că totul este de vânzare. Altfel, nu protestez când văd dragii noştri de "oameni noi" aducând numele Domnului în deşert, nici pupând piaţa independenţei alături de vlădica... îi înţeleg că încearcă să se adapteze timpurilor, că simt nevoia să îi copieze pe Marii noştri Prieteni de peste Ocean, cei care scriu aşa de frumos pe bancnotele lor "In God We Trust"...

Ah, aici am atins o altă caracteristică a noastră, a "oamenilor noi": nevoia de a ne alege modele. Ştiu că acest obicei este vechi de când lumea. Unii l-au avut model pe Ghilgamesh, alţii pe Herakles, sau pe Roland, Igor, Arthur, Sigfried, Gruia... Pe Iisus se pare că l-au ales destul de puţini drept exemplu. Omul "nou" şi-a ales drept model... modelul american. Eu, mai în vârstă fiind, cum ziceam, mă deosebesc şi în această privinţă de mai tinerii mei tovarăşi. Eu nu cred chiar toate gogoşile pe care mi le vâră pe gât propaganda americană. Eu, ca mulţi alţii din generaţia mea, cu o spoială de cultură, respect câteodată valorile democratice şi nu cred întotdeauna că prin "libertate" se înţelege chiar "bunul plac". Nu mă crispez când aud cuvântul "socialism" şi înţeleg rolul pe care îl are societatea în a-i apăra pe destituiţii soartei. Ba chiar mi se pare că Statul trebuie să joace un oarecare rol în apărarea spiritului căzut sub talpa materialului, şi uneori înţeleg semnificaţia cuvintelor "artă", "cultură", "civilizaţie"... Iar capitalismul nu trebuie neaparat aplicat cu pistolul în mână, cu japca, şpaga, tunurile, jocurile de culise... Uneori mi se pare că un pumn de stele sclipeşte mai frumos decât unul de cocoşei.

Dar, de ce această discuţie despre "omul nou"?, vă-ntrebaţi, probabil. Pentru că, iată, revista noastră împlineşte exact doi ani de la apariţie! Răsfoind cele douăzeci şi patru de numere apărute până acum, puteţi repeta exerciţiul făcut de mine aici. Vă puteţi dă seama de drumul parcurs de noi, cei ce muncim la această revista, de la acele începuturi. Cu mândrie şi fără falsă modestie pot arăta că valoarea materialelor a crescut în timp, că valoarea revistei a crescut. Dar mai ales, noi înşine am crescut, articol de articol, număr de număr. Iar faptul că nici unul dintre dumneavoastră, dragi cititori, nu aţi renunţat la abonamente, ba chiar au crescut numărul abonaţilor, deovedeşte că şi voi aţi crescut alături de noi.

Cum suntem noi, românii din Vancouver, a scris colega noastră Angela. Nu ne-a plăcut de loc ce a spus, nici cum a spus-o. Nu ne-a plăcut nouă, cei mai puţin "noi", cei care avem totuşi răgazul şi plăcerea de a citi revista. Cei mai "noi" dintre noi nu o fac, deci ei nu ştiu că suntem nişte "neam de traistă". Aceşti mai tineri "oameni noi" gândesc că revista este - pfui! - prea culturală, şi cine mai are timp de cultură în zilele noastre? (O mică paranteză: un alt român de tip "nou" se întreba retoric: "Ce ne-a dat Europa în afară de cultură şi civilizaţie?") Dânşii se feresc ca de vorba-aceea de cultură, deşi nu doare, nici nu se ia... Ei au aflat doar din bârfă, eventual, ce a făcut-o pe Angela să ne numească "neam de traistă".

Eu însă îmi pot permite să o contrazic, şi sper că mă va ierta pentru aceasta. Nu suntem "neam de traistă"! Invidioşi, egoisti, orgolioşi, bârfitori, neîncrezători, greu de unit, creştini doar cu numele, iubitori de gâlceavă, manele şi glume a la Garcea, dispreţuind cultura şi tradiţiile româneşti, înconjurându-ne de kitschuri şi urmărind sitcomuri, aprobând uciderea copiilor arabi dar plini de invidie faţă americani pentru puterea şi bogăţia lor, bârfindu-i pe românii bogaţi dar căutându-le tovărăşia, încercând să tragem spuza pe turta noastră de la oricine şi în orice împrejurare, simţindu-ne frustraţi de situaţia noastră de "displaced people" în care am ajuns datorită imigrării, suntem, pur şi simplu "oameni noi", croiţi în laboratoarele comuniste.

Să nu vă supăraţi pe cele scrise aici. Doar aşa, privind la rana urâtă din sufletele noastre, vom putea porni la vindecarea ei. Va cere, poate, să o supunem focului, ani lungi de tratament, dar sunt sigur că va veni o zi în care ne vom privi - în oglindă, în ochii altora - şi ne vom da seama că suntem, din nou, oameni. Nu oameni "noi", nu oameni "de omenie", ci pur şi simplu oameni!

Aşa că, ia, neamule, o pastilă! Ia Atheneum!

Nick Sava