Decembrie - Pariul

Decembrie - Pariul

Ediţia a treia a Festivalului Românesc - "Romfest", cum a fost botezat de câţiva canadieni prezenţi - a fost, înainte de toate, un pariu câştigat cu neîncrederea.

Neîncrederea faţă de posibilităţile Centrului Comunitar Românesc din BC - "un mic grup" ne-experimentat şi fără profesionalişti - de a organiza un astfel de eveniment. Neîncrederea oficialităţilor canadiene faţă de puterea unei comunităţi minoritare - respectiv, cea românească - de a "umple o seară" cu un program cultural de clasă. Neîncrederea noastră, a organizatorilor, că vom reuşi să stârnim interesul la suficienţi români pentru a umple o sală ca cea a teatrului Massey din New Westminster.

Neîncrederea comunităţii, mai ales. Neîncrederea în intenţiile organizatorilor. În ceilalţi membrii ai comunităţii - românii din Vancouver. În posibilitatea ca un eveniment "festivist", tip "cenaclul flacăra", să mai adune nişte oameni pentru care "patriotism" a devenit o vorbă goală. Chiar în posibilitatea ca mai mult de două-trei sute de români să se adune la un loc.

În ciuda neîncrederii, românii din Vancouver încep să devină o adevărată comunitate - şi acesta este cel mai important pariu câştigat de noi toţi!

Este cazul să mulţumesc tuturor celor care au făcut posibilă câştigarea acestor pariuri. De la decanul de vârstă a românilor din BC - dl. Ioan Munteanu, autorul unui articol apărut în revista-program - până la cea mai tânără performeră - Iulia Ciubotariu, 7 ani, din grupul de gimnastică ritmică Triumph, antrenat de d-na Voinescu - un număr de peste 150 de români şi-au adus aportul mai mare sau mai mic - dar inestimabil! - la această reuşită. Performeri şi organizatori, artişti amatori şi oameni de afaceri, sponsori şi oameni care, "neştiind să facă altceva", au ajutat la instalarea decorurilor şi standurilor, la protocol, la menţinerea ordinii în teatru şi în parcare... Cum le poţi mulţumi fiecăruia în parte? Sunt aşa de mulţi! Sper să fiu iertat că nu o fac aici - spaţiul este atât de limitat...

Dar pentru că de la un editorial se cere să fie imparţial, să prezinte ambele feţe ale talerului, voi vorbi şi despre aspectele negative ale Festivalului - au fost şi din acestea. Cu riscul de a supăra prietenii şi de a da apă la moară neprietenilor (sunt şi din aceştia), voi discuta despre ele. Ele nu-mi aparţin, au fost aflate de la participanţi, şi sunt sigur că ele vor folosi celor ce vor organiza viitoarele ediţii.

Prima şi cea mai frecvent opinie negativă întâlnită a fost cea legată de lungimea excesivă a spectacolului. De la un program de o lungime sensibilă (maximum trei ore) s-a umflat ca un aluat pus la dospit pentru a ajunge la nu mai puţin de şase ore! Dacă oaspeţii aşteptaţi cu nerăbdare nu ar fi apărut în finalul galei, probabil sala ar fi pierdut mulţi spectaori cu mult înainte! În ciuda apariţiei plină de talent a tuturor performerilor.

O explicaţie a lungimii spectacolului există tocmai în multitudinea de talente locale. Avem ce arăta! Poate o a doua explicaţie ar fi formarea organizatorilor la "şcoala Cenaclului". Fără să se dorească, gala a fost un "cenaclu local", din care numai Păunescu lipsea. Şi tot atât de lung! Dacă pentru tinerii înfometaţi de distracţii şi participare culturală de mase a tinerilor României anilor 70-80 un spectacol de 5-6 ore era ceva de dorit (mai ales că nu se repeta prea des), pentru românii trăitori în Canada anilor 2000 acest lucru nu se mai poate repeta. Noi suntem condiţionaţi de televizor, de sitcomuri şi alte "spectacole" lungi de maxim 50 de minute. Foarte rar mai asistăm la un spectacol de teatru (singurul spectacol de teatru care a poposit în oraş în 2003 a adunat cca 70 de români!), foarte puţini dintre români asistă la singurele "spectacole" lungi - meciurile de hockey - care pot dura în jur de trei ore. O a treia explicaţie a lungimii ar fi orgoliul performerilor. Ei vor să arate cât mai mult - au ce arăta! Şi dacă acceptă să urce pe scenă, trebuie să le fie permis să arate cât mai mult! Au uitat că artişti de prima mână a scenei româneşti acceptau să apară în spectacole de varietăţi (şi acesta este tipul spectacolului pus pe scena Festivalului) cu un singur număr! Pentru ei era mai importantă reuşita spectacolului, decât propriul orgoliu. Felicitări profesionalismului dirijorului Cătălin Ursu care, din zecile de piese avute la îndemână, s-a limitat la un program scurt, dinamic, divers - dar care punea în evidenţă talentul excepţional al coriştilor lui.

A trecut vremea spectacolelor lungi - şi gala Festivalului va trebui să ţină seama de acest lucru!

Legat de acest prim aspect negativ este al doilea: modul de organizare a celei de-a doua părţi a galei. În ciuda faptului că aceasta s-a dorit să fie partea "distractivă" (opusă primei părţi, "oficiale"), prin lungime şi aspect a fost cea mai plictisitoare. Dacă partea "oficială" a fost aproape perfectă - prin diversitate, dinamism, tinereţe, talent - pur şi simplu tăia respiraţia! - cea de-a doua parte a părut mai mult o improvizaţie. Spre deosebire de prima parte, cea de-a doua a fost un lanţ de "mini-recitaluri" înşiruite unul după celălalt, fapt care a tăiat din dinamism, din diversitate - în ciuda talentului evident. Mai mult, în această parte "distractivă" au fost intercalate trei momente complet nepotrivite: premierea de la tombolă, prezentarea echipei neprezente, şi recitalul pe muzică de Bartok, toate "adormind" publicul şi făcându-i pe mulţi să dorească să o ia spre casă... Şi dacă adăugăm că această parte a fost exclusiv în limba română (spre deosebire de prima, în care numerele au fost bine balansate), înţelegem de ce spectatorii canadieni au mărturisit că nu au părăsit sala doar din jenă...

Celor care au criticat recitalul de vioară le pot spune doar atât: piesele cântate erau, într-adevăr, româneşti. Mai precis, transilvănene. Au fost înregistrate şi culese de Bela Bartok din Ardeal. Cei doi interpreţi sunt nişte virtuoşi ai arcuşului! Însă Bela Bartok este un compozitor al secolului 20 şi, deci, mai greu perceput de spectatorul a cărui educaţie clasică de muzică este mai puţin consistentă. Programarea recitalului în a doua parte, precum şi faptul că cei doi au decis să prezinte integrala suitei - şi nu doar câteva piese mai uşor de "recunoscut" a făcut ca doar câţiva să se bucure de prezenţa lor pe scena galei.

Intercalarea pauzei între cele două părţi a fost o mare greşeală - deşi mai puţin aparentă. Desigur, la un spectacol de şase ore era necesară o pauză! Cădem în greşeala de a gândi un spectacol de varietăţi ca pe unul de teatru clasic. Un spectacol de teatru are două pauze - necesare pentru schimbare de decor şi vestimentaţie, deoarece de cele mai multe ori construcţia piesei o cere. Piesele de teatru contemporane nu mai au pauze - totul se petrece într-un singur loc. Filmele care până la mijlocul secolului mimau această împărţire arbitrară (ne amintim de filmele italiene cu "intermezzo"...) de mult au renunţat la ele. Chiar şi filmele lungi "de 2 serii" gen "The Lord of the Ring" sau "Star Wars" curg fără pauză, deşi au până spre şi peste 3 ore!

Ce s-a întâmplat la Festival? Spectatorii aduşi la o stare de sublim artistic de minirecitalul corului Crescendo (si care este singurul - alături de apariţia Feliciei Costea - care a prezentat varietate şi dinamism într-un program mai lung de o singură piesă!) - au fost trimişi să se "răcorească"... Au stat la cozi, au mâncat ceva, au discutat, etc... dar s-au întors în sală "reci". Efortul de a atrage publicul, făcut pe tot parcursul primei părţi, a trebuit să fie reluat de la zero. Aşa se face că apariţia fetiţelor gimnaste nu a fost primit cu entuziasm, nici recitalul lui Marian - cu un joc cu adevărat de un mare comedian. Iar pe violonişti îi aplaudau "doar or pleca odată", fragmentând suita... De fapt, publicul s-a "încălzit" abia spre final, când deja îşi pregăteau paltonul... Un spectacol de 3 ore nu ar fi cerut o pauză - şi numerele celei de-a doua părţi s-ar fi intergrat într-un SPECTACOL.

Cum este însă cu apariţia pe scenă a marilor vedete? Profesionişti impecabili, de un talent covârşitor, au încercat să scoată tot ce se mai putea din situaţia în care se treziseră. Nu este părerea lor - îmi exprim propria părere. Fără discuţie, prezenţa lor a ridicat atât nivelul artistic al galei, cât şi faima Festivalului. A umbrit însă apariţia amatorilor noştri locali. Şi a deturnat puţin intenţia Festivalului - cea de a prezenta comunităţii pe românii plini de talent din mijlocul nostru, cei care îşi găsesc timp şi pasiune pentru a se dedica frumosului, şi mai ales, dorinţa de a împărtăşi acest frumos cu ceilalţi co-naţionali. Ca la orice Festival, participarea celor doi trebuia să se facă "h"ors concours". O gală de trei ore, urmată de o pauză de o oră (timp în care publicul putea degusta cârnăciorii familiei Caraiman, vizita standurile, admira picturile, cumpăra discuri, cărţi sau bilete la spectacolul corului Crescendo), urmată la rândul ei de spectacolul dat de cele două vedete ar fi rezultat într-un Festival cu adevărat memorabil!

În sfârşit, spaţiul folosit pentru galeria de artă a fost neadecvat, din nefericire. La viitoarea ediţie va trebui să găsim noi soluţii, altfel intenţia de a promova creativitatea plastică în rândul românilor va fi irosită...

La acestea s-au adăugat câteva mici greşeli de protocol - cunoscute doar de organizatori şi de invitaţii lor - şi lipsa unui sistem adecvat de securitate. Pentru că, spre ruşinea noastră - de români! - în ciuda faptului că au fost prezenţi în sală în jur de 900 de spectatori, în realitate s-au vândut doar... 459 de bilete! Profitând de faptul că organizatorii au oferit bilete gratuite familiilor performerilor, dar şi de neimplicarea personalului teatrului şi lipsa unui sistem de securitate, zeci, chiar sute de români s-au "strecurat" în sală. Care pe la scenă, care prin intrarea din spate, pur şi simplu pe lângă cei ce verificau biletele. Mulţi au sosit chiar după pauză şi au intrat cu cei ieşiţi pentru o ţigară... Acest semnal nu este tras pentru că reţeta spectacolului nu a fost mai consistentă - cum se vor grăbi unii să gândească - ci ca un protest faţă de "şmecheri" care au arătat lipsă de respect faţă de munca de sute de ore depusă de aceşti minunaţi români, care au făcut posibil spectacolul la care dânşii au participat "salvând un ban"...

Şedinţa deschisă care a avut loc la mai puţin de o săptămână după Romfest - în care s-au analizat tocmai aceste scăderi - îmi dă certitudinea că din aceste greşeli se va învăţa, că ele vor fi evitate în anul viitor. De aceea îmi permit să proorocesc că Festivalul 2004 va fi un succes care îl va umbri pe acesta. Dar pentru că de obicei proorocii nu sunt crezuţi la ei în sat, îmi permit să lansez o provocare: pune cineva pariu cu mine?