Februarie - Firul Ariadnei ţesut de Penelopa - Nick Sava

Februarie - Firul Ariadnei ţesut de Penelopa - Nick Sava

(Gânduri de februarie)

înainte de a trece spre iubita şi mult aşteptata primăvară, să ne oprim puţin asupra unui subiect celebrat în această perioadă de mai toate popoarele lumii: femeia şi, mai ales, dragostea.

Oh, femeia! Din timpuri imemorabile ea a stat alături de bărbat - spre fericirea şi nefericirea acestuia. Sunt unii care susţin că Adam a fost alungat din Rai şi pedepsit să muncească - munca rămânând mereu cel mai mare blestem al omului! - pentru că s-a dat la sânul Evei, atât de asemănător cu o poamă... Alţii zic că, dimpotrivă, pedeapsa omului a început cu mult înainte, încă de când Dumnezeu i-a dat omului femeia - lipsindu-l de o coastă. Există şi o altă legendă )biblică, dar ne-canonică) în care Adam s-ar fi potcovit cu o soţie din rândul îngerilor. Nefericirea lui adâncă l-a îndemnat pe Creator să i-o dea pe Eva, femeia femeie - un amestec, adică, de înger şi diavol, înger căzut, dacă vreţi, transplantat într-un boţ de lut pieritor. Pentru că, şi aici cred că îmi vor susţine afirmaţia toţi bărbaţii care citesc întâmplător aceste rânduri, care bărbat poate fi fericit trăind alături de un înger etern?

Au mai fost multe astfel de opinii, cât se poate de ne-ortodoxe )ba chiar deloc neo-protestante), dar nu le amintesc pe toate. Să spunem doar că unii susţin că Adam ar fi plecat din Rai fără nici o părere de rău. îşi găsise propriul rai în prezenţa femeii lui. Aşa se face că într-o zi )observaţi, nu o numesc "bună" pentru că ar fi o exagerare, totuşi) omul )Adam, deh!) şi-a luat femeia şi a plecat în lume. Deşi ameninţat cu cele mai cumplite pedepse, în special aceea de a trudi )cuvânt de origine rusă şi, cum bine ştim, de acolo ne vin mai toate relele...), el păşea voios. Aici îl contrazic ferm pe Massacio, care îi înfăţişează pe cei doi plângând în hohote! Michelangelo, cunoscător mai profund al firii omeneşti, s-a mărginit să ni-i înfăţişeze tineri, voioşi, puternici, sub copacul în care pasiunea luase formă de şarpe. Aş băga mâna în foc )nu al Gheenei...) că Eva era destul de fericită părăsind un Rai în care toţi, în afară de Adam, erau eunuci...

Iar Adam şi-ar fi urmat femeia - unică în acel moment - oriunde, chiar şi în Iad. Cum o şi face, de altfel, de atunci încoace... Comparând Pământul de atunci cu cel de acum şi cu locul de scrâşnire a dinţilor, parcă pe atunci nici nu era aşa rău să ajungi pe pământ...

Să lăsăm, totuşi, tradiţia biblică, plină de tot felul de femei cu tot felul de trăsături negative )a trebuit să vină Sfânta Fecioară să le mai spele din păcate...), îngroşate de scribi destul de misogini, trebuie să o recunoaştem, şi să ne întoarcem spre femeile mitologiei greceşti. Grecii, sub lumina pură, aurie, a cerului lor, la marginea mărilor atât de adânci şi de albastre, au dat femeii o cinstire nemaiîntâlnită printre alte popoare. Femeile lor - zeiţe şi muritoare - sunt frumoase, inteligente, credincioase, bune, iubitoare, puternice, loiale, viteze... Ei imaginează un întreg popor al femeilor, amazoanele, în care întruchipează toate calităţile de admirat la o femeie... Hm, pe care acestea şi le păstrează mai ales pentru că nu au nici un bărbat în jurul lor, dar să revenim... Cu puţine excepţii - zburdalnica Afrodită, înrăita Medeea, necredincioasa Clitemnestra - toate celelalte ar putea fi adevărate modele pentru femeile zilelor noastre. Dacă acestea nu şi-ar căuta mai degrabă modelul prin jungla entertaimentului...

Este de mirare acest fenomen din lumea antică greacească, lume cât se poate de patriarhală, cu peste trei mii de ani în urmă - timp în care femeia nu era minţită decât sporadic la alte popoare )Isis la egipteni - dar tot ei o "şterseseră" din memorie pe marea foraon Hatşepsut). Pe vremea când frumuseţea Elenei din Sparta stârnea cel mai vestit război al antichităţii, tot ce puteau povestii iudeii, de exemplu, era despre vicleana Dalila... Ce bogăţie de calităţi atribuia cântăreţul orb Homer femeilor şi zeiţelor!

Dar să ne întoarcem la cele două femei amintite în titlu. Ariadna, femeia frumoasă, inteligentă şi dreaptă, care s-a răzvrătit împotriva nedreptăţilor propriului ei tată, a propriului ei popor. Care a renunţat la poziţia ei de prinţesă pentru a îndrepta un rău, o asuprire, o tiranie aplicată prin forţă altui popor. Care a găsit dezlegare problemei aproape de nerezolvat puse iubitului ei, tânărul prinţ atenian Theseus. Muritoarea care, prin iubirea unui zeu nemuritor )Dionyssos) a devenit ea însăşi zeiţă nemuritoare - chiar dacă legenda zice că inima ei nemuritoare a sângerat în veac după prima şi pura ei iubire pentur un muritor... Ca şi în alte lumi, şi la grecii antici, de multe ori căile Zeităţii este necunoscută şi nu ţine seama de dorinţa simplului muritor...

Totuşi, Ariadna va fi pomenită cât va exista om pe pământ, prin firul ei. Dacă, iniţial, firul a fost mijlocul prin care lui Theseus şi tovarăşilor lui li se oferea scăparea de la moarte - o referire poate direct legată de acea "viaţă, legată cu aţă" - în timp firul Ariadnei a evoluat, ajungând astăzi să înţelegem prin el cu mult mai mult. Este firul logicii, cel care ajută mintea iscoditoare să nu se piardă prin labirintul înşelător al răspunsurilor parţiale sau total greşite, în actul greu al căutării. Pentru că, pentru mulţi, mult mai importantă este căutarea decât obţinerea răspunsului. De cele mai multe răspunsul se cunoaşte, este bănuit a se ascunde acolo, adânc, ca un minotaur în miezul problemei - totul este să ajungem la el, să-l dezvăluim lumii întregi. Iar aceasta nu ar fi posibil fără firul fecioarei din vechime, care l-a dăruit omenirii din prea marea-i dragoste.

Ulise-Odysseus, în rătăcirile lui a avut nevoie de acest fir. Era singura lui posibilitate de a ieşi din labirintul în care duşmănia zeilor îl aruncase. Am putea spune că firul respectiv era agăţat undeva, în Itaca, chiar în războiul de ţesut al Penelopei. Femeia care, după câteva luni de iubire alături de soţ, a aşteptat timp de două decenii întoarcerea lui de pe meleaguri străine şi din rătăciri. în ciuda zvonurilor, în ciuda presiunilor lumii, ea avea "credinţă mare". Ştia că atât timp cât va ţine de capătul firului, iubitului ei soţ nu se va pierde.

Trecând prin războaie, printre Şcila şi Caribda, rezistând cântecului sirenelor şi farmecelor zânelor frumoase, folosind isteţimea acolo unde braţul înarmat nu mai era de-ajuns, eroul nu avea alt suport decât acest fir pulsând de viaţă care îl lega, peste spaţiu şi timp, de femeia iubită, de urmaş, de pământul natal. Dacă firul ar fi fost scăpat din mâna Penelopei, totul ar fi fost pierdut!

Aşa că, de la Homer încoace, lumea o ştie pe Penelope ţesând înşelător firul ziua, pentru a-l deşira noaptea, simbol absolut de credinţă şi dragoste familială. Femeia care nu s-a îndoit nici o clipă de iubire.

Este bine să ne amintim din când în când de aceste două femei, doar două ipostaze ale Femeii, măcar la sfârşit de Februar, de Valentines' Day, de Mărţişor. Să ştim că femeia nu este numai Evă, Dalilă, Lucreţie, ci şi Ariadnă, Penelopă. Fără ca Scriitorul s-o fi spus, este posibil ca imaginea acestor femei să-i fi fulgerat prin minte când a scris: "dacă dragoste nu este, nimic nu este." Chiar aşa, ce dar minunat ne-a făcut Dumnezeu dând Dragostea omului, când l-a alungat din Rai. Fără ea, totul se sfârşea de mult... Cu ea, totul va dura în vecii vecilor!

Nick Sava