Iulie - La mijloc de lume - Nick Sava

Iulie - La mijloc de lume - Nick Sava

Aminind românilor că drumul spre Europa este lung şi plin de hârtoape, chiar şi acum când totul pare rezolvat, este mai mult decât o necuviinţă, este o adevărată trădare. Şase români din zece - trăitori în România, bineînţeles, îţi vor arăta cu harta în mână, dacă este nevoie, că ei sunt deja în Europa. Ceilalţi patru nu îţi vor spune aceasta pentru că ei de obicei nu spun nimic, din principiu. Unii români au principii tari, ca de cremene. Tot atât de mintoase, desigur.

Acum, privind cu atenţie harta Europei fluturată victorios de cei şase din zece, o să trebuiască să le dăm dreptate. Eu le dau dreptate îndoită (adică, să fiu bine înţeles, dublă, şi nicidecum plină de îndoieli). România ESTE în Europa. Mai mult, ea este tocmai hăăăăt, în CENTRUL Europei!

Uitaţi-vă numai la hartă: graniţa între Europa şi Asia nu este pe Prut, aşa cum cred românii, ba nici chiar pe Nistru, cum cred româ-nii mai patrioţi, după cum nu este nici pe Tisa, cum cred duşmanii acestora. Nu, ea trece prin Urali! Distanţa dintre inima ţării (nu, nu la unul din palatele bucureştene, ci pe undeva pe lângă Făgăraş) şi Urali este destul de apropiată faţă de capul pe care în Nord America doar românii îl mai ştiu - Finistere. (Între noi fiind vorba, această cunoştinţă nu ajută absolut la nimic...).

Şi cum personal nu am auzit despre ro-mâni mergând de bună voie spre Urali, în-ţelegem sentimentul de frustrare a românilor marginalizaţi - consideraţi, adicătelea, mai în marginea (estică a) Europei.

Sufletele vândute, adevăraţi trădători ai românilor - şi mai ales a mai-românilor-decât-românii - folosesc drept contra-argument în marginalizarea României (pe marginea estică, mai precis) asemănarea frapantă dintre unele sisteme spurcate ale Asiei si originalul sistem politico-economic dâmboviţean. Sistem orginal cu atât mai mult cu cât este mai mult politic şi aproape deloc economic - economia se face mai mult după ureche! Reprezentanţii românilor, acei mai-români-decât-românii, nu prea ştiu să facă pic de economie. Ei ACAPAREAZĂ şi RISIPESC. Din nenorocire pentru restul românilor mai puţin români decât mai-românii-decât-românii, risipa nu va fi egalată niciodată de acapareală, întrucât, dacă numai unii acaparează, de risipit, risipesc cu toţii.

Aşa că românii mai puţin români chiar şi decât românii neajunşi în rândul românilor-mai-români-decât-românii - trăind drept pedeapsă divină, probabil, şi un dram de noroc, tocmai aiurea prin lume - se dovedesc greşiţi şi rău-voitori când cred că numai românii din România sunt corupţi! Luîndu-se cineva după vorbele lor - Doamne fereşte! deşi, de obicei, vorbele românilor de Aiurea se risipesc în vânt şi cad în urechi surde... - ar crede că acest fenomen natural numit „corupţie" ar fi APĂRUT la Bucureşti. Nimic mai fals! Ea doar s-a DEZVOLTAT la Bucureşti, căpătând forme de cancer galopant, dar trebuie să recunoaştem, smeriţi: corupţia a apărut pe la alţii. Este acum fapt dovedit că originea cuvântului „bacşiş", ca şi cel de „ciubuc", se pierde prin stepele asiatice (eh, de s-ar fi pierdut pe acolo şi obiceiul, odată cu originea...). E drept că, în semn de dispreţ faţă de asiaticii care au fost în stare să inventeze un lucru, fără a fi capabili să-l ducă pe cele mai... hm, înalte, dacă vreţi... trepte de dezvoltare, românii folosesc termene pe care le consideră „neaoşe". Mită, de exemplu. Sau, şpagă. Plocon. Dar. Cadou. Atenţie... Generozitate... Gest de respect şi admiraţie... Dar câte nu sunt astfel de termene?! Numai imaginaţia românului care DĂ şi a mai-românului-decât-românul care IA poate avea o limită, cuvintele folo-site spre a descrie sistemul, nu!

Şi, citind tot felul de ştiri tendenţioase apărute prin presă, vedem că mai sunt o groază de ţări şi ţărişoare, care mai de care mai asiatice, în care corupţia este a doua religie a ţării. Sau chiar prima, ţinând cont de proporţia populaţiei care participă activ şi cu multă pasiune la această activitate plăcută (?) în ochii Dumnezeului lor. Aflăm, astfel, de corupţie, în... dar cred că mi-ar fi mai lesne să fac o listă a ţărilor unde NU se practică fenomenul. Şi exemplele pot continua în Africa, Oceania, America (mai ales cea latină)... Adică, mai peste tot unde unii au şi alţii nu, dar unde toţi vor. Cei ce nu au, vor CEVA, ORICE. Cei ce au ceva, orice, vor MAI MULT. Iar cei ce au mai mult, vor TOTUL. Deci, peste tot pe unde trăiesc oamenii...

Aşadar, compatrioţii noştri români, chiar şi cei mai-români-decât-românii, se simt îndreptăţiţi să spună, cu glas sugrumat de neputinţă fatidică, ridicând din umeri şi deschizând larg braţele: „Şi noi, tot oameni suntem!..." Adică, dacă dau - sau iau - şpagă, o fac dintr-o amprentă genetică sau voinţă dumnezeiască, faţă de care, eu, neputinciosul, nu mă pot împotrivi. Dacă până şi...

Asta-i poziţia miloagă adoptată faţă de cei de care ai nevoie la un moment dat, de aceea este întâlnită extrem de rar, şi doar conjuctural. O poziţie mult mai des întâlnită este cea cinică. Pornind de la aforismul bietului La Rochefoucault, despre care nu se ştie dacă era un om ca toţi oamenii (adică, dacă lua sau da şpagă...), şi anume că „sfaturi bune dau doar cei ce nu mai pot da exemple rele", ba chiar şi vorba plină de înţelepciune populară, cum că „cine poate, oase roade; cine nu, nici carne moale" - şi ei POT, vă rog să mă credeţi pe cuvânt, să roadă oasele cu carne cu tot! - aceşti cinici o spun cu mult cinism (desigur) că, „da, da'şi ce dacă?! Ce nu vă vedeţi, fraţilor, paiul din ochiul vostru, arătând mereu cu degetul spre bârna noastră? (stejar veritabil, din pădurile patriei!) Uite, până şi-n America - în AMERICA! - ce se întâmplă. Mai acum un deceniu Briax, acum ăştia... Ce tot veniţi cu acuzaţii? Mai bine aţi tăcea, că aţi ajuns de râsul oamenilor (adică, acei care dau şi iau). Nu puteţi mai mult, asta e! Două scandaluri în şapte ani, când la noi au loc zilnic? Mă faceţi să-mi amintesc de „taurul Bill", vai de fundul lui, care abia a reuşit să aibă sex cu o puştoaică. Mai-românii-decât-românii o fac de câte ori vor ei, spre lauda bourului carpatin..."

Aceşti cinici, urmaşii urmaşilor lui Ştefan, care şi-au luat deci în posesie moştenirea promisă de Fănică Babanu (l-au şi sfinţit pe chestia asta...) au o singură scamă de nemulţumire (scamă doar; nu-şi pierd deloc somnul din cauza ei): alţi putincioşi ca ei se găsesc numai şi mai ales în afara Europei! Aşa că, ce şi-au zis? „Ia să dovedim, cu harta în mână, că nu suntem singurii corupţi din Europa! Dacă întimdem Europa până în Urali, îi avem alături şi pe ruşi, şi pe ucraineni, şi pe...,  ba până şi pe prăpădiţii ăia de români mai puţin români decât românii (a căror aleşi încearcă încă să publice primul dicţionar româno-moldovan şi invers), care nu fac altceva decât să strice piaţa şpăgii, primind sume pe care noi nu le luăm în considerare, chiar de-ar fi să ne facem vacanţa în Tibet şi nu în Bali..."

Pe lângă cinici mai sunt şi mitocanii, dar poziţia lor nu o explicăm aici, lipsindu-ne vocabularul adecvat, pe înţelesul lor.

Aşa. Acum, când am stabilit fără echivoc poziţia centro-europeană a României, să dovedim la fel de convingător poziţia ei centrală în Lume. Nu zic „în Univers", pentru că poziţia aceea este ocupată, poate, de un „black hole" faţă de care chiar şi buzunarele mai-românilor noştri se închin cu smerenie. Putem considera drept apotemă răspândirea relativ uniformă a oamenilor (singura fiinţă care dă şi ia, coruptibilă deci) pe întreaga suprafaţă a pământului: pe uscat, pe mări şi în văzduh, ar zice unii. O variabilă ar fi gradul de corupţie a locuitorilor diferitelor zone, dar, datorită poziţiei ei fruntaşe, România poate fi considerată un punct de echilibru. (Nu ştiu dacă această poziţie se explică prin darurile generoase pe care Domnul le-a revărsat asupra naţiei noastră; să fie, oare, un exemplu dat viitorimii?) De aici rezultă indubitabil această poziţie unică, centrală!

Şi, pentru a nu fi dubii, propun ca România să-şi declare deschis intenţia de a deveni o ţară europeano-asiatico-sud americană. Ceva în genul Paraguay-ului, de exemplu. Avantajele ar fi nu numai evidente, ci şi imediate!

De exemplu, nu se mai poate sugera că noi ne situăm - în corupţie - alături  doar de teroriştii musulmani, cei ce iau o şpagă de toată groaza! Nu, suntem alături de mulţi alţii! Ori, că suntem o „ţară bananieră". Dovedit este că Paraguay nu este o zonă propice cultivării bananelor! Iar, dacă se va clona vreun bananier gata să se adapteze condiţiilor de acolo, ne putem afirma asemănarea evidentă cu Argentina, Chile... Corupţie să fie, numele contează mai puţin!

Pe urmă, gândiţivă la avantajele turistice ale unei astfel de deschideri sud-vestice (spre foarte sud si foarte vest). Toţi acei mai-români-decât-românii care voiau să-şi petreacă vacanţa în Sud-America, pot sta acasă! Câştigul (personal) ar fi multiplu: nu numai că nu ar risipi ce nu-i al lor, dar vor putea participa intens şi neîntrerupt la campania non-stop de şpăgi şi tunuri. Iar ceilalţi europeni (aceia mai neputincioşi şi mai puţin cinici decât românii) vor putea vizita Sud-America într-o fugă de maşină, sau urcându-se în tren, fără a mai trece Oceanul! Românii competenţi vor şti să înlocuiască clipele de groază provocate de cizmele-bombă din avioane şi ameninţarea cu SARS, cu castele pline de Dracule şi oraşe pline de hoţi şi vardişti (plus proba de inteligenţă de a afla care-i unul şi care altul...). Astfel, hoţii din şi de poşete, hoţii din şi de maşini, curvele cu peştii lor cu tot, poliţiştii, avocaţii, judecătorii, vameşii, parlamentarii, consilierii... tot omul, mă-nţelegi?... pot avea şi ei şansa unui câştig cinstit.

Singurul lucru care ne mai diferenţiază de acele ţări cu oameni de omenie (care dau şi iau) din sudul Statelor Unite ar fi dictaturile militare. Dar această lipsă se poate corecta cu uşurinţă. Fie prin declararea dlui Adrian Năstase drept „Comandat Suprem"; fie prin re-re-re-activarea armatei de generali din jurul Puterii; fie prin simpla recunoaştere a stării de fapt: politico-economia românească ESTE în mâna militarilor cu ochi albaştri. Doar şi foştii, actualii şi viitorii securişti pot fi consideraţi „oşteni ai patriei".

Cu o şpagă dată unde trebuie, ce nu se poate recunoaşte?  

 Nick Sava