Iunie - Cultură cu parfum de mici şi bere - Angela Daniela Ţapu

Iunie - Cultură cu parfum de mici şi bere - Angela Daniela Ţapu

Anul trecut, abia dezmeticită după venirea în Canada, nu am dat importanţă atât de mare evenimentelor din jurul meu, focalizată egocentrist asupra propriilor mele probleme. Ocazionale intrări pe grupul românilor de pe Yahoo şi slabe contacte cu ceea ce s-ar putea numi comunitate româneasca în Vancouver, m-au ţinut oarecum conectată la o iluzorie viaţă de grup, tendinţă gregară suprapusă peste un izolaţionism contra naturii. Atunci am auzit prima oară despre Eurofest şi despre bătălia surdă dusă între fracţiunile româneşti, amândouă încremenite într-o ură comună, singurul lucru care - paradoxal - le uneşte şi le aseamănă.

Anul trecut, abia dezmeticită după venirea în Canada, nu am dat importanţă atât de mare evenimentelor din jurul meu, focalizată egocentrist asupra propriilor mele probleme. Ocazionale intrări pe grupul românilor de pe Yahoo şi slabe contacte cu ceea ce s-ar putea numi comunitate româneasca în Vancouver, m-au ţinut oarecum conectată la o iluzorie viaţă de grup, tendinţă gregară suprapusă peste un izolaţionism contra naturii. Atunci am auzit prima oară despre Eurofest şi despre bătălia surdă dusă între fracţiunile româneşti, amândouă încremenite într-o ură comună, singurul lucru care - paradoxal - le uneşte şi le aseamănă.

"Ce-o fi acest Eurofest, prilejul tulburărilor între români?" m-am întrebat eu şi anul acesta am hotărât să merg şi să văd cu ochii mei.

Oscilând între eveniment cultural si serbare câmpenească, Eurofestul este un prilej pentru strângerea legăturilor dintre diferite comunităţi europene, promovând cunoaşterea reciprocă si constituindu-se într-un plăcut prilej de a beneficia inclusiv de multiculturalitatea culinară. Sună a limbă de lemn, nu-i aşa?! Exact aşa am perceput Eurofestul din disputele aprinse care au început acum o lună sau două când s-a dorit ca România sa fie reprezentată de ce este mai bun în comunitate. Unilateral, Biserica Sfântul Nicolae a refuzat orice cooperare cu cei de la Centrul Comunitar Român singura soluţie fiind împarţirea forţată a standurilor şi o tolerare reciprocă. Gurpul folk "Primii zori" a cerut o bucaţică din jumătatea de oră rezervată României pentru programul artistic dar s-a izbit de un refuz categoric. Au primit ulterior oferta generoasă a comunităţii daneze - dispusă să renunţe la zece minute din programul lor. Umilinţa şi ruşinea unei comunităţi divizate şi aflate deja pe poziţii ireconciliabile i-a determinat pe aceştia să refuze oferta Danemarcei şi s-au resemnat în condiţia de simpli spectatori.

Am ajuns la sediul Comunităţilor Scandinave în jurul prânzului, cu o zi superbă în faţa noastră, exact cum trebuie sa fie o zi de picnic sau, dacă vreţi, o zi de European Festival - pe scurt, Eurofest. Nu am putut să nu fiu impresionată de faptul că cinci ţări diferite, naţiuni diferite, s-au unit pentru crearea unui centru comun, în vreme ce o mică şi săracă comunitate românească, ruptă în fund dar plină de orgolii, se scuipă peste gard, gospodăreşte.

La intrare, standul românesc al Bisericii Sfântul Nicolae cu pancarda România deasupra capului, prezenta albume cu Coloana Infinitului, George Enescu si o doamnă care picta frenetic icoane. Pe panoul din spatele standului, costume naţionale şi, evident, icoane. Ieşind în curtea centrului, decorul unei adevărate serbări în aer liber m-a umplut de optimism, în ciuda gustului amar lăsat la vederea unui al doilea stand românesc ce trona într-un cort aşezat fix în mijlocul curţii. De data aceasta, Centrul Comunitar expusese imagini de la parada în costume naţionale petrecută cu o săptămână mai devreme, revista Athneum, cupele şi premiile obţinute la concursurile de şah, picturi, vase de ceramică şi costume populare.

Dar senzaţionalul culinar al micului românesc a surclasat orice altă ţară. Dacă în rest ne găsim doar diferenţe ce ne dezbină, coada la mici a unit toţi românii, indiferent de apartenenţa religioasă şi comunitară, dar cu aceleaşi glande salivare acţionate de reflexul pavlovian. Mititelul unificator a crescut o coadă stufoasă, magnet pentru toţi participanţii de alte naţionalităţi care, logic, au presupus că dacă e coadă - e bun. Mititelul biruitor a nivelat asperităţile dintre diversele biserici şi bisericuţe, parfumând aerul îmbibat cu cultură europeană şi rotunjind profitul binecuvântat, creştineşte.

Pe scena Centrului Scandinav, privită de spectatori aşezaţi confortabil sub un cort imens care îi ferea de soarele fierbinte, fiecare ţară şi-a prezentat programul artistic. Momentul României a venit spre seară, când a cântat corul Bisericii Sfântul Nicolae, dirijat de domnul Cătălin Ursu. Un cor minunat, de înaltă clasa, prea înaltă pentru petrecerea la firul ierbii şi spectatorii deja uşor turmentaţi de bere si prea mulţi mici. Dansurile populare prezentate de formaţia aceleiaşi biserici au animat mulţimea şi i-au făcut pe toţi românii să trepideze pentru că, în fond, nu are importanţă cine îţi predică sau cum eşti manipulat, tot români rămânem.

Sună încurajator ce spun dar nu pot să îmi ascund mâhnirea - cum oameni inteligenţi de ambele părţi se încrâncenează şi refuză dialogul. Eu de exemplu nu îi voi putea cunoaşte pe românii de la Sfântul Nicolae pentru că nu sunt membru al acelei biserici. Nu pot să îi cunosc nici pe cei de la Baptişti din aceleaşi motive. Avem un spaţiu comun în care să ne întâlnim? Teoretic ar fi Centrul Comunitar dar de ce să nu recunoaştem că în afara unui nucleu de entuziaşti care îl ţin pe linia de plutire, restul românilor se consideră satisfăcuţi cu înregimentarea actuală.

Mă gândesc la pilda Fiului Risipitor şi la ceea ce spunea Noica: "Toată viaţa noastră morală încape aci: între fiul risipitor şi fratele lui. Ne pierdem şi ne căim; sau ne păstrăm şi ne împietrim inima. E rău să nu asculţi. Dar e la fel de rău să ştii să asculţi - şi să ţii minte" Care dintre noi este fiul rătăcitor? Care este fratele lui? Tragic nu este că ambele variante fac parte dintr-un non-zero sum game, dar ambele ne pierd într-un fel sau altul şi pilda ne refuză speranţa existenţei unui frate mijlociu, echilibrat şi înţelept. Cei doi fraţi suntem fiecare dintre noi, românii dezbinaţi de oriunde. Acum ma întorc iar la Noica

"Fiul risipitor n-ar fi plecat în lume dacă-şi întâlnea învăţătorul."

*

"Fratele fiului risipitor ar fi plecat în lume dacă întîlnea un învăţător."

Noi suntem prinşi în cercul acestui paradox şi nu puteţi să nu vă întrebaţi dacă v-aţi găsit sau nu v-aţi găsit învăţătorul, cel care vă spune sau nu vă spune ce să faceţi pentru ca drumul nostru pare a fi predestinat şi prins în centrul acestei pilde.

Această pildă a fost detaliată într-o predica a preotului Lăpuşte, un preot neprins în şabloanele rigide ale limbajului bisericesc de lemn, care şi-a îndemnat credincioşii să îl citească pe Noica, lucru care m-a surprins în mod plăcut. Andrei Pleşu spune ca "este inadmisibil ca o religie a Logosului să accepte cu atâta frivolitate anemierea cuvântului, adormirea lui sub rutină, inflaţia stereotipiilor dulcege, jargonul "popesc". Credinţa n-a fost zăvorâtă pentru totdeauna în "stilistica" leneşă a semidoctismului parohial. Pentru a vorbi omului de azi, ea trebuie să sune altfel decât acum două sute de ani. Cine crede că o asemenea exigenţă e nerespectuoasă cu tradiţia, confundă tradiţia cu scleroza şi teologia cu învăţământul politic "totalitar". Din pacate amvonul permite nu numai scleroza intelectuală sub forma unor predici inepte şi fără elementarele atribute ale oratoriei, dar permite chiar semănarea seminţelor dezbinării.

Ciudat este că oameni culţi şi inteligenţi, subjugaţi unei tradiţii închistate, care refuza să-şi judece "învăţatorul" luându-l de bun, nu se identifică niciodată cu fiul risipitor. Ei reprezintă fiul cel bun, ascultător şi cuminte, dar căruia între timp i s-a împietrit inima.

Aştept acum Eurofestul următor la care vă invit să mergeţi pentru că, dincolo de toate problemele noastre cu iz balcanic, el poate fi până la urmă singurul spaţiu unde ne putem întâlni toţi românii, unde fiul rătăcitor îşi poate îmbrăţişa fratele aşa cum o fac eu acum, în finalul editorialului, neştiind încă ce fel de frate sunt - nici nu mai are importanţă.

Şi am să închei tot cu un pasaj din Noica:

"Versiunea românească a fiului risipitor: "Sfântul Ioan era cioban tare bun la Dumnezeu. într-o zi s-a rătăcit un miel. S-a înturnat înapoi şi căutându-l, a alergat după dânsul şi pe ape şi pe cîmp... trei zile şi trei nopţi. Când l-a prins, l-a luat în braţe şi i-a sărutat copitele: - Săracul, zice el, tare trebuie să te fi durut pe tine picioruşele, cît ai alergat. - Să fi fost altul, dintr-o dată îl tăia. Atunci Dumnezeu l-a făcut sfânt.
E frumos fără îndoială. Dar de ce toate frumuseţile româneşti trebuie să fie cu ciobani, cu natură şi cu gingăşie?"

Şi de ce noi românii, aş adăuga eu, nu putem fi uniţi nici măcar la un eveniment de mici şi bere? Pentru că, în fond, toate frumuseţile româneşti trebuie să fie cu ciobani...

Angela Daniela Ţapu