Martie - Despre război şi nu numai... - Sebastian Stoica

Martie - Despre război şi nu numai... - Sebastian Stoica

Motto:
"War does not determine who is right, war determine who is left."

Războiul nu înseamnă putere. Nu înseamnă a face dreptate. înseamnă doar a dovedi celuilalt cine este mai tare. înseamnă egoism, individualism şi laşitate. în război este vorba întotdeauna despre moarte. Despre distrugere. Despre a lua viaţa cuiva...

Războiul este absurd. Nu poate avea nici un fel de motivaţii, cauze sau explicaţii realiste, logice şi viabile. Cei care încercă să le ofere, o fac doar pentru a-şi acoperi acţiunile, pentru a se ascunde ei înşisi în spatele unor vorbe mari: patriotism, dreptate, justitie, antiterorism, vorbe pe care de multe ori nici ei nu le înteleg sau doar se fac că nu le înţeleg. Se acoperă cu câteva vorbe goale şi motivaţii puerile pentru a putea porni tăvălugul morţii. Ghandi spunea cu tristeţe: "Ochi pentru ochi...şi lumea întreagă va deveni oarbă". Niciodată de-a lungul istoriei violenţa nu a soluţionat probleme. Doar le-a temperat, le-a mascat, le-a ascuns pentru o vreme. Problemele au continuat să existe, să mocnească în propria lor cenuşă, până când au găsit un alt moment prielnic să erupă, uneori mai violent, mai puternice şi mai încărcate de ură, înverşunare şi răzbunare. Violenţa adânceşte problemele, creează prăpăstii între oameni, între naţiuni, între suflete, care cu greu mai pot fi umplute apoi. Pentru că nu putem creea viaţa, ne răzbunăm, în miicimea şi nimicnicia noastră de fiinţe efemere, şi o distrugem. Este mult mai simplu. Oricine o poate face. Dar cere-le aceloraşi lideri politici să creeze viaţa...în loc să atacăm şi să eliminăm cauza problemelor, noi ne luptăm cu disperare să eliminăm efectul lor. Greşim şi nu suntem conştienţi că greşim sau nu ne pasă că o facem...

De o bună bucată de timp, mass-media este suprasaturată de informaţii, ameniţări, discuţii, proteste, marşuri pro şi contra iminentului război din Irak. Nu ştiu dacă irakienii au dreptate. Nu ştiu dacă americanii au dreptate. Nu avem nici puterea, nici competenţa şi nici dreptul să judecăm. Nu avem dreptul să judecăm persoane, de unde atunci dreptul de a judeca popoare? Nu ştiu unde este adevărul şi cine are dreptate. Nimeni nu ştie cu adevărat. Ştiu doar că, dacă acest război va începe, vor muri oameni. Vor muri bătrâni, copii, animale, flori, copaci, râuri, fluturi... Va muri viaţa şi va triumfa moartea. Albul va deveni negru. Inimile vor împietri, sufletele se vor înegura... Vor curge lacrimi şi se vor auzi blesteme. Vor muri taţi, surori, fraţi şi bunici.

Dacă unii dintre ei ar fi chiar ai tăi? Atunci ţi-ar păsa? Poate că da. Dar atâta timp cât vedem şi auzim despre asta de la televizor, radio sau din ziare, atâta timp cât este acolo, departe de zona noastra limitată de vizibilitate şi de înţelegere, de ce să ne frământam, nu? Aşa se întamplă mereu. Suntem oripilaţi, revoltaţi şi trişti când aflăm despre cineva care a ucis o persoană. îl considerăm un criminal foarte periculos şi dorim o pedeapsă exemplară. Dar când mor mii şi zeci de mii de oameni - unii dintre ei fiind vinovaţi poate doar pentru faptul că s-au aflat la locul şi la momentul nepotrivit - nu ni se mai pare o grozăvie. Ei nu au un nume propriu, o viaţă a lor, ei sunt doar vicitimele războiului. Nu ştim datele lor personale: ce au fost, ce au făcut, dacă aveau familii şi copii de crescut, dacă aveau părinţi bolnavi de îngrijit, bunici care să-i aştepte în prispa casei cu o lacrimă în colţul ochilor, dacă iubeau caii albi şi dimineţile de primăvară încărcate cu rouă şi lumină, dacă iubeau undeva o fată cu ochi de noapte şi păr de foc... Nu! Nu ştim detalii. Nici nu ne interesează detaliile. Nu vrem să le ştim. Ştim doar un număr: atătea zeci de mii de morţi. Şi asta ne linişteşte, ne face să nu simţim durerea şi revolta ca atunci când citim povestea incredibilă şi monsturuoasă a lui Robert Pickton ucigând cu sânge rece femei nevinovate. Nu! Acum ne facem că nu vedem, că nu auzim şi mai ales că nu înţelegem. Este problema lor, nu a noastră. A căror LOR? Este problema nostră - a umanităţii - care se descompune şi se dezumanizează pe zi ce trece, pe război ce trece, pe moarte ce trece...

Toată istoria umanităţii este plină şi mânjită de sânge. De dorinţă de putere, de egoism, de aviditate a spaţiului şi a nemuririi. Războiul nu are niciodată învingători. Are numai învinşi. Indiferent de care parte a baricadei eşti, toţi sunt învinşi. Toţi au avut şi au ceva de pierdut. Unii vieţile, familiile, casele. Alţii sensibilitatea, frumuseţea, liniştea sufletească. Faptul că sunt oameni. Faptul că ar trebui să cultive prietenia, înţelegerea, afecţiunea, iubirea între semeni. Ei au devenit nişte ucigaşi. Chiar dacă acum, în condiţiile războiului modern, de cele mai multe ori nu-ţi înfrunţi inamicul în faţă. Nu poţi să-l priveşti în ochi când îl ucizi. Nu! Acum este mult mai simplu: se lansează bombe, rachete şi se foloseşte armament cu efect omorâtor de la distanţă. Nu ştii cine este dincolo. Nici nu vrei să ştii. Pentru că, dacă ai ştii nu ai mai putea dormi. Daca i-ai vedea ochii, suferinţa, sufletul, n-ai mai putea dormi după aceea fara să ai veşnic coşmaruri. Tu ai un ţel, ai o credinţă, ai un destin. De cealată parte a baricadei stau oameni cu un alt ţel, o altă credinţă şi un alt destin. De când putem impune noi - mărginite, limitate şi triste fiinţe umane - celorlaţi regulile noastre? Credinţa noastră? Ţelul nostru? Ce este bun pentru noi nu înseamnă că este bun pentru toată lumea. Şi ceea ce este bun pentru noi, nu însemnă că este cu adevărat bun. Ne putem înşela, aşa cum adevăr absolut nu există. Există numai o încercare, o frântură, un ciob al său. O sclipire pe care noi o sesizăm şi credem că o şi înţelegem. De cele mai multe ori însă, nu. Sau o înţelegem într-un mod greşit. Altfel, de unde această idee că noi trebuie să le dăm o lecţie de viaţă celorlaţi? Ne-am studiat propria noastră viaţă? Am privit-o pe toate părţile să vedem cât de goală şi de moartă este? Nu. Pentru că nu este vorba de asta. Este vorba de interese politice şi economice. Este vorba de a deţine teritorii cu o anumită valoare economică şi strategică. Ca în cazul de faţă: petrolul irakian. De ce se întâmplă asta tocmai acum? Sadham Hussein este conducătorul ţării de câţiva zeci buni de ani. Poporul său îl iubeşte şi îl urmează. Arme nucleare au şi Israelul, India, Pakistanul, China, care poate sunt manevrate, utilizate şi securizate chiar mai prost decât o face Irakul. Dar, nu! Ei nu au petrol. Ei nu au poziţia geografică favorabilă a Irakului. Şi mai trebuiesc testate şi nişte arme noi. Şi nişte noi proiecte militare. Şi nişte noi tactici şi strategii de luptă. Şi mai trebuiesc justificaţi şi nişte bani. Nişte cheltuieli. Şi unde şi cum s-ar putea face toate acestea dacă nu acolo?

îmi pare rău că am scris despre toate aceastea. îmi pare rău că a trebuit să vorbesc despre moarte şi tristeţe. Dar mă doare toată această uşurinţă cu care se vorbeşte în stânga şi dreapta despre acest război care va veni. Aş fi vrut sa vă spun că a venit primăvara, că am văzut câţiva arbori zburliţi care au cutezat să-şi deschidă aripile a înmugurire şi a floare. Aş fi vrut să vă spun că e timpul ghioceilor şi al toporaşilor. Aş fi vrut să vă spun că este timpul renaşterii, al triumfului vieţii asupra morţii, al verdelui primăverii asupra cenuşiului iernii. Şi aş mai vrea să vă spun că este timpul mărţişorului, al zâmbetelor, al florilor, este timpul mamelor, iubitelor, soţiilor, surorilor şi tuturor fiinţelor minunate, care ne suportă pe noi, bărbaţii, an dupa an, zi şi noapte, chiar şi atunci când discutăm toată ziua numai despre fotbal, hockey, bani, maşini sau politică. Sau război, ca în cazul de faţă.

LA MULŢI ANI, gingaşele noastre flori care ne aduceţi primavara în suflete...Şi iertaţi-ne pentru că de cele mai multe ori uităm aceasta...



Sebastian Stoica