Octombrie - Generaţia de sacrificiu - Nick Sava

Octombrie - Generaţia de sacrificiu - Nick Sava

Discuţiile de pe site din ultima vreme mă îndeamnă să abordez acest subiect deloc plăcut. Desigur, şi vizionarea spectacolului de teatru dat de Teadrul Bulandra, al piesei "O dimineaşă liniştită" de Gabriela Adameşteanu, a avut un rol.

Această expresie am auzit-o prima dată pe când eram copil. Nu ştiu nici măcar dacă ea a fost lansată de comunişti. Poate, în viziunea lor, "generaţia de sacrificiu" era formată de toţi acei necunoscuţi ridicaţi la rang de "eroi" de către noua putere sosită pe tancurile bolşevice, care încerca să rescrie istoria în propriul ei avantaj. Dar poate era generaţia "hei-rup" a brigadierilor... În mod cert nu se referea la întreaga generaţie ucisă prin închisorile comuniste, prin ocne, la stuf, la Canal...

Mai târziu, părinţii mei vorbeau despre generaţia lor ca despre una "de sacrificiu". Ei erau cei care, plecând de la coarnele pplugului, au pus umărul la dezvoltarea industrială a ţării, pentru "realizarea visului de aur a omenirii - comunismul". Pe vremea mea, realizarea acestui "vis" se dovedise deja o utopie (ca şi însuşi "visul"), astfel că nea Ceaşcă trăsese o altă "sarcină", mai la îndemâna noastră: "realizarea societăţii socialiste multi-lateral dezvoltate", în argoul nostru de atunci "kaka-maka". Deci, generaţia mea se trezise şi ea una "de sacrificiu", fiind chemată să "înainteze" România "pe drumul spre comunism". Toate aceste "sacrificii" în ideea că, doar-doar, generaţiile viitoare vor trăi mai bine decât noi...

A venit apoi momentul "89 şi în societatea românească a apărut o ruptură - o altă ruptură, dacă vreţi. Generaţia matură (şi mai îmbătrânită) a oftat din greu şi a spus: "suntem "generaţia de sacrificiu". Ne-au sacrificat Ceauşescu şi ai lui cât au vrut. Poate ne vom mai sacrifica vreo două decenii, aşa cum ne avertizează acel pesimist incorigibil numit Brucan, dar măcar copiii noştri o vor duce mai bine..." Dar noua generaţie, "copiii", a zis: "Gata! Noi nu mai vrem să fim sacrificaţi. Avem o singură viaţă de trăit, iar aceasta e scurtă. Trebuie trăită acum, intens, fără gânduri despre ce va mai fii!" Poţi să-i acuzi cu ceva pe aceşti tineri? Ei consideră că pentru ei s-au sacrificat îndeajuns părinţii, bunicii... S-a plătit "preţul", adică.

Unii mai dau o interpretare acestei expresii. Ei zic: nu e momentul să ne sacrificăm. Dacă ar fi război de apărare, sigur ar apare printre noi o Ecaterina Teodoroiu, un Valter Mărăcineanu, un Ludwig Roth, un Tudor, un Horia, un Dosza, un răzeş de-al lui Ştefan sau un călăreţ de-al lui Mircea... Că o putem face s-a văzut în Decembrie "89. Dar acum nu e cazul...

În sfârşit, expresia - auzită în acest sens şi la mama - se referă, uneori, strict la familie. Zic unii: "Să-mi fie mie cât de greu, să ştiu că spăl budele, dar copiilor mei să le fie mai bine!" Cei ce zic aceasta şi au emigrat (însoţiţi de copii, bineînţeles) trec mai uşor peste greutăţile începutului... Ei, ca şi părinţii mei în ţară, se "sacrifică" pentru copiii lor.

Era să adaug cuvântul "voluntar" după verbul "sacrifică". Mi-am dat seama la timp că nu te poţi "sacrifica" decât voluntar. A te "sacrifica" implică un altruism absolut. Te sacrifici pentru alţii, pentru o idee eventual, nicidecum pentru propria ta bunăstare - decât ca parte a unei bunăstări generale.

Pe când eram tânăr, şi eu aveam tendinţa să mă răzvrătesc la această cerinţă de a mă "sacrifica". Majoritatea ne-am şi răzvrătit, fără a o face pe faţă. Începusem să înţelegem că eram sacrificaţi, şi nu ne sacrificam din propriile convingeri. Am început să muncim tot mai prost. Am început să furăm de la locul de muncă. Am început să luăm şpagă pentru a face ceea ce un jurământ, sau numai un contract de muncă, ne obliga să facem. Eram un fel de "răzvrătiţi fără cauză" - singura motivaţie fiind propria noastră bunăstare.

A venit "revoluţia" - furată sau regizată, cine mai ştie? - şi s-a dovedit că noi nu eram răzvrătiţi împotriva sistemului. Strigam foarte convinşi "Jos comunismul!", dar ceea ce era în ţară nu era deloc comunism. Nimeni nu a strigat: "Jos furtul!" Birocraţia, corupţia, nepotismul, lenea, ne-profesionalismul, ne-implicarea, kitsch-ul, lipsa de morală, conştiinţă, etică, idei... Sistemul creat prin răzvrătirea noastră tacită era bine-merci, la locul lui şi, ca urmare, îl avem şi acum.

Căutând prin vechi documente inedite pentru a găsi material pentru revistă, am dat peste articole (inedite doar pentru noi, care nu le citisem timp de peste o jumătate de veac) scrise de Eminescu şi publicate în presa vremii. Primul gând a fost: "Frate, parcă scrie despre situaţia actuală!". Al doilea a fost: "Nimic nu s-a schimbat într-un veac!" Cum zicea poetul: "Nou e tot şi vechi îs toate" Dar abia privind piesa de teatru amintită la început am putut să realizez că societatea românească este aceaşi, neschimbată, dintotdeuna. Şi atunci mi-am amintit de Caragiale, de Bacalbaşa, de Pann şi Alexandri, de Moromeţii lui Preda... Românii de la "77 erau aceiaşi cu cu cei de la "821, de la "848, de la "907, de la cele două războaie, de sub comunişti, de după revoluţie!

Cum e posibil?, m-am întrebat. Să fie oare adevărat că nouă, românilor, democraţia ne-a fost dată de alţii (şi nu dobândită prin sacrificii proprii) la o vârstă prea fragedă? Că ne-am trezit cu ea, ca un copil cu o minge colorată, şi nu am ştiut ce să facem cu ea decât să ne jucăm? Poate de aceea, din tot exerciţiul democratic noi am rămas tot la situaţiile aberante dintr-"O scrisoare pierdută". Aici fac o paranteză: această piesă a fost acceptată cu o veselie indiferentă (sau indiferenţă veselă) de către societatea epocii. Politica este ceva de râs, de batjocură... Poate de aceea Farfurizii, Brânzoveneştii, Caţavencii, Dandanachii, Trahanachii epocii actuale aplaudă la vizionarea piesei. În schimb, "D"ale carnavalului", care prezintă societatea românească undeva la limita Orientului - pe când noi îmcercăm să convingem pe toţi, în primul rând pe noi înşine, că suntem Europeni - a fost primită atunci, ca şi acum, cu mult mai puţină plăcere...

Din toate acestea am ajuns la o concluzie - formulată poate şi de alţii: România nu a avut niciodată "generaţii de sacrificiu"! Dacă ar fi avut măcar una, s-ar fi făcut ceva. S-ar fi schimbat ceva. S-ar fi realizat ceva! România a înaintat - mai mult în salturi - din punct de vedere industrial, economic, material, trasă îniante de vremuri şi de exemple venite din Vestul în care ne-am dorit mereu. Dar din punct de vedere spiritual suntem în urmă cu multe veacuri! Din punct de vedere a iniţiativei şi implicării suntem încă aceiaşi iobagi-moşneni-vecini, aşteptând să vină boierul să ne poruncească ce să facem, să ne dea ceva, să facă ceva pentru noi... Din punct de vedere moral şi etic, suntem încă în plin ev fanariot. Nu numai că nu am împrumutat valorile morale ale satului românesc (şi poate vorbesc aici sub influenţa semănătoristă), dar am reuşit chiar să le corupem şi pe acelea, până la punctul de a transforma satul într-o mahala orăşenească.

De sacrificat s-au sacrificat prea puţini. În situaţii limită, câţiva - câte vreun voievod cu dragoste de neam, câte vreun boier luminat, câte o mână de oşteni crezând în conducătorii lor, câte o mână de studenţi crezând în idealuri - au îmbrăcat cămaşa morţii. Din dragoste de ţară, de neam, de libertate. Atunci ca şi acum, marea majoritate a românilor a stat în expectativă, a pactizat cu duşmanul, a trădat pe faţă, şi-a vândut fraţii care se sacrificau! În caz limită, nu mă îndoiesc că şi în generaţia de azi sau de mâine se va ridica o mână de români gata să se sacrifice. Dar majoritatea îi va privi cu uimire, cu indiferenţă, cu ironie...

Mă întorc cu gândul la părinţii mei, la bunici, la vecini, la cunoscuţi, şi îmi dau seama că nu am văzut pe nimeni sacrificându-se. Au trăit pe cât de bine le permitea educaţia, statutul social, funcţia, meseria, cunoştinţele ("pilele", să fiu bine înţeles). Că şi copiii lor trăiau bine alături de ei, cu atât mai bine. Că din surplusul lor le dăruiau copiilor o casă, o maşină, bani, e posibil. Puţini, investeau în copiii lor. Renunţau la plăceri minore şi greu de realizat în speranţa că va veni ziua în care copiii, ajunşi pe o treaptă socială superioară, îşi vor aminti de ei... Şi, în general, şi-au trăit viaţa dată lor de Dumnezeu, ne-sacrificând nimic pentru viitorul prezumtiv al ţării, al neamului, nici măcar al familiei. Desigur, sunt numeroase exemple de părinţi care s-au sacrificat pentru copii, şi îi cred pe cuvânt pe cei gata să mi le prezinte, dar cred că aceste exemple reprezintă acele excepţii necesare pentru a trage o concluzie generală.

Ultima generaţie aduce un element nou. În timp ce generaţiile mai vechi îşi vedeau egoist de propria lor bunăstare, lăsând "tâmpiţii" să se sacrifice, mai nou, această generaţie care îşi afirmă deschis şi cinic intenţia de a nu mai sacrifica nimic, pleacă. Părăseşte ţara. Un fenomen care în trecut a trasnsformat satul românesc în mahala orăşenească tinde, acum, să transforme România într-o ţară înapoiată, în coada Europei, în mahalaua Europei, dacă vreţi. Văzând că lipsa de sacrificiu de acasă nu este destul de intens şi că nu va aduce schimbări suficient de rapid (pentru viaţa lor unică), pleacă acolo unde suferinţele altor naţii au instaurat deja ceea ce s-ar dori să fie instaurat şi în România. "Tâmpiţii" n-au decât să se sacrifice, n-au decât să rămână acasă, să încerce ceea ce nu s-a reuşit niciodată. Pentru că românilor le place să vorbească, să critice, să bârfească, să denigreze bunele intenţii - dar niciodată să facă ei înşişi ceva.

Un ultim gând. Poate că acest concept, "generaţie de sacrificiu", ar trebui interpretat şi altfel: "generaţia care face sacrificii". Atunci da, românii au avut dintotdeauna astfel de generaţii care făceau sacrificii. Pe altarul propriei lor bunăstări, românii au sacrificat, generaţie după generaţie, libertate, moralitate, tradiţii, ţară, neam... Ceea ce se întâmplă acum în România nu este decât o continuare; fenomenul este mai vizibil doar pentru că sunt mult mai mulţi cei care aduc sacrificii - şi mai bine mediaţi. De la vânzarea în străinătate a materialelor şi sculelor furate din întreprinderi - imediat după "89 - până la codrii tăiaţi "ca-n codru", vânzarea plajelor şi a viilor, a conştiinţelor, a trupurilor şi organelor, a femeilor şi copiilor, a creierelor formate prin bani grei de la buget, a tainelor religioase, a sinecurelor, a ideilor, a sufletului...

Pentru o generaţie care refuză sacrificii, sacrificiile făcute pe acest altar egoist al propriului "self" sunt nenumărate şi fără preţ. Iar rezultatele primite în schimbul acestor sacrificii se dovedesc - mai devreme sau mai târziu - a fi, cel mai adesea, otrăvite!

Nick Sava