Octombrie - Povestea unei statui - Nick Sava

Octombrie - Povestea unei statui - Nick Sava

În pregătirea efortului maxim politic pe care suntem gata să-l facem la sfârşitul lunii viitoare )luarea deciziei dacă să ne pese sau nu de modul în care naţia română îşi va exprima opţiunile politice în alegeri) a avut loc un mic eveniment politico-cultural )mai bine invers, evit cacofonia...) într-o oarecare piaţă din Montreal. Piaţă de care nu am auzit până acum – şi probabil nu am fi auzit nici în restul zilelelor ce ne-au mai rămas de trăit pe pământ canadian. Piaţa respectivă a luat numele unei ţări despre care cam jumătate din populaţia Montrealului a auzit tot atât de mult precum am auzit noi despre piaţa respectivă. Restul ştiu că acea ţară care a dat un nume nou pieţii, România, este situată undeva „prin Rusia”. „Close enough”, cum zic canadienii ne-quebecoise.

[img align=right]https://www.atheneum.ca/sites/test7.atheneum.ca/files/uploads/img43a7becfbda42.jpg[/img]Deci, Primăria oraşului Montreal a dat evenimentului importanţa care i se cuvenea, trimiţând la faţa locului vreun consilier-doi, oareşce funcţionari mărunţi şi câţiva poliţişti. Românii, arătând că le pasă, şi-au trimis Preşedintele. Sau a venit el, de capul lui... Bineînţeles, poliţiştii au fost prezenţi nu pentru a întâmpina o răzmeriţă, nici nu se aşteptau la aşa ceva. Dar, de când cu talibanii şi ladenii, e bine să fii pregătit, că nu se ştie. Mai ales când mulţimea adunată ar poatea cuprinde mai mult de zece persoane. Cum a fost cazul şi în această întâmplare. Căci Preşedintele nu a venit de unul singur, ci grămadă – cu alţii vreo sută, aşa, să nu vină avionul gol şi el să nu aibă cui zâmbi. Pe de altă parte, nişte „multiculturali” din Quebec şi-au zis să vadă şi ei zâmbetul politicianului – dar mai ales să îl şteargă de pe faţă - dacă se poate. Vă spun că nu s-a putut, zâmbăreţul zâmbeşte aşa de... heheeei!... poate chiar de la Moskova, pe când era student, şi nu i l-a putut şterge nici Ceauşescu când l-a trimis la „munca de jos”... Şi mai erau prezenţi şi câţiva ziarişti mai mult sau mai puţin independenţi, mai mult sau mai puţin imparţiali. Deci, cum v-am zis, mai mult de zece persoane. Cum scrierile ziariştilor independenţi şi imparţiali )sau viceversa) nu se acordă întotdeauna cu realitatea, să lăsăm desfăşurarea evenimentului deoparte )tot nu ne prea interesează) şi să sărim direct la urmări. Căci „urmărili” au fost pe cât de profunde, pe atât de neaşteptate. De exemplu, consilierul de la Primărie - rătăcit pe-acolo cu treburi de serviciu – care era convins că evenimentul trebuia să serbeze tocmai 85 de ani de relaţii diplomatice între MAREA Canadă şi INFIMA Românie, pentru a se putea dumiri împotriva cui vociferau „multiculturalii” a trebuit să întrebe traducătorul de serviciu. Împotriva relaţiilor diplomatice? A numărului de ani? A Primăriei? )Doamne fereşte!) A Poetului? )de care nu auzise până în acel moment...) A statuii? )care oricum nu-i spunea nimic...) A zâmbăreţului? )hehe) A chelului? )‚cine mai zicea că-i ăsta?’) Văzând că huiduielile au fost mai gălăgioase tocmai pe timpul cuvântării graseiate într-o impecabilă limbă franceză )‚oh, vai, nu în frumoasa noastră quebecoise...’), s-a liniştit. „Pe ăsta n-au decât să-l huiduie! Sunt sigur că nu se va întâmpla nimic rău. Uite, poliţiştii chiar zâmbesc în dosul...” Aici probabil gândurile aiurea ale consilierului trebuie să se fi poticnit: nepurtând scuturi, nici măcar măşti de gaze, poliţiştii nu avură în dosul a ce să-şi ascundă zâmbetele – fiind observate chiar şi de câţiva dintre independenţii şi imparţialii aflaţi la faţa locului. Copiii continuau să se legene în leagăne, sub privirile mămicilor portugheze - uimite totuşi de gălăgia dintr-un colţ al pieţii... A doua urmare neaşteptată de prea mulţi a fost faptul că zâmbăreţul şi-a tăiat singur extrem de scurt cuvântarea ce urma s-o rostească printre zâmbete. Atât de mult şi-a scutat-o, încât nu a mai avut ce rosti! Desigur, această nerostire de cuvântare nu a fost surprinzătoare pentru oficialităţi, care se pare că ştiau că zâmbăreţul nu va mai rosti nimic, mulţumindu-se să zâmbească şi să strângă mâini )obicei mai vechi...); dar cum „multiculturalii” nu ştiau, s-au grăbit să trâmbiţeze local şi universal o mare victorie a democraţiei în luptă cu „structurili” şi „un punct de referinţă a renaşterii naţionale”. Asta nu am prea înţeles-o nici eu, „multiculturalii” declarând de mai multe ori )să se ştie!) că ei nu sunt românii, ci „canadieni multiculturali”... Oricum, de aşa de mare un entuziasm, un protestatar a aruncat în preşedintele - care o tulea cu coada între picioare şi zâmbetul lăţit pe faţă - hotdog-ul pe care tocmai îl mâncase. Şi poliţiştii nu s-au putut opri să-şi ascundă din nou zâmbetul în dosul... Adică... Aşa. Şi copiii se legănau. O altă urmare complet neprevăzută de nimeni a fost schimbul de calificative libere, pe o limbă complet neînţeleasă de quebecoşi prezenţi. Cum traducătorul învăţase limba română „de şcoală”, şi nu dialectele din diferitele mahalale ale ţării, s-a văzut nevoit să ridice neputincios din umeri şi să caute justificări )„C’est ne pas roumaine”). Aşa că acel consilier rătăcit s-a putut convinge că în piaţă protestau, într-adevăr, nu românii - ci „multiculturalii din Quebec”. Astfel, zâmbăreţul a căpătat cu relativ puţin timp )timpul este unul din relativele lucruri pe lumea asta) înainte de alegeri calificativul de „animal”, până când îl va căpăta pe cel de Preşedinte al Senatului. V-am spus că pe lume sunt multe lucruri relative? Şi mămicile îşi legănau liniştite copii, ele neînţelegând decât portugheza. O altă urmare puţin prevăzută a fost faptul că fostul ministru şi actualul ministru ai culturii româneşti )unul cu prea mult păr pe cap, altul cu mai puţin...) s-au văzut înjuraţi pe limba „multiculturalilor”. Aceste două persoane - că n-am cum le spune altfel! – şi-au permis să-i desconsidere pe toţi „românii din Montreal”, ba chiar „din Canada”, cum scria unul mai independent şi mai imparţial plin de zel – nebăgând de seamă că acele calificative se adresau mai mult „multiculturalilor”. Dacă părosul s-a mulţumit să folosească un cuvânt intraductibil )„neisprăvit”) – dând de înţeles că unii protestatari nu terminaseră Institutul de Artă )mă grăbesc să vă informez că aici fostul ministru se înşeală: nici unul din protestatari nici măcar nu l-au început!), cel fără de păr i-a făcut de-a dreptul „cretini” )cuvânt aproape tot atât de intraductibil ca şi cel de „animalule”...) Deci, neputând face nimic bărbosului – decât, cel mult, să-l invite să-şi pună statui cu poeţi desculţi pe propria-i proprietate )scuzaţi pleonasmul - dar e adevărat), celuilalt îi vor capul! Aşa chel cum e. Şi bine îi fac, căci acesta, întors în liniştea şi pacea Bucureştilor, la adăpost de demonstranţi în dosul )hehe, acolo poliţiştii care „e cu noi” au şi scuturi, şi măşti, şi bastoane – ba chiar şi TAB-uri), s-a apucat să traducă în româneşte acele cuvinte „multiculturale” folosite pe meleaguri quebecoaze, dând astfel şi mai vârtos cu bâta în baltă – dacă se poate crede aşa ceva! A convins astfel pe toată lumea că nu merită să se afle în fruntea ţării şi a unui minister atât de important ca cel al culturii. Căci a continuat să bată câmpii folosind cuvinte ca „cretini”,”lumpeni”, etc., în loc să o zică verde, româneşte, aşa cum o zic toţi românii )de la mahala şi dela ProTV), inclusiv prin Parlament, Partide, Guvern, ziare, etc., etc. Oricând un român ca Vanghelie, Mischie, Stanciu, Mazăre, Ştefănescu, Becali, Dragomir, etc. care îşi umplu gura când pronunţă un cuvânt cultural românesc, ar face mai bine faţă importantei sarcini de ministru al culturii! Căci, atât bărboşii – cât şi chelii – nu au fost în stare nici măcar să-şi bage picioarele, ajungând şi ei milionari cu tot românul isteţ de-alde Stănculescu. Am stat şi am încercat să cuget ce mi s-a părut mie mai neaşteptat în toată această întâmplare. Să fie faptul că un anumit consilier din Montreal care acum poate doarme liniştit ştiind unde e România? )Unde oare decât în piaţa din cartierul ‚portughez’?) Nope. Pot folosi şi eu nişte cuvinte multiculturale la adresa liniştii acelui consilier )„je m’en fiche”...) Să fie atunci poate, zâmbetele poliţiştilor montrealezi? Nici măcar. Am mai văzut poliţişti zâmbitori – mai ales atunci când îmi comunică viteza cu care circula maşina... Poate faptul că ziariştii i-au numit pe bieţii „multiculturali” din piaţă „românii din Canada”? Nici chiar asta, relaţiile jurnaliştilor români cu adevărul nu mai miră pe nimeni... Să fie atunci faptul că nişte figuri importante ale vieţii politice şi culturale româneşti folosesc expresii buruienoase la adresa adversarilor politici? Nu, asta m-a surprins cel mai puţin. Mai zilele trecute am avut prilejul să citesc „manifestul” pesedeilor pregătit în vederea campaniei electorale – şi mi-am dat seama că singurul criteriu pe care electoratul român îl are în a-i departaja pe lideri este tocmai modul în care aceştia ştiu să înjure mai vârtos. Dar un ministru de cultură? Care cultură, fraţilor, când facem alergie la cuvântul „literatură”, erizipel la poezie, iar artele plastice le ocolim cu grijă pentru a nu ne lovi damblaua? Deci, nu, nu mă mir nici de faptul că un astfel de personaj poate să fi fost, să fie şi să devină ministru al „culturii” româneşti. Dar să nu vă fierb prea mult, o să vă dezvălui la ce concluzie am ajuns după nopţi nedormite: urmarea cu adevărat greu de înţeles a acestui eveniment - cel puţin pentru mine – este faptul că românii îi vor alege din nou pe promotorii lui. De parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. De parcă în ultimii patru ani nu s-a întâmplat nimic. De parcă de paisprezece ani nu s-a întâmplat nimic! Dacă cineva îmi poate explica cum este posibil aşa ceva, sunt în stare să mănânc statuia cu zâmbăreţ, chel, bărbos şi poliţai zâmbăreţi cu tot! Cum ziceam în titlu, povestea este despre o statuie. Care statuie? Sunt convins că era şi-o statuie pe-acolo, pe undeva... Chiar dacă nimănui nu pare să-i pese

Nick SAVA