Februarie - Binecunoscutul anonim - Nick Sava

Februarie - Binecunoscutul anonim - Nick Sava

Cred că nu este român căruia să nu-i fie cunoscută celebra telegramă semnată „anonim” în nu mai puţin celebra piesă „O scrisoare pierdută”. Şi care să nu fi izbucnit în râs auzind-o, atât pe timpul lui nenea Iancu, cât şi de atunci încoace.

Pentru că timpul trece altfel peste noi, românii. Obiceiuri criticate de Pann şi Filimon au fost la ele acasă pe timpul lui Eminescu şi Caragiale, pe timpul lui Muşatescu şi Sebastian, al lui Băieşu şi Baranga – ca şi acum, al „Academiei Caţavencu”... Şi noi râdem la fel de vârtos de ele – aplicându-le însă la fel de consecvent în viaţa noastră. Să revenim însă la anonim. Nu este un obicei inventat la poale de Carpaţi, dar, în timp ce multe alte obiceiuri de tot râsul le-am preluat mai ales dinspre Răsărit, pe acesta l-am primit odată cu frumoasa limbă latină. Pentru că se pare că prima menţiune a onorabilei activităţi de „delatores”, pre limba noastră de latini dacizaţi „pârâtori”, apare pe timpul împăraţilor romani. Cum unii din ei aveau cheltuieli care depăşeau de departe bugetul - şi acesta un obicei moştenit pe la noi... – introduseseră crima de „les majestatis” odată cu obiceiul de a confisca averea celui vinovat de aşa ceva. Iar cum acei „delatores” aveau şi ei un procent din averea confiscată, nu e de mirare că printre ei se numărau chiar membri ai Senatului. Banul nu are miros - au zis mulţi, chiar înaintea lui Vespasian... Acest obicei a făcut carieră tocmai pentru că nu trebuia să-ţi declari identitatea )decât oficialităţilor, atunci când mergeai să „colectezi” retribuţia actului tău „civic”). Şi pentru că biserica creştină )mai ales cea Romană) s-a declarat urmaşa Imperiului, a adoptat cu multă bucurie obiceiul. Cine ştie câţi oameni, vinovaţi sau nevinovaţi, nu au suit pe mesele de tortură ale Inchiziţiei )sau chiar pe eşafod) datorită „curajului”, urii, interesului a tot felul de anonimi creştini... În numele Domnului, desigur, şi spre binele societăţii! La noi nu sunt date asupra folosirii acestui obicei vestic, dar sunt sigur că se practica pe scară largă. Românului îi plăcea să stea ascuns în masa poporului. Învăţase că un cap ridicat prea mult are tendinţa să fie pierdut... Aşa că a schimbat cutiuţa unde se aruncau pârile pe întuneric, încotoşmănat şi cu mască pe faţă – cu mult cunoscuta Bârfă. Bârfa este probabil una dintre cele mai româneşti tradiţii ale Lumii. Nu mă întrebaţi de unde ştiu asta – nu am fost niciodată în stare să bârfesc cu membri ai altor naţionalităţi. Englezii pot vorbi ore în şir despre vreme, francezii despre femei, nord-americanii despre hokey, evreii despre business... românii bârfesc despre semenii lor. Ce alt popor şi-a pus băncuţe la uliţă, pe care se pot bârfi trecătorii? Cine a inventat hora, unde babele pot bârfi pe dansatori? Cine se mai duce la Biserică pentru a găsi loc şi prilej de bârfă „duminicală”? Dacă ai spune oamenilor )i.e., românilor) că bârfa nu este bună, te-ar aproba viguros! Scrie şi în Biblie... Asta nu îi va împiedica să o practice, desigur. Este un păcat atât de mic, micuţ, insignifiant... Toată lumea bârfeşte! Ce dacă nu e adevărat ceea ce repeţi, auzit de la alţii – sau inventat ad-hoc? Ar putea să fie adevărat, nu? Şi apoi, o zici în glumă, dacă nu-i adevărat se vor lămuri lucrurile... Mai ales o spui la adăpostul anonimatului celui ce ţi-a zis-o )„Mi-e amic, mă-nţelegi?...”), care astfel nu are de suferit. Dar mai ales te bazezi pe faptul că cel bârfit nu este violent şi are maniere... Comunismul a adus o fractură în această tradiţie milenară, cel puţin aparent. Pe timpul lui se „înfiera”, nu se bârfea. Şi se făcea „autocritică”... Mai ales în „epoca” de tranziţie )deloc de catifea, ci mai ales de Canal, Piteşti, Gherla...). Bârfa duminicală fusese înlocuită cu spovedania la popi cu vipuşcă... Dar pe urmă băieţii aflaseră beneficiul bârfei, aşa că tot ce au avut de făcut a fost să reinstituţionalizeze activitatea de „delatores” – tradus dâmboviţean drept „informatori”. „Rapoartele” începuseră a fi aruncate tot în „cutiuţe”, sub imperiului anonimatului. Chiar şi acum societatea încearcă să lămurească întrebarea „unde ne sunt informatorii?” Dacă e adevărat că unul din trei era informator, este într-adevăr un mister dispariţia a milioane de „delatores” peste noapte... Dar se întâmplă ca tocmai acea noapte să îi fi pus pe „înfierători” într-o postură extrem de neplăcută. Numai gândţi-vă: cu nici un an-doi înainte să te apuci să-i „înfierezi” pe colegii tăi trădători )la Braşov, în Uniunea Scriitorilor Români, în Academie...), şi dintr-odată aceştia să se reîntoarcă cu galoane de erou. Cum să dai mâna cu ei? Cum să treci pe lângă ei fără a rânji stupid... Doar nu era să îţi ceri iertare, nu? Noroc că acei „trădători” se dovedeau într-adevăr a nu fi violenţi şi a avea maniere, altfel dădeau palme )„mă-nţelegi?”). Dar lecţia a fost învăţată! Să nu ne mirăm deci că românii sunt poporul care a îmbrăţişat cu cel mai mare entuziasm bârfa pe internet. Dacă alte „camere” ale mIRC-ului aveau câţiva vizitatori, cele dedicate românilor aveau de fiecare dată peste mie! Dintr-o dată tehnologia ne adusese ceva ce speram de mult: incognito-ul nemărginit! Chiar şi în cele mai fericite situaţii, bârfa trebuia să aibă loc între patru )sau mai mulţi) ochi, cu alte personaje, cât se poate de cunoscute şi care, mai rău, te cunoşteau destul de bine. Iată că acum poţi bârfi fără ca cineva să ştie cine eşti! Poţi folosi orice nume, orice identitate, să declari orice despre tine )că eşti tânăr, frumos, deştept, bogat, femeie, bărbat, virgină, american... orice, mă-nţelegi?) şi ceilalţi nu au decât să le ia de bune cele afirmate – că tot nu pot să te contrazică. Dacă au vreun interes, nu te vor contrazice. Dacă nu au, poţi să nu-i bagi în seamă... sau să îţi schimbi identitatea, pierzându-te în mulţime. Mai ales, internetul, forumurile de discuţii, îţi permit să faci ceea ce într-o bârfă obişnuită nu poţi face: tu să zici, tu să răspunzi, tot tu să amplifici... Ceea ce în mod obişnuit ia câteva ore bune )sau chiar zile, deşi în cazuri normale nu ar trebui să dureze atât de mult), şi anume să auzi bârfa scornită de tine spusă şopotit de alţii ca despre o informaţie adevărată, chiar verificată – pe un forum va dura numai cât de repede eşti în stare să dai din degete şi să te înregistrezi )de fiecare dată sub alt nume...) Sunt forumuri unde nici măcar nu mai trebuie să fii „cineva” – toţi sunt „anonimi”. Un Rai al bârfitorilor! Ne putem întreba de ce se bârfeşte. Din invidie, de cele mai multe ori. Nu din prietenie faţă de cineva – chiar, aţi auzit pe cineva „bârfind” admirativ realizările cuiva? Pentru un român întotdeauna iarba va fi mai verde la vecin, şi capra lui mai sănătoasă, aşa că este normal să ne întrebăm „de ce?” Şi încă şi mai normal să găsim explicaţii – pe înţelesul nostru şi al celorlalţi care îl invidiază pe acest vecin. Un alt motiv ar fi ura. Dacă ea nu vine direct din invidie, atunci precis vine de la un fapt minor – de obicei pentru că nu ne-a băgat în seamă aşa cum am fi meritat! De ce zic asta? Pentru că dacă ar fi venit din respect, din prietenie, „delatores” s-ar fi înfăţişat în faţa vecinului şi l-ar fi întrebat „Neică, de ce e iarba ta mai verde?”, sau i-ar fi spus „Vecine, vezi că ai o capră care arată cam bolnăvioară, ar fi bine să chemi veterinarul...” Dar se bârfeşte mai ales din teamă. Să-ţi spui deschis opiniile, să comentezi deschis acţiunile altora, presupune curaj. Trebuie să te ridici în două picioare, să înfrunţi privirile celorlalţi – nu întotdeauna binevoitoare. Şi mai ales să îţi susţii afirmaţia pe fapte, să dai explicaţii pertinente, să certifici cele afirmate de tine. Cum să faci asta când de fapt tu nu ştii nimic? Când afirmaţiile sunt de obicei „slander”, cum zic nord-americanii? Când te poţi trezi că cel criticat vine la uşa ta cu un avocat?... Aşa că profităm de anonimat. Putem face toate acestea bucuroşi că nimeni nu va şti nimica. Ne putem chiar întâlni cu cel bârfit de noi, cu care ocazie ne putem „mărturisi” stima şi iubirea faţă de el. În timp ce în dosul măştii putem rânji bucuroşi, convinşi că nu suntem zăriţi: „Ţi-am tras-o, dobitocule! Nu vezi ce prost eşti?” Dar dacă cineva îşi permite să se uite cu scârbă la noi, ba chiar să ne bată buca feţei? Atunci îi căutăm şi lui vină – dacă nu-i găsim, o inventăm. Dar mai ales sărim la harţă cu democraţia în braţe: suntem liberi să facem ce vrem! Cine îşi permite să se lege de anonimatul nostru? Ce, suntem pe timpul securiştilor să se ştie totul? Şi apoi, noi nu afirmăm, nu acuzăm – noi doar presupunem. Este datoria celor jigniţi de noi să se justifice, să aducă probe... Cum, adversarii noştri îşi fac publică identitatea? Treba lor, ce ne interesează pe noi? „Nişte proşti!” )asta o spunem în gând) Desigur, sub anonimat nu se va construi niciodată nimic. Dar asta este ultima noastră grijă – doar nu am avut de gând să construim ceva.

Nick SAVA