Iulie - Lecţii de pe urma unui Festival - Nick Sava

Iulie - Lecţii de pe urma unui Festival - Nick Sava

Mi-a căzut întâmplător sub ochi un articol despre Sea Vancouver Festival (the Province, July 13, 2005). Fotografia unei corăbii impunătoare cu pânză, ceea ce englezii numesc "high ship", mi-a oprit privirile: era Lady Washington, care percepe 4800 de dolari pe zi pentru a apărea în rada satului de pescari Stevenson pe timpul Festivalului, alături de alte 14 nave. Şi, din articolul respectiv (semnat de Sarah Fox) am înţeles că, alături de alte 10 nave, a părăsit rada neplătită: cecurile organizatorilor nu au acoperire întrucât, aşa cum scrie Sarah, Festivalul a devenit "o mare de cerneală roşie". Cum bine ştim "to be in red" înseamnă, în limbaj financiar, să ai datorii. Datoriile sunt mari pentru că, printre altele - mai ales, am gândit eu - vânzarea biletelor nu a mers aşa cum trebuia...

Mi-a căzut întâmplător sub ochi un articol despre Sea Vancouver Festival (the Province, July 13, 2005). Fotografia unei corăbii impunătoare cu pânză, ceea ce englezii numesc "high ship", mi-a oprit privirile: era Lady Washington, care percepe 4800 de dolari pe zi pentru a apărea în rada satului de pescari Stevenson pe timpul Festivalului, alături de alte 14 nave. Şi, din articolul respectiv (semnat de Sarah Fox) am înţeles că, alături de alte 10 nave, a părăsit rada neplătită: cecurile organizatorilor nu au acoperire întrucât, aşa cum scrie Sarah, Festivalul a devenit "o mare de cerneală roşie". Cum bine ştim "to be in red" înseamnă, în limbaj financiar, să ai datorii. Datoriile sunt mari pentru că, printre altele - mai ales, am gândit eu - vânzarea biletelor nu a mers aşa cum trebuia...

Acum, eu nu am ştiut nimic despre Festival - şi poate nu e vina organizatorilor, ci a mea că nu mai am urechi de ascultat publicitate - dar chiar dacă aş fi ştiut, nu cred că m-aş fi dus. Am fost odată, şi îmi amintesc şi azi problemele (care există pentru orice eveniment ce se petrece în Vancouver) cu circulaţia şi, mai ales, parcarea. Şirul de maşini parcate pe marginea străzii se lungea până în Richmond... Dar e clar că interesul oamenilor se îndreaptă mult mai puţin înspre Festivaluri decât în anii trecuţi. Simfonia Luminilor atrage mai puţin spectatori - deşi intrarea e gratuită! -, Shakespeare on the Beach de asemenea, Multiculturalul la fel... Am auzit că şi în ţară sunt astfel de probleme, "Cerbul de Aur" nu se ştie dacă se va ţine anul ăsta... Doar Festivalul Berii, colindând din judeţ în judeţ şi din oraş în oraş, îmbulzeşte "participanţii"...

Oricum, articolul m-a făcut să mă gândesc la Festivalul nostru, Românesc, de la 1 Decembrie. Asta probabil şi pentru că s-a început organizarea ediţiei din acest an - chiar dacă nu în forţa din anii trecuţi - şi ea va fi relativ diferită faţă de ediţiile precedente. De ce asta? Pentru că ediţia precedentă, a 4-a, ne-a învăţat câteva lucruri de care nu e bine să nu ţinem cont. Au fost şi critici, desigur, unele justificate şi altele mai puţin, dar probabil ele au avut un impact mai mic decât alte considerente - printre care interesul mult mai scăzut faţă de festivaluri joacă un rol major.

Dar să vorbim puţin despre critici. Voi lăsa la coadă cele justificate, trecând în revistă pe cele rezultate din neînţelegere şi chiar rea-voinţă. Ca în tot ce se întreprinde - mai ales de către români - vor exista întotdeauna câţiva "critici" (pentru a nu folosi termenul mai potrivit, "cârtitori") care nu vor fi oricum mulţumiţi. Aşa că se vor apuca să critice - de multe ori ceva despre care nu ştiu din proprie experienţă şi, mai ales, interpretând bârfele târgului. Cum aceste "critici" nu urmăresc îmbunătăţirea calităţii Festivalului, le listez doar pentru a ne privi din nou în oglindă. Nu, din câte ştiu eu, această oglindă nu s-a spart încă...

Deci, "criticii" arată o completă neînţelegere a evenimentului numit "festival". Fără prea multă conştiinţă naţională - pe care o leagă de obicei de "propaganda comunistă" - pentru ei Festivalul se opreşte la Gală - iar aceasta este văzută drept un show (spectacol). Atât. Festivalul este deci, în opinia lor, un spectacol. Şi ca orice spectacol, el este organizat doar ca să ia banii publicului. În virtutea acestui raţionament ei fac mai multe afirmaţii. Să le luam la rând:

1. Spectacolul nu se ridică la calitatea dorită.
Asta mai ales pentru că performerii nu sunt "profesionişti", ci "amatori". Nu au dreptate, ansamblul Lache Cercel este format din profesionişti - care se bucură de un binemeritat succes în lumea spectacolelor din Vancouver. În Ansamblu a fost prezent şi un virtuos al ţambalului - dar "criticii" au reuşit să dea cuvântului "ţambalagiu" o conotaţie negativă, batjocoritoare - ca atunci când spun "macaragiu" (oare este întâmplător că vorbim despre aceiaşi "critici"?). Aida Boeşan şi colega ei sunt studente la Conservator - deci mai mult decât "amatoare". Chiar dacă corul Crescendo este format din "amatori", este condus de Cătălin Ursu, profesionist de primă mână, recunoscut în Canada (ca şi în România) prin creaţia sa. Mai mult, corul a ajuns - prin muncă şi talent - la nivel compatibil cu cel al corurilor profesioniste din provincie. Ligia Oancea nu este de mult, de foarte demult o "amatoare" - dacă o fi fost vreodată. Şi lista poate continua.

Dar dincolo de ei, fiecare performer nu face "amatorism", ci prin pasiune şi talent reuşesc creaţii de prestigiu. Sunt elevi, ingineri, specialişti, administratori de bloc... care au o patimă faţă de o anumită artă interpretativă şi dedică sute, mii de ore acestei pasiuni. Ei ar fi de admirat, în orice situaţie. Cu atât mai mult pentru că pentru ei Festivalul nu a fost un "spectacol", ci o Gală în cadrul unui eveniment menit să arate lumii (în acest caz, din Vancouver) că românii au de ce să fie mândri de tradiţia lor culturală. Asta nu au înţeles "criticii". Şi de aici a rezultat şi decizia de a nu mai invita un artist "profesionist" din ţară, ci a arăta exact cine sunt românii din Vancouver. Cu toate riscurile asumate. Particpanţii la Gală au apreciat acest lucru - mai ales canadienii. Un român tocmai sosit din Germania, mult mai aproape de ţară şi cu mult mai multe resurse, a rămas uimit de mulţimea talentelor, de calitatea spectacolului oferit! Dar mulţi români nu au venit la "spectacol" tocmai pentru că lipsea un "cap de afiş"...

Lecţia învăţată? Un "cap de afiş" este necesar. E nevoie de un termen de comparaţie: să vadă "străinii" că şi "amatorii" din Vancouver se ridică la un înalt nivel artistic. Şi, apoi, este vorba despre Festivalul Românesc, români sunt şi cei de acasă (dacă mi se permite...), prezenţa unui artist din ţară ar arunca puntea între noi, de aici, şi ceea ce am fost înainte să fi plecat. Aşa că sperăm ca anul acesta să fie prezent un performer din ţară, adus prin intermediul Institutului Cultural Român.

2. Colaborarea cu Ambasada.
Da, în cazul unui spectacol, aceasta nu era necesară. Dar dacă Festivalul a fost ceea ce de fapt este, prilejul de a se prezenta România şi românii localnicilor, de a promova o altă imagine a României decât ceea ce se întâlneşte la TV şi în ziare, performerii au fost, pentru câteva ceasuri, ambasadorii României. Rămâne între noi, noi toţi suntem, clipă de clipă, prin modul nostru de a fi şi a ne comporta, "ambasadori" ai românilor. Prin noi judecă ceilalţi poporul şi naţia română. Faptul că acest lucru prea puţin contează pentru foarte mulţi români a făcut ca în acest moment opinia generală, stereotipă, despre români, să fie extrem de negativă.

Prin aceasta noi trebuie să fim alături de Ambasadă. Indiferent cine este ambasador, indiferent cine este Preşedinte şi ce partid este la putere. Indiferent dacă bănuim că mulţi lucrători ai Ambasadei "moşteniţi" de pe timpul comuniştilor, sunt securişti. În România nu există o dictatură nazistă, oficialităţile canadiene consideră România o ţară democratică, păstrând relaţii diplomatice (dacă nu de prietenie) cu Guvernul român. Şi consideră Ambasada cel mai legitim reprezentant al României în Canada.

Deci, indiferent de sentimentele noastre individuale, într-un eveniment în care este implicată România, prezenţa Ambasadei este necesară. Adevărul este că, cel puţin iniţial, Ambasada nu a avut nici un rol în organizarea Festivalului. A fost pusă în faţa faptului împlinit - printr-o simplă scrisoare prin care se anunţa evenimentul, şi o invitaţie formală. Ambasadorul de atunci (nici măcar nu are importanţă cine anume era) a venit şi, impresionat de prezenţa românilor şi calitatea spectacolului (şi, nu în ultimul rând, de prezenţa oficialităţilor canadiene) s-a oferit să acopere cheltuielile cu sala. Acest lucru continuă şi astăzi, implicarea Ambasadei fiind şi acum tot atât de restrânsă.

Ambasadori au fost şi vor mai fi, unii mai buni, alţii ca Maior, treceri efemere prin lumea asta - ca şi Preşedinţii României - dar România este eternă, şi Ambasada este reprezentanta oficială a ţării în teritoriul în care trăim. Dacă "criticii" vor să se bată în piept cu cărămida în piept de cât de "anti-neo-comunişti" sunt ei, nu au decât...

3. Relaţiile cu oficialităţile canadiene
Asta sună chiar mai peiorativ în "criticile" "criticilor". Mai precis, organizatorii se căciulesc în faţa Primăriei (am auzit şi expresia "ling tălpile"...) doar pentru a obţine nişte avantaje. Sigur, dacă era vorba de un spectacol, nu era necesară prezenţa oficialilor (şi nu e vorba doar despre Primar, consilieri, şefi de departamente importante, ci şi de membri în parlamentul provincial şi cel federal). Lăsând la o parte faptul că aceste afirmaţii dovedesc o concepţie îngustă, dâmboviţeană, despre rolul, funcţiile şi puterile unui for administrativ în Canada (primarul nu ar da un cent - decât eventual din buzunarul lui - oricât de mult i s-ar "linge tălpile"...), dovedesc şi o neînţelegere a bunelor relaţii care trebuie să existe între oameni - chiar şi cu organe ale puterii locale. Festivalul ne era adresat nouă - să vedem cine suntem, cât şi ce am mai realizat într-un an - dar mai ales localnicilor, pentru a le dovedi că românii sunt un popor talentat, harnic, inventiv... Ce poate fi mai normal ca un astfel de mesaj să se îndrepte şi spre (şi, recunosc, sunt de acord cu afirmaţia: mai ales) Primăria oraşului în care are loc Festivalul?

Rezultatele demersurilor noastre - cât se poate de demne, asigur pe toţi cei ce citesc aceste rânduri! - au fost cel puţin spectaculoase. Opinia Primăriei, a membrilor Parlamentului provincial despre români este excelentă. Primarul a afirmat public - şi nu românilor - că sunt mândri că există în New Westminster o comunitate românească. Au dorit să se înfrăţească cu oraşul Constanţa (până au dat acolo de Mazăre...). Şi în timp ce în BC se vorbeşte despre români buni cetăţeni, talentaţi, inteligenţi - la Ottawa Mr. Martin a discutat cu Iliescu despre... emigranţii români ilegali.

Daţi-mi voie să afirm că, indiferent de opiniile "criticilor", numai aparent vorbind despre demnitate, eu continui să cred că o relaţie bazată pe demnitate şi respect reciproc cu alte organizaţii, este de dorit.

4. Ajutorul material primit.
Asta este legat de cele două afirmaţii anterioare, dar o tratez separat. Deci, ne-am dat cu Ambasada, respectiv Primăria, să luăm bani. Se afirmă chiar: în interes personal. În legătură cu Ambasada afirmaţiile devin patriotarde: am mâncat banii poporului, monşer...

Să le luăm pe rând. Ambasada foloseşte, în scopuri propagandistice, evident, o parte din bugetul naţional destinat exact acestui scop. Cum se zice la Bucureşti: creerii unei imagini pozitive României. Nu neg faptul că sunt ambasadori care mai încurcă borcanele, care înţeleg prin România omul şi partidul aflate la putere la un moment dat. Ani de zile Ambasadele nu au făcut decât să înfrumuseţeze imaginea lui Ceauşescu şi a sistemul comunist. Nu ştiu dacă se mai face aceasta sau nu, dar din ce mai citesc îmi dau seama că mai toţi banii primiţi de Ambasade în acest scop (nu vorbesc de cei destinaţi administraţiei) se cam duc pe activităţi culturale: audiţii muzicale, expoziţii, lansări de carte, serate culturale.

Deci, Ambasada îşi administrează fondurile cum crede ea de cuviinţă. Prezentarea României este un cost pe care trebuie să îl plătească toţi românii - dacă nu le este indiferent ce gândesc străinii despre ţară şi poporul ce o locuieşte. Toate ţările lumii o fac, probabil şi Burkina-Faso. A te plânge despre "pâinea luată de la gura săracului" este doar o atitudine sforăitoare şi goală de sentimente (ca să nu zic de inteligenţă...). Dacă Ambasada a considerat că evenimentul cultural-social de al Vancouver merită o parte din aceşti bani, cine poate să protesteze? (da, ştiu, "criticii"...) Deci, Ambasada a acoperit costul de închiriere al sălii. Organizatorii nu au văzut nici un cent - ci un cec care s-a dus direct teatrului. Cu toată părerea de rău (probabil mi-ar fi prins bine), nici un dolar nu s-a oprit în buzunarul meu...

Cam la fel este şi cu banii de la Primărie. Primăria are un program de acordare de granturi (culturale) evenimentelor (culturale, desigur), de pe teritoriul oraşului. Organizatorii au completat o cerere-tip prin care se solicita un grant pentru organizarea Festivalului. Banii respectivi sunt blocaţi în acest lucru, nu pot fi folosiţi pentru plătirea chiriei sediului, organizarea vreunui picnic - sau, cum se sugerează, împărţirea între "directori". Este doar o recunoaştere a faptului că Festivalul Românesc este un eveniment cultural major în viaţa oraşului New Westminster - alături de alte evenimente de acest gen. Apropos de banii acordaţi pentru Festivaluri, celui amintit la început - Sea Vancouver Festival - Guvernul Provincial i-a acordat 500.000 (cinci sute de mii!) de dolari...

5. Obţinerea de beneficii personale.
Asta este un corolar. Organizatorii primesc bani de peste tot (Ambasadă, Primărie, bilete) şi şi-i împart între ei. Am auzit chiar afirmaţii cum că banii ar trebui împărţiţi comunităţii at large, dacă tot sunt daţi "românilor"...

Adevărul este că un spectacol are o reţetă ridicată - numai cei ce nu se implică nu ştiu. Sala este scumpă, echipamentul este scump, decorurile sunt scumpe, la fel afişele şi tipărirea biletelor... A trebuit să se închirieze o groază de lucruri, de la pian până la microfoane... Faţă de un spectacol normal, s-au făcut multe reduceri: performerii nu au cerut bani de costume, voluntarii nu au cerut bani. Pentru cei ce m-au acuzat că aş fi primit bani pentru decoruri, le pot spune că am primit bani doar pentru materiale - conform bonurilor decontate. Deşi am pus zile de muncă în realizarea lor. Şi ca mine au fost alţi zeci, care au înţelegerea acestui eveniment. Mai mult, performerii nu au cerut niciodată nici un cent, deşi au depus zeci de ore, poate sute, în pregătirea numărului prezentat - că a fost o poezie, un cântec, sau un întreg program.

Cu toate acestea, spectacolul de Gală costă. După ediţia anterioară au rămas ceva bani, care s-au împărţit performerilor. La ultima ediţie nu au rămas deloc, din păcate. Care a fost totuşi "beneficiul personal"? Pe lângă mândria şi bucuria de a fi fost implicat în eveniment, probabil cel mai "consistent" beneficiu a fost un bilet gratis la Gală. Performerii au primit două, voluntarii unul singur. Mulţi din ei (chiar şi dintre performeri!) şi-au plătit însă biletele. Dar nu acest fapt i-a nemulţumit - ci faptul că în sală au fost prea puţini români!

Şi unii au mai avut satisfacţia de a auzi confirmarea publică, televizată, a Festivalului. În anul anterior au fost prezenţi Florian Pittiş şi Ducu Bertzi. De la Vancouver au plecat direct la Washington DC unde Ambasada organizase (Ambasada, nu românii din Washington) festivităţi similare. Şi, pe scena unui spectacol extraordinar dedicat românilor din Diaspora, în timp ce prezentatoarea îl îndemna pe Ducu să povestească cum a fost la Washington, el a spus scurt: "La Washington a fost cum a fost. Dar nu voi putea uita niciodată cel mai extraordinar spectacol dat de mine printre românii din diaspora: cel de la Vancouver. Nu am întâlnit niciodată 900 de români adunaţi cu ocazia unui festival dedicat României!"

§

Au fost şi critici justificate - bineînţeles, nu făcute de "criticii" de ocazie. Din nou, Gala s-a întins pe prea multe ore. Performerii, în dorinţa lor de a arăta ce ştiu, au cântat mai mult decât era cazul (de notat că Ligia, profesionistă, s-a mărginit la o singură piesă, ca şi Aida, de fapt). Unii, nu mulţi, au fost prezenţi cu acelaşi repertoriu prezentat cu un an înainte, sau în alte câteva apariţii peste an. Sistemul de sonorizare a fost execrabil, deşi, în urma experienţei avute cu un an înainte, am cerut prin contract să se remedieze acest neajuns (datorat teatrului). Poate şi entuziasmul organizatorilor a fost puţin mai scăzut. Cu toate acestea, cei ce nu au fost prezenţi au ce regreta.

Ce am învăţat de pe urma acestui Festival de anul trecut? Mai multe lucruri, cum ziceam. Am învăţat că nu este nevoie de un spaţiu expoziţional, de exemplu. Desigur, artiştii plastici care au expus nu sunt Dali, Raushenberg - sau măcar Bălaşa. Sunt "amatori" - dar trei din ei au expus şi cu alte ocazii şi de fiecare dată au primit cuvinte de laudă. Nu de la români. Aşa am învăţat de ce alţi artişti plastici români care activează în Vancouver nu sunt interesaţi de o prezenţă la Festival: singurii care s-au oprit în faţa tablourilor, cerând explicaţii, comentând, au fost "străinii" (inclusiv nişte chinezi...). Nu afirm asta din frustrare, dar cel puţin eu (dar şi colegii mei gândesc la fel) consider că respectul trebuie să fie reciproc şi să ies în întâmpinarea celor ce arată interes. Altfel ajungem la ce afirma unul din "critici": "dar v-a cerut cineva să faceţi ceva pentru comunitate?" Într-adevăr, nu a cerut nimeni nimic...

Dar mai mult decât orice am învăţat că trebuie să gândim, noi înşine mai întâi, că Festivalul este un eveniment şi nu un spectacol de unde să rezulte bani - chiar dacă acei bani se întorceau la performeri sau în proiecte sociale destinate românilor. Probabil Gala se va desfăşura într-o sală mult mai mică, sub 300 de locuri, în care vor lua loc performerii şi familiile lor, voluntarii, invitaţii oficiali şi, în limita locurilor rămase disponibile, cei câţiva români care îşi găsesc timp şi plăcere să activeze în folosul comunităţii. Se va găsi o formulă justă - chiar dacă ea nu va bucura pe toţi. "Criticii" oricum nu pot fi bucuraţi (nu cred că îi va bucura nici măcar vestea că ei NU vor fi prezenţi la Gală). Şi aici nu este vorba de discrimare, sau de a-i considera pe unii mai puţin români, ci de dreptul fiecăruia de a fi între prieteni. Iar schimbările care se vor face în urma criticilor reale, care înalţă şi nu bălăcăresc, sper din toată inima să aducă din nou un spectacol de înaltă ţinută.

Nick Sava