Iunie - Cincisprezece ani - Nick Sava

Iunie - Cincisprezece ani - Nick Sava

Astăzi se împlinesc cinsprezece ani de când democraţia a fost pusă "on hold" în România. Cinsprezece ani care au fost o rătăcire continuă pe drumul "tranziţiei", cinsprezece ani care nu fac decât să confirme pronosticul vechiului vulpoi comunist devenit comentator politic, Silviu Brucan, cum că avem nevoie de două decenii pentru a deveni o democraţie veritabilă. Acum putem spune că în viitorii cinci ani România va fi tot atât de democratică precum multe din ţările sud-americane, chiar dacă pe atunci ea va fi devenit deja membră a Uniunii Europene...

Astăzi se împlinesc cinsprezece ani de când democraţia a fost pusă "on hold" în România. Cinsprezece ani care au fost o rătăcire continuă pe drumul "tranziţiei", cinsprezece ani care nu fac decât să confirme pronosticul vechiului vulpoi comunist devenit comentator politic, Silviu Brucan, cum că avem nevoie de două decenii pentru a deveni o democraţie veritabilă. Acum putem spune că în viitorii cinci ani România va fi tot atât de democratică precum multe din ţările sud-americane, chiar dacă pe atunci ea va fi devenit deja membră a Uniunii Europene...

Revoluţia din decembrie 89 (şi este o revoluţie pentru că a dus la schimbarea sistemului social-politic) a fost în primul rând anti-Ceauşescu, chiar dacă mulţi au strigat şi "Jos comunismul!" Prima declaraţie a celui ce avea să devină simbolul restructurării comuniştilor sub altă înfăţişare, Iliescu, avea să declare că principala vină a tiranului a fost "întinarea idealurilor comunismului... a Partidului Comunist." Prima încercare de a se crea o autentică democraţie are locul pe 14 ianuarie 90, când Mazilu (îşi mai aminteşte cineva numele lui?) dădea citire unui decret prin care PCR era declarat ilegal. Iliescu şi "tovarăşii" lui s-au regrupat, l-au demolat pe Mazilu, şi şi-au aliat "comuniştii". Prin declaraţiile lor au reuşit să-i implice pe toţi cei peste patru milioane de comunişti - deşi numărul activiştilor veritabili, vinovaţi de colaborare directă cu sistemul corupt al lui Ceauşescu era mult mai mic. A reuşit să se ascundă în spatele mulţimii, să creze un sentiment colectiv de vinovăţie şi, astfel, sub un anonimat fictiv (ca de "inşi ai mulţimii") să poată pune mâna pe putere.

Acest lucru se întâmplă şi astăti, când toţi corupţii, toate lichelele, toţi impostorii se ascund în spatele "poporului". Dacă cineva îndrăzneşte să afirme ceva despre ei, aceştia îi vor acuza la rândul lor de anti-românism... Nici nu mai contează dacă respectivul nu spune decât adevărul - şi are o ţintă precisă în afirmaţiile lui.

Căderea decretului lui Mazilu şi decizia Frontului să participe în alegeri ca o "emanaţie a Revoluţiei" a dus la scindarea românilor. în asta, foştii (şi actualii) activişti au avut la îndemână o armă extraordinar de puternică: neîncrederea, suspiciunea care la români a devenit o a doua natură - cea mai evidentă moştenire a sistemului de educaţie comunistă. Chiar fără a o afirma, gândim: "cine nu este cu noi, este împotriva noastră". Vedem duşmani în cei ce gândesc altfel. Muncitorii, în general cei "fesenizaţi" de propaganda neo-comunistă (şi în asta au avut ajutorul mass-mediei, penetrată de securişti şi, mai ales, de oportunişti) i-au considerat pe cei ce se opuneau lui Iliescu şi "emanaţii" lui - organizaţiile civice, partidele "istorice", mass-media nealiniată - drept duşmani ai ţării, vânduţi strănilor, dornici să îi facă din nou sclavi în uzine sau iobagi pe moşii... La rândul lor, democraţii - şi aici îi înţeleg chiar pe adevăraţii democraţi, cei care reuşiseră să se desprindă de moştenirea comunistă - vedeau în cei "fesenizaţi" nişte oameni prostiţi de propagandă, temători de viitor, lipsiţi de iniţiativă, cu spirit de turmă şi mentalitate de sclav, aşteptând pasiv ca alţii să le aducă fericirea - sau chiar numai "liniştea" de toate zilele. Preferând să renunţe la un trai normal, chiar mai dificil, pentru perpetuarea unei stări de limbo în care Statul continuă să pretinde că-i plăteşte pentru nemunca lor... Astfel s-a creat o falie între cele două categorii sociale. Aşa cum s-au creat falii între români şi unguri, între români şi rromi, chiar între români şi străini...

O a doua încercare de a se crea o delimi-tare faţă de comunism a fost Declaraţia de la Timişoara, mai ales Punctul 8 al acesteia. Dar acceptarea Declaraţiei (şi, implicit, a Punctului 8) ar fi barat drumul spre putere la prea mulţi - inclusiv al multor lideri din organizaţiile civile şi partidele "istorice". Semnificativ, chiar şi azi, la celebrarea a 15 ani de la lansarea Declaraţiei, Băsescu, democratul, speranţa democraţiei române, a refuzat să accepte, chiar şi simbolic, acest Punct... Refuzul de acceptare a Punctului 8 a dus direct la demonstraţia din Piaţa Universităţii din Bucureşti - cel mai important eveniment democratic din aceşti cinsprezece ani de după Revoluţie. Pentru prima dată participanţii la ea şi-au declarat făţiş şi public anti-comunismul. Piaţa Universităţii, locul unde în decembrie 89 s-a murit, a devenit "prima zonă românească liberă de comunism". Şi, trebuie să spun eu, singura de până acum...

A fost locul - cel puţin la începutul demonstraţiei - în care participanţii învăţau să gândească democratic. Nu total - s-a văzut asta mai ales după alegeri! - dar învăţau. A fost şcoala care a ajutat democraţia româneasscă să pornească, şovăitor, spre Europa. Erau zile şi, mai ales seri, în care actori şi profesori universitari, studenţi şi pensionari, părinţi de tineri care s-au jertfit în timpul revoluţiei, dizidenţi şi persoane care au suferit direct - prin închisori, bătăi, muncă forţată - pe timpul comunismului se adunau în Piaţă. Se ţineau discursuri, se strigau lozinci, se îngenunchea la slujbe religioase (au fost şi de-acestea!), se cânta... Pentru mulţi, Piaţa devenise ceva interesant, chiar un fel de "cenaclu" public. Au fost şi traficanţi, şi prostituate - în orice loc public apar şi astfel de oameni... Dar au fost mulţi sinceri în demersul lor. Au fost oameni care au crezut în ideea Pieţii, au suferit pentru ea. Unii s-au jertfit!

Ceea ce s-a greşit a fost că nu s-au făcut încercări să se arunce o punte peste falia existentă. Pentru marea majoritate a populaţiei, Piaţa a fost un fel de "bubă", o piedică în calea normalităţii. Prin aceasta "golanii" au ajutat indirect feseneul în campania din alegeri: FSN-ul declara că ales, va aduce "liniştea" în ţară. în multe privinţe, populaţia chiar de aşa ceva avea nevoie... Pe lângă sentimentul că cei din Piaţă sunt "duşmani", pericol la liniştea lor, promotori ai unor schimbări "prea rapide", lipsiţi de sensibilitate faţă de cei ce "au suferit sub comunişti" şi poate au dreptul şi ei la un moment de respiro, ceea ce resimţeau cel mai mult era aerul de superioritate pe care îl bănuiau la cei din Piaţă.

Aceasta s-a văzut mai ales după alegeri. Deşi alegerile au fost câştigate legal de fesenişti, la o majoritate zdrobitoare, ilegalităţile minore nepermiţând declarea alegerile nule, demonstraţia a continuat. Prin aceasta, participanţii greşeau major - cred eu. Puneau democraţia "in hold" la rândul lor. Căutau o formulă de forţă (inclusiv prin greva foamei), refuzând dorinţa majorităţii. Bună sau rea, aceasta era. De acord, se datora propagandei pe faţă sau pe ascuns prin mass-media aliată lor, zvorniţei care lucra tot atât de bine ca pe timpul comuniştilor, temerii oamenilor simpli, lipsei de informare şi de experienţă în exerciţiul democratic - dar aceste păcate se pot observa chiar şi pe timpul alegerilor din USA sau Canada, de exemplu.

înseamnă că sunt împotriva unui protest anti-comunist? Nicidecum - doar că anii trăiţi într-o democraţie veritabilă îmi spune că erau alte mijloace, democratice de data asta, de a se continua lupta. Prin demonstraţii şi mitinguri organizate, aprobate de Primării, prin o muncă de propagandă direct îndreptată către mase, printr-o viaţă morală, prin organizarea unor asociaţii civice puternice (şi fără interese personale, cum de multe ori s-a întâmplat cu multe asociaţii care au încercat să obţină beneficii personale pentru membri). Toate aceste mijloace democratice ar fi putut fi puse în practică de promotorii demonstraţiei din Piaţă dar, din păcate, majoritatea au părăsit Romania în urma mineriadei, unii s-au lăsat corupţi de putere, alţii s-au retras scârbiţi în turnul lor steril de "intelectual"...

Ajungem astfel la mineriadă. Cozma declara mai alăltăieri, cu ocazia eliberării lui, că este greşit numită "mineriadă", ar trebui să se numească "iliesciadă", fiind organizată de Preşedintele de atunci a ţării... Probabil va fi destul de greu de dovedit o astfel de acuzaţie. E mai probabil că a fost organizată de serviciile secrete - în deplina cunoştinţă a Preşedintelui, care le-a dat mână liberă. Intervenţia Poliţiei în 13 iunie a fost evident un act de provocare, desfăşurat cu forţe mult prea puternice faţă de numărul de demonstraţi care se mai aflau în Piaţă (la acel moment, majoritatea organizaţiilor, inclusiv Liga Studenţilor, a cărui lider era "grevistul" Marian Munteanu, a personalităţilor publice, se retrăseseră din Piaţă şi se delimitaseră de demonstranţi). După arestarea demons-traţilor (se pare că majoritatea victimelor au murit tocmai în această zi), au urmat scene "de film", făcute cu intenţia de a se crea o stare de panică, de urgenţă - atât de asemănătoare celei create în zilele revoluţiei. Puterea avea nevoie de o justificare pentru sosirea minerilor. Şi pentru asta trupele de Poliţie s-au "retras" în faţa populaţiei civile paşnice adunate în Piaţă la aflarea veştii, au dat foc la autobuze, au întrerupt emisiunea TV (de parcă "duşmanii" au pus mâna pe studiouri)...

Intervenţia minerilor, ca forţă civilă de opresiune, primind încuviinţarea puterii politice - şi mulţumirile Preşedintelui! - a pus, cum ziceam la început, democraţia românească "in hold". Europa nu s-a îngrozit văzând intervenţia brutală a Poliţiei - astfel de acţiuni au loc şi în ţări cu tradiţie în democraţie - ci pentru brutalitatea unei categorii sociale faţă de alta. Pentru complicitatea puterii la acest adevărat "război civil", pentru faptul că cei ajunşi la putere erau dispuşi să instige pe români împotriva românilor pentru a-şi păstra privilegiile. Iar minerii păreau ieşiţi din cele mai primitive grote - pentru o Europă civilizată era o dovadă clară că românii nu aparţin Europei! Apreciarea şi încredera cucerite la revoluţie a fost înlocuite cu dispreţul şi neîncrederea. Dintr-odată românii au fost integraţi acelor români care deveniseră pegra Europei - de ce i-ar considera diferiţi, când ei stâlesc în bătăi cu parul concetăţenii lor pe străzile capitalei, în aplauzele mulţimii, daţi în direct pe postul naţional TV, în mulţumirile Preşedintelui ale?

Pentru că aceasta este cel mai năucitor fapt al evenimentelor de acum 15 ani. Nu voi putea niciodată înţelege cum de un popor care se consideră paşnic, răbdător, creştin, prietenos, drept, să se transforme în fiară pornită să-şi ucidă concetăţenii. Privesc filmul lui Stere Gulea şi îmi par scenele un coşmar: oameni lovind fără milă cu bâtele, cu cabluri şi lanţuri, cu bocancii grei, muncitoreşti, nu numai tineri studenţi, ci bătrâni, copii, femei! Alergându-i pe străzi, tăbărând zeci pe câte o singură victimă neînarmată şi evident paşnică. Femei cu feţe bonome aplaudându-i, oameni "de bine" arătând cu degetul spre alte posibile victime... Şi un Preşedinte al ţării - nu al "fesenizaţilor" numai! - mulţumindu-le de la tribună, în auzul întregii ţări care îl aprobau.

Asta ne-a aruncat la mii şi mii de kilometri de Europa. Asta a pornit prin străini sute de mii de tineri care şi-ar fi putut aduce un important aport României în drumul ei spre o viaţă normală. Şi asta a creat starea de suspensie în care ţara se zbate încă. Pentru că m-am întrebat nu o dată: ce nevoie a avut Iliescu şi camarila lui de venirea minerilor? Să îi fi fost teamă de o răsturnare de putere? - aşa cum încearcă unii "apropiaţi" lui să vehiculeze. Dacă mă gândesc că demonstranţii din Piaţă rămăseseră aproape singuri - iar Poliţia curăţise locul, fără intervenţia Armatei, cred alceva. Cred că el avut nevoie de intervenţia minerilor din cu totul alt motiv: să creeze o complicitate a "fesenizaţilor", complicitate prin crimă. Când s-au trezit, atât minerii cât şi cei ce i-au aplaudat şi-au dat seama că au greşit. Nu stă în firea românului să îşi recunoască păcatele, nici să-şi ceară iertare pentru ele. Dar prezenţa lui Iliescu şi a partidului lui la putere era o certitudine că nimeni nu le va cere vreodată socoteală. Prin complicitatea tacită a populaţiei, Iliescu s-a ales iarăşi şi iarăşi. El este, doar, "apărătorul" celor săraci, celor obidiţi... Cel pornit împotriva "vânduţilor" gata să aducă schimbări în ţară - inclusiv o Justiţie puternică ce ar putea, eventual, aduce în boxă pe românii ce au uitat la un moment dat că sunt oameni.

Se zie că adevărul eliberează. Va mai trece ceva vreme până vom afla adevărul - şi tot adevărul! Poate nu suntem pregătiţi să-l auzim, aşa cum atunci nu eram pregătiţi pentru acel demers democratic. Dacă el ar fi avut loc altcândva, mai târziu, poate ar fi dus la căderea Puterii - aşa cum s-a întâmplat ulterior în Bulgaria, în Ucraina. încă nu ştim să ascultăm adevăruri neplăcute. Dar avem nevoie de adevăr ca să îi putem judeca pe vinovaţi - şi nu categorii sociale.Să învăţăm să aplicăm conceptele democratice, chiar şi atunci când nu ne plac. Iar dacă nu ne plac şi ajungem să le considerăm greşite, să ştim să luptăm pentru schimbarea lor - prin mijloace democratice!

Numai învăţând de la "mineriadă" vom şti să facem istoria să nu se repete. Se pare că am învăţat ceva deja - şi de aceea acum suntem mai aproape de a fi un stat de drept, democratic. Mai aproape cu cinsprezece ani...

Nick Sava