De câte ori mergeam la ai mei, la ţară, priveam cu invidie spre Casa Mare. Aceasta era "camera din faţă", camera de obicei încuiată. Era camera de la stradă şi, de câte ori treceam pe uliţă, priveam cu jind spre ferestrele ei mari, acoperite cu "hârtie de învelit", acum devenită de un lila pal, sub razele soarelui. Era "camera interzisă", era "sfânta sfintelor" gospodăriei ţărăneşti.

De câte ori mergeam la ai mei, la ţară, priveam cu invidie spre Casa Mare. Aceasta era "camera din faţă", camera de obicei încuiată. Era camera de la stradă şi, de câte ori treceam pe uliţă, priveam cu jind spre ferestrele ei mari, acoperite cu "hârtie de învelit", acum devenită de un lila pal, sub razele soarelui. Era "camera interzisă", era "sfânta sfintelor" gospodăriei ţărăneşti.

Nu numai ai mei aveau o Casă Mare. Vedeam hârtia decolorată în fiecare fereastră a caselor pe lângă care treceam. Casa în sine era una de gospodar, din cărămidă şi ţigle, cu burlane din tablă din zinc strălucitoare. Bucătăria - spre deosebire de Casa Veche - era chiar în casă, ocupând mai bine de jumătate din partea ei nordică, dinspre pădure. Tot acolo se găseau şi laiţele pe care se stătea, şi paturile în care se dormea... Mai erau un dormitor şi o cămară rece şi întunecoasă. Casa Mare ocupa toată jumătatea sudică, dinspre stradă, şi era o singură cameră, cu o singură uşă şi cu trei ferestre mari: două spre stradă şi una spre curte. Între spaţiul locuit şi Casa Mare era o tindă - care, pe lângă scara ce ducea la pod şi a tot felul de saci, coşuri, coşărci pline cu bucate, oale şi ulcioare şi damigene, adăpostea şi cuptorul în care mătuşa cocea pâine când şi când (acum o cumpăra de la Oraş), şi în care usca toamna fructele...

Când am crescut, mi s-a permis, la început însoţit, să intru în Casa Mare. Atunci mergeam, de obicei, împreună cu mătuşa mea în vizitele ei la laiţă - locul unde, sub hainele "de horă", într-un şerpar de piele, ţinea banii. Ei nu prea ştiau de CEC...

În timp ce mătuşa Marie căuta în laiţă, eu mă zgâiam în jur. Oricât de mare era camera, părea mică. Cineva îşi putea face cu greu loc printre obiectele de mobilier îngrămădite unele într-altele. Era şi un pat, uriaş, cu saltea cu arcuri - şi nu umplută cu paie, ca în "camera de dormit". Erau dulapuri pline cu haine şi scrinuri pline cu cristaluri şi ceasuri, şi porţelanuri - dar şi cu sticlă şi ceramică de mâna a treia... Pe pereţi erau atârnate, una lângă alta, de jos până spre tavan, icoane. Unele vechi şi frumoase, pe sticlă "de mână", sau vopsite pe lemn, cu foiţă de aur - dar şi icoane tipărite pe hârtie "aurită"... Erau şi "tablouri": poze lipite una lângă alta şi puse în ramă, în dosul sticlei prăfuite. Deasupra patului se ridica, maiestuos, un "Cerb" vopsit pe imitaţie de catifea - dar pe restul pereţilor, printre coloanele de icoane, erau lepideuri ţesute în casă, după tehnica tradiţională a satului românesc. În "camera de dormit" erau, de asemenea, două lepideuri. Şi, ca şi acolo, chiar sub tavan, un rând de blide şi ulcioare înconjura camera.

În Casa Mare era întuneric - hârtia din geam nu permitea soarelui să pătrundă în cameră. Ar fi "stricat", ar fi decolorat mobila. Era pânză de păianjen mai peste tot - mătuşa făcea curat în încăpere o singură dată pe an, înainte de Paşti. Pe pat erau perne şi dulame, învelite în cearşafuri curate, de in albit, şi busuiocul presărat între ele te îmbia la somn. Bănuiam că în acel pat nu erau pureci - aşa cum nu o dată aveam parte de ei în paturile din "camera de dormit". Nici pisica nu avea voie să intre aici...

Când am mai crescut, la ultima vizită a mea în sat (inginer, de-acum), am fost culcat în Casa Mare - ca un oaspete care îşi dovedise valoarea. Am adormit, într-adevăr, uşor, şi am dormit netulburat de "fiinţe mişcătoare", în aromă de busuioc uscat. Am simţit că nu am aer - şi am crăpat fereastra, lăsând să intre răcoarea nopţii şi lumina lunii. Mi se părea că sunt în decorul unui film cu vampiri, că mobilele vechi sunt pe punctul să mişte. Că din icoane e gata să curgă sânge, că "Cerbul" e gata să o rupă la fugă... Când am pornit spre casă, am răsuflat uşurat.

Şi acasă aveam lucruri îngrămădite. Probabil pentru că întreaga familie locuiam într-un apartament cu două camere. O mobilă grea - noroc că nu ne-am mutat... - cu un dulap cât o casă, cu vitrină. Nu am fost o familie bogată, în vitrină aveam două servicii de sticlă - unul de vin şi unul de ţuică. Tot mai ciobită şi mai rărită... Un set de farfurii din care nu am mâncat niciodată - poate la prima mea vizită în ţară o să-i cer soră-mii, cea care l-a moştenit, să îmi pună supa în una din farfuriile serviciului, aşa, de-al naibii! Tot acolo, mama ţinea cele mai importante lucruri: o icoană veche, îmbrăcată în argint, adusă de ea din Boian, şi o casetă din lemn de trandafir, în care îşi ţinea pozele. Câteodată, când nu avea ce face, scotea cutia şi începea să frunzărească fotografiile decolorate de vreme, cu lacrimi curgându-i pe obrajii tot mai ridaţi... În mijlocul sufrageriei era o masă "pliabilă", cu patru scaune tapiţate. Pe masă era, invariabil, o faţă de masă grea, din catifea verde cu ape roşii... Mai mult să ascundă zgârieturile. Într-un colţ, televizorul. Restul încăperii era ocupat de patul dublu, în care dormeau părinţii.

Camera mică era mult mai goală. Aveam un dulap îngust, în care reuşeam să ne îngrămădim lucrurile şi eu, şi soră-mea. Erau două paturi înguste, unul la perete, altul sub geam, în care dormeam noi, "copiii" - până când eu am plecat în armată, apoi la facultate. Când m-am întors, soră-mea se măritase şi plecase la casa ei. Tot atât de îngrămădită...

Se pare că noi, românii, avem în sânge această dorinţă de a ne înconjura cu lucruri. Poate că, dincolo de un sentiment de "stare", de "avuţie", el reprezintă şi un semn al vieţii în pace. Un moment în care duşmanii nu vin să ne ardă casa, odată cu toate obiectele din ea... Semn că, de câteva generaţii, gospodarii au putut aduna lucruri, fără a le pierde jefuitorilor, sau poate birăilor în schimbul taxelor neplătite...

Este de "bun gust" să ai o casă plină. Dacă obiectele sunt de valoare (bătute în aur şi argint, cristaluri şi porţelan), cu atât mai mult. Câteva tablouri dovedesc chiar mai mult: poate un gust rafinat, mai rar întâlnit la alţii. Dar, în general, această adunătură de obiecte reflectă una din trăsăturile de caracter proprii românilor: ciocoismul.

Da, adunăm ca să vadă "ceilalţi" că putem să adunăm. De mult prea puţine ori aceste "adunături" dovedesc bun gust. Nu-mi pot aminti toate casele în care am văzut "peştele" din sticlă colorată, sau "Răpirea din serai", sau băieţelul pişându-se, sau "artizanaturi" de duzină, frizând kitschul... Sau "cusăturile" de prin bucătării, cu sfaturi şi aforisme auto-laudative. Da, şi la blocuri se adusese obiceiul geamurilor acoperite cu "hârtie de învelit" - sau cu ziare, pur şi simplu... de parcă soarele e ceva periculos, gata să ne muşte de nas.

Fără îndoială, sunt şi colecţionari. Şi eu am colecţionat ceva în copilărie, ca mai toţi colegii mei. Mai ales timbre - până am cunoscut nişte adevăraţi colecţionari. Am cunoscut şi colecţionari de numismatică, de medalii. Am văzut şi un colecţionar de linguri cioplite în lemn... Toţi aceştia au ceva comun: fiecare obiect este cât se poate de autentic. Prin auto-educaţie, ajung să înţeleagă valoarea fiecărui obiect colecţionat. Preferă să facă foamea, pentru a pune mâna pe un obiect care le va completa colecţia. Dar nu vor achiziţiona, în ruptul capului, un fals. Şi dacă este păcălit, cumva, înghite găluşca şi încearcă să scape de el cât mai curând...

De ce mi-am amintit tocmai acum de Casa Mare? Pentru că am văzut, mai mult întâmplător, Casa Mare de pe Zambaccian. M-am simţit dintr-o dată în încăperea mătuşii mele, ţărancă, fără şcoală. Diferenţa dintre obiectele agonisite de ea şi cele agonisite de familia Năstase este doar gradul de poleială. A fost mătuşa Marie "colecţionară"? Nici vorbă. Dacă i-aş fi zis că-i "colecţionară", îmi dădea vreo două la fund - că o înjur. Nici nu era. Pe lângă obiectele de un real simţ artistic, avea şi multe kitsch-uri, multe "falsuri".

Este Năstase "colecţionar"? Ar vrea să fie. Dă impresia că este. "Colecţionează" de 27 de ani - afirmă el mândru. A început cu un Iser. Aşa ar fi - dacă jumătate din tablourile "colecţionate" nu sunt cópii - chiar el însuşi ştie că sunt cópii. Şi falsuri - despre care el însuşi ştie că sunt falsuri - sau se supără când i se spune că sunt.

Mai este ceva care îl deosebeşte de adevăratul colecţionar. Cei mai mulţi - românii în primul rând - colecţionează cu mult efort, cu mare patimă şi cu mari sacrificii. Năstase "colecţionează" pentru a ascunde de fisc banii câştigaţi necinstit. Nu a sacrificat nimic pentru a mai achiziţiona ceva preţios. Cele mai multe lucruri le-a primit drept "şpagă" - i-a mers buhul printre ciocoi cam care ar fi preţul lui, cam ce i-ar plăcea... În general, banii nu au miros - tablourile nici atât... Sau, mai degrabă, o carte veche, un document...

Mai este ceva. "Colecţionarul" Adrian Năstase se pliază modei. E de "bun gust" ca oamenii bogaţi să colecţioneze opere de artă - deci, o face şi el. Aşa cum în anii de după Revoluţie apărea în public în treninguri cu sclipici... Aşa cum acum, printre obiectele "antique", tronează un televizor cu plasmă, de-o jumătate de perete. Obiectele de artă sunt "investiţie". Dacă nu ar avea, într-adevăr, o istorie de "colecţionar" de peste două decenii, s-ar număra printre baronii români actuali, care îşi spală banii cumpărând tablouri valoroase. Când îţi vine pe de-a moaca (prin încălcarea legii) o jumătate de milion, nu e mai bine să îi ascunzi sub o gravură de Picasso? Acolo nu-i caută nimeni...

Nici mătuşa Marie, nici mama, nici măcar soră-mea, nu au avut un "consilier" care să le sfătuiască ce şi cum să cumpere. Au făcut şi ele ce vedeau vecinii făcând. Că doar vecinii erau cei care le priveau "interioarele". Năstase însă, putea - îşi permitea - să aibă "consilieri". Nu i-a avut mai mult din aroganţa specifică românului: ştiu eu mai bine! Şi, din păcate pentru el, nu i-au văzut unul din interioare (oare cum o fi la casa de pe Cristian Tell, la conacul de la Cornu?) doar vecinii, ci mai toată ţara.

Pe cei simpli, neobişnuiţi cu astfel de interioare, i-au supărat mai ales opulenţa şi valoarea prezumtivă (câteva milioane de euro). În timp ce ei se chinuiesc de azi pe mâine, votând pe-alde Năstase şi Iliescu ("sărac şi cinstit"...), cei aleşi de ei se îmbogăţeau de zeci de ori mai mult decât "regele şi boierii" - gogoriţa scoasă din mânecă la fiecare alegere. Iar cei ce se pricep, adevăraţii "colecţionari", criticii de artă, oamenii cu simţ artistic - şi pur şi simplu cu bun simţ - au văzut în el ceea ce acesta a căutat să ascundă sub ifose, aroganţă şi aparenţă de om cult şi rafinat: un telal de duzină care şi-a transformat casa în Consignaţie. Un om cu nimic mai deosebit decât mitícii bucureşteni, decât oamenii mahalalelor, decât locuitorii satelor româneşti...

În fond, aceşti oameni simpli au avut dreptate: au simţit în el unul de-al lor. Aşa cum şi Iliescu este unul de-al lor, şi Băsescu, şi Mitrea care şi-a moştenit mama milionară, nu vreo mătuşă bogată... Ei sunt împotriva lui Năstase doar din românescul spirit al zicerii "să-i moară şi lui capra, aşa cum ne-a murit nouă". Între timp, mai pun vreun lucru luat de la chinezi sau de la turci, în Casa Mare, să crape vecinii de necaz. Să se simtă şi ei în rândul Lumii Bune. Alături de Năstase, mai precis...

Nick SAVA