Decembrie - Icoanele de toate zilele

Decembrie - Icoanele de toate zilele

Ştiţi?, se apropie sărbătorile de iarnă. Ca întotdeauna, dar mai mult decât de obicei, ne înconjurăm cu icoane - deşi nu ne prea ducem la biserică. Poate de Crăciun... Lumea plină de sclipici a societăţii de consum are grijă de acest lucru. Moşu zis Santa Claus a început să-şi râdă râsul lui idiot prin mall-uri şi pe mai toate posturile de radio şi TV, de vin momente când aş muşca de nas pe cineva dacă mai aud un HoHoHo! Jingle Bell-uri se încrucişează cu Taram-tatam-TaramTaTam-Tam, îndemnându-ne să cheltuim ca niciodată în an - ca anul trecut şi alţi ani de-au fost şi va să vină. Toate sunt "on sale",

peste tot sunt numai "deal"-uri, băncile sunt gata să te îndatoreze pe tot anul viitor! Rudele, prietenii, vecinii, necunoscuţii merită să le cumperi ceva, orice - îţi vor da senzaţia că ai crescut în ochii lor cu un cot. Sau un deget... Cine are timp de un gest frumos, dacă nu e învelit în ţiplă?

Dar sunt şi alte icoane. De exemplu, sunt icoanele icoane. Le ştim în biserici dintotdeauna, mai ales cei duşi la biserică. Unii le şi pupă, deşi zis este să nu te închini imaginilor. Războiul inconoclaştilor a fost lung şi dacă nu ar fi avut în spatele lor o mare Putere (a împăratului; credeaţi că alta?), ar fi rămas bisericile ortodox-catolice ca şi moscheele şi sinagogile... Dar noroc cu ei (iconoclaştii), că l-am avut pe Rubliov, meşterii atâtor altare, Grünewald şi mai toată pictura şi sculptura renascentistă. Lumea e mai frumoasă cu ele, icoanele.

Well, se pare că nu toţi gândesc aşa. S-a apucat un profesor român - cine îi mai ştie numele?; dar îl putem afla căutând pe internet - să ceară să fie scoase icoanele din şcoli. Din şcolile româneşti, mai precis. Şi şi-au bătut capul legiuitorii (români) şi au zis: păi, să se scoată! Ei, până aici ne-a fost! Ca întotdeauna când nu prea ai ce face şi ce zice, dar trebuie neaparat să şi spui ceva, că altfel te crede lumea prost, s-au găsit imediat o mulţime care să strige... nu mai ştiu ce-au strigat, dar au strigat tare. Au semnat petiţii, apeluri, au ieşit în stradă! Revoluţiune, ce mai?! Desigur, ca la noi, furtună în paharul de bere. Nici măcar atât de intensă încât să spargă paharul. Că după momentul de emulaţie, ne vedem de treburile noastre. Noi nu ştim să luptăm "până în pânzele albe". Nici nu prea ştim unde sunt acele pânze, nici nu vrem să aflăm unde-or fi. Ne trece repede, mintea noastră sprinţară se îndreaptă repejor spre alte chestii. Tot atât de importante.

Deci, ministrul s-a scărpinat în cap şi a lăsat-o în coadă de peşte. Cum o să "discrimineze" un întreg popor? Pentru că protestatarii, cu Civic Media în frunte, chiar asta au zis: interzicând icoanele în sala de clasă, se discriminează majoritatea populaţiei! Toţi cei aproape 90 la sută de creştini ortodocşi pe care îi numără poporul român! S-a mai auzit undeva ca o majoritate să fie discriminată de o "minoritate"? Nu s-a prea auzit - dar noi avem o democraţie originală. Şi o ţară a paradoxurilor, unde orice e posibil. Aşa că preoţi şi părinţi au jurat, pe icoane, că ei nu vor permite un asemenea act diavolesc, căci pe icoane s-au întors eroii neamului din bătălii, cu ele s-au hrănit şi bucurat şi plâns românii dintotdeauna. Locul lor este tocmai în sălile de clasă! Locul icoanelor, nu a românilor...

Desigur, unul ca mine, care a cam plecat din minunata şi surprinzătoarea unde totul e posibil, mă întreb (semn că nu prea sunt dus la biserică): ce au căutat acele icoane în clase, de trebuie scoase? Eu, după mintea mea cea păcătoasă, spun: daţi, fraţilor (şi părinţilor) ce-i a lui Dumnezeu lui Dumnezeu, şi lăsaţi restul în pace. Dar nu, în România, dacă tot au scos "învăţământul socialist" din programă, trebuia musai să îl înlocuiască cu altceva. De exemplu, cu Religia. Da, nimic rău în a învăţa istoria religiilor - dar cine o învaţă? Că se predă mai ales catehism creştin ortodox. Doar suntem 90 la sută ortodocşi, nu?

Şi cei 10 la sută? Dar cui îi mai pasă de ei? Da, nu sunt obligaţi să asiste la orele de Religie - se pot duce, de exemplu, pe străzi, la un pepsi sau o ţigară. Ceea ce şi fac, mai toţi. Inclusiv copiii de ortodocşi... Desigur, o soluţie mult mai simplă, fără scandal şi fără declaraţii patriotardo-religioase ar fi existat: să se infiinţeze pe lângă şcoli o capelă, unde să se pună respectivele icoane. Dar chiar să îi laşi pe copiii de altă religie, fie ei islamici, judaici, neo-protestanţi, mormoni, martori, ba chiar, Doamne iartă-ne!, atei - fără icoane? Să permitem celor câţiva să ne asuprească la noi în ţară, un popor creştin de două mii de ani?!

Eh, dar asta-i numai o icoană. Mai a fost una: Ziua Naţională. Unirea cea Mare. Întregirea. Voinţa poporului şi visul milenar... Cu această icoană în braţe, mai toţi mahării zilei (mai puţin Tăricelu, cu genunchiul în pioneze) au ieşit să pupe Piaţa Independenţii. Ba chiar să treacă pe sub Arcul de Triumf, în pas de Armată. Ce a căutat Armata în toate chestiile astea? Dar cui îi pasă? Armata e cu noi! Mai ales e cu Băselu, deci merită să defileze. Cum, anul 1918 nu a prins Armata română prea glorioasă? Cam fără cununi de lauri? Nu a prins-o nici pe la Alba Iulia, unde a ajuns mai tot norodul în frunte cu cei câţiva comunişti cu steaguri roşii, puşi de pe atunci pe fapte mari? Şi cu patrioţi cărora le-a mulţumit Patria recunoscătoare, terminându-i prin puşcării şi lagăre de muncă... Asta nu mai contează... Dar ce ni se umflă inima în piept când luăm acestă icoană în braţe "ca pe strategice arme" (vorba lui Păunescu) - şi mai punctăm un procent în "aprobarea" poporului! Totul este să nu atingem clişeele pe care ni le-au învăţat "istoricii" de la Fănel Gheorghiu...

Dar că tot ne-am laut de icoane, să mai amintim una: Eminescu. Poetul nepereche. Bietul de el, prins între "omagul" poporului şi invidia "epigonilor". Că frumos este să pupi icoana, dacă e să crezi în ea - fără a afirma că e de valoarea unui Rubliov. Un geniu este un geniu, nu poate fi comparat cu alte genii. Eminescu nu e ca şi Villon, sau Shakespeare, sau Baudelaire, sau Neruda, sau... Dar e al nostru, e cel mai mare poet român. Nici cei pomeniţi nu sunt ca el. Putem regreta că e necunoscut în lume - şi trebuie să acceptăm ideea că e necunoscut! Dar nu, noi trebuie să ne fudulim. O fi mare Eminescu - dar dacă l-ar citi un american, ar fi de zece ori mai mare! Sigur, noi nu îl citim. L-am citit în liceu, că aflasem că vom avea de făcut o "analiză". Dacă nu am copiat analiza de la vecinul de bancă... Dar am supt, cu laptele mamei şi propaganda oficială, ideea că Poetul e icoană din icoanele ţării.

Urât însă este că, dacă nu crezi în icoană, să o scuipi. Vezi-ţi, frate, de drum. Îţi place mai mult Tudor Arghezi sau Nichita? Brava ţie - gusturile nu sunt de judecat. Îţi place mai mult Gelu Naum? Well, poţi face ceva în gustul omului? Îţi plac mai mult poetaşii "de curte", informatorii, lăudătorii, vânzătorii? Rămână la tine! Dar de ce trebuie să scurtezi meritul lui Eminescu? Oare toţi criticii care au scris de el mai bine de un secol au fost cu toţii nişte tâmpiţi? Nişte obedienţi, nişte trestii plecându-se la bătaia suflului "patriotic"? Parcă nu mi-ar veni să cred. E destul să deschid cartea cu poeziile lui Eminescu ca să văd de ce nu îi cred pe "criticii" lui Eminescu. Dar ca să mă credeţi pe cuvânt, trebuie şi voi să faceţi acest lucru: să deschideţi cartea cu poezii. Nu că aveţi de făcut o "analiză". Sau poate că da - în faţa propriei conştiinţe.

Deci, cam aşa sunt icoanele la noi. Ni se întâmplă să ne uităm pe pereţi şi să-i judecăm pe alţii - uneori chiar cei ce ne dau locaşul ca să nu ne rugăm în stradă! - şi ne fudulim: ce fel de oameni sunt şi ăştia, fără o icoană pe pereţi. De parcă icoanele la care ne închinăm, sau le sărutăm, ne fac mai deştepţi. Mai buni. În schimb, adevăratele icoane le scuipăm, sau terfelim, le mâzgălim sau le facem fetişuri. Le împrumutăm câte ceva din urâciunea noastră. Nu, aşa cum Dumnezeu nu este în icoana zugrăvită, nici Eminescu nu este în cea care i-o atribuim. Dacă îl cunosc cât de cât - şi cred că îl cunosc, citindu-i opera -, cred că s-ar simţi stânjenit, ba de-a dreptul scârbit de fetişizarea la care îl supunem. I-ar fi destul ca "epigonii" să îl lase în pace, cu cele bune şi cele rele făcute de el de-a lungul vieţii lui, atât de lungă precât i-a fost dată. Căci nu a fost sfânt, ci om. Şi iată, aud că unii chiar vor să-l "sfinţească", punându-l alături de marele Ştefan. Păi să nu-ţi faci cruci şi să te-nchini?! Scuipând în sân...

Nick SAVA