Are poporul nostru o zicală - şi chiar mai multe, nu întotdeauna traductibile în alte limbi. Nu că nu s-ar găsi cuvinte similare prin dicţionare, ci pentru că de multe ori ele îşi pierd înţelesul traduse mot-a-mot. Această zicală sună cam aşa: "unora le place popa, altora preoteasa." Numai aparent zicala îi are în vedere pe homosexuali - românii ştiu că este vorba de cu totul altceva: de ceea ce poate fi explicat prin altă zicală: "câte bordeie, atâtea obiceie."

Vreau să vă vorbesc despre doi români care, întâmplător, au sosit în Canada cam în acelaşi timp. La fel de întâmplător, experienţa şi concluziile călătoriei lor în Canada au fost cât se poate de asemănătoare - deşi totul indica posibilitatea contrară. Nu numai că cei doi aveau "obiceie" cât se poate de necomune, dar putem chiar spune că într-adevăr unuia îi plăcea mai mult preoteasa. Sau viceversa. Dar, bănuiesc eu - şi îmi împărtăşesc aici bănuiala mea cu voi - în ciuda opiniilor, educaţiei, experienţei de viaţă, a simţămintelor - a inimii! - diferite, şansa de a avea experienţe asemănătoare nu sunt deloc excluse. Şi se datorează unor factori care nu prea ţin cont de voinţa noastră...

Ca să exemplific aceasta, îi voi analiza pe rând, în paralel, pe cei doi români, să vedem ce concluzii putem scoate. Unul din ei este mai în vârstă. A trăit mai mulţi ani sub regimul comunist decât în cel neo. A apucat şi zile mai bune (nu prea multe) şi mai rele (cât cuprinde). S-a refugiat în studiu, în cultură, bucurându-se cu un cerc restrâns de prieteni - faţă de care nu a fost niciodată prea deschis, că nu se ştie... Nu era obsedat de dorinţa de a avea faimă. Se obişnuise cu viaţa lui liniştită şi nu dorea schimbări majore.

Celălalt este mai tânăr. Sub comunişti nu a prea trăit (pe propriile lui picioare) - aveau grijă părinţii să-l ţină la adăpost de greutăţile regimului. Aşa că a avut şi el oarece zile rele - dar la vârsta lui relele existau doar pentru a nu fi băgate în seamă. În schimb a avut parte de atâtea zile senine pe cât şi-au permis părinţii să-i ofere. Nu prea îi place să vorbească de "iepocă" - nu-şi aminteşte prea multe de ea şi, apoi, activismul părinţilor nu este un subiect de laudă...

Pentru primul Revoluţia a fost un cutremur. A ieşit şi el în stradă - cam pe când se anunţa "fuga" lui Ceauşescu. Spre seară a luat-o spre casă, mai ales că auzise că vor veni "teroriştii", în continuare urmărind "pe viu" revoluţia la televiziunea devenită între timp "liberă" - chiar dacă apăreau cam aceleaşi moace de pe timpul "siniştrilor". Şi-a făcut ceva vise, a trecut şi prin Piaţa Universităţii de câteva ori (fără a-şi pune abţibild în piept) şi, apoi, s-a întors tăcut la studiile şi cultura lui, dezamăgit de abisul existent între visuri şi realitate. În timp, după un doctorat şi câteva cărţi publicate, s-a trezit mai bătrân, mai înţelept şi la fel de sărac. Poate chiar mai sărac: acum avea cu ce-şi măsura sărăcia...

Pe celălalt, Revoluţia l-a găsit în vacanţă. A căscat ochii de câteva ori la TV - era ceva cu totul nou! - dar nu prea avea cum să participe la ea. Era şi departe, el trăind într-un oraş de provincie. Şi, apoi, prea priveau părinţii îngrijoraţi evenimentele. Oare unde avea să se oprească totul? Chiar era societatea pe cale să îi pedepsească pe toţi activiştii?

Nu terminase încă liceul - avea să-l termine în anul următor. Având ceva calităţi fizice - şi relaţii - avea să urmeze o facultate tehnică, jucând în una din formaţiile universităţii respective. Nu avea calităţi de star - dar s-a descurcat... A ştiut dintotdeauna să se descurce. Au urmat rapid câteva joburi şi business-uri care nu produceau mare lucru în afară de bani - şi o relaţie de familie (prin căsătorie) cu un senator. Nici el nu s-a bucurat de faimă - nu că nu şi-ar fi dorit-o - dar s-a înconjurat de toţi cei ce îl puteau ajuta în viaţă. Nu s-a scufundat în studiu, nici în cultură ("nu dă de mâncare") - nici nu ar fi avut timp. Îi era bine aşa: prin relaţii şi ceva "noroc" reuşise să adune câteva sute de mii de parai încă la o vârstă când alţii îşi târau viaţa de azi pe mâine, şi o casă de vreo trei ori mai scumpă decât vilele din cartier...

Ajungem astfel la acel moment în care destinul îi aduce aproape, fără ca ei să observe acest lucru. După ani de frustrări şi economii, primul a reuşit să-şi realizeze visul: să-i viziteze pe românii din diaspora canadiană. După ce scrisese despre tradiţiile românilor din ţară, după ce adunase informaţii despre tradiţiile românilor din afara graniţelor, dorise să studieze "tradiţiile" în formare printre nou-sosiţii români. Spera astfel să îmbine plăcerea călătoriei cu pasiunea cercetării.

Cel de-al doilea se hotărâse între timp să emigreze în Canada. Nu neaparat că viaţa-i devenise din cale-afară de grea în ţară - dar putea să o facă, era la modă şi - nu? - românul este o fiinţă universală, poate trăi unde îl duce muşchii lui. În Canada, mai precis. Şi, după ce obţinuse viza şi îşi bătuse vreun an capul dacă să plece sau nu, se suise în avion. Doar nu era să piardă viza... Mai ales, era convins că, dacă se descurcase atât de bine în România - ţara aceea plină de jmekeri - era o floare la ureche să facă bani într-o ţară plină de pămpălăi... O să vă explic altădată înţelesul acestei expresii.

Primul se pregătise lungi ani pentru această clălătorie. Îşi găsise prieteni care să-l găzduiască, îşi stabilise un head-quarter cum se zice, îşi făcuse un plan de cercetare: ce întrebări să pună, ce subiecte să urmărească... Îl interesau mai ales experienţele celor ce urmau să fie intervievaţi, motivele pentru care plecaseră din ţară, primele lor experienţe în noua ţară. Reuşiseră românii să formeze o "tradiţie" care putea fi considerată "comună" tuturor românilor emigranţi în Canada?

Şi cel de-al doilea încercase să-şi facă "lecţia". La el era mai uşor: avea nişte rude ajunse deja pe noul pământ. Îi întreba pe ei, la ei avea să şi doarmă. Era convins că respectivele rude îl vor ajuta, măcar la început. În plus, trăsese cu urechea în jur până s-a convins că acele poveşti nu îl pot ajuta prea mult: ori era vorba de succese rapide (de sperat şi pentru el), ori despre luzări care au ajuns chiar mai rău decât acasă - rămână la ei! Oricum, era bine să aibă un văr pe acolo - ăla se realizase. Aşa se lăuda mătuşa - şi avea şi-o maşină!

Ei, până aici nimic asemănător. Vă întrebaţi, probabil, cum poate fi experienţa lor diferită, dacă ei urmăresc lucruri diferite prin călătoria lor spre Canada, nu-i aşa? Ei, întrebaţi-vă! După care citiţi mai departe să vă dau răspunsul, că îl ştiu.

Deci, ajung cei doi în Canada. Şi aici experienţa trăită începe să semene tot mai mult. Primul s-a convins destul de repede că timpul pierdut pregătind planuri de cercetare putea fi folosit mai plăcut... E drept, ar fi trebuit să ştie că planurile de-acasă nu prea se împlinesc "în târg", că de obicei asta înseamnă a-ţi face planul ca ţiganul... Desigur, prietenii l-au găzduit, ba chiar l-au dus la un muzeu, dar în rest şi-or văzut fiecare de viaţa lui. A mai înţeles că nu e suficient să nu fi lucrat la secu, ci să-i faci pe oameni să creadă acest lucru - şi cum o poţi face, dacă vii cu interviuri şi întrebări nelalocul lor? Cum o să-şi povestească românul de ce a plecat din ţară, care a fost experienţa lui pe drum, cum a ajuns în Canada, cum s-a luptat el (şi cu morile de vânt) în primele luni - sau ani - de la venire? Eh? Spuneţi şi dvoastră! Aşa că şi-a pierdut timpul în miez de iarnă prin acel oraş din care era greu de ieşit din cauza zăpezilor, a gerului şi a viscolelor - cea ce l-a convins că poate era mai bine să caute "obiceie" prin California sau Florida, ca doar şi acolo sunt români care nu vor să povestească...

Cel de-al doilea a fost chiar de la început "înghesuit" într-o cameră. Când el avea de trei ori mai multe decât prăpădita de rudă care se chinuia într-un apartament. Auzi, nici casă nu aveau! Şi aveau o maşină la care plăteau încă băncii - nici măcar o maşină ca oamenii, un BMW ceva... Şi se plângeau tot timpul de vremurile grele de pe aici... oferindu-i ajutor să găsească un job de 13 parai... 13! Ha! - de asta venise el în Canada? Convins că de la luzărul de văr nu are ce învăţa, îşi căutase rapid o chirie, dupa care îşi mobilase noul apartament cu mobilă "europeană".

Maşină nu mai apucă să-şi cumpere - se hotărâse că "enough is enough" - sau "basta", sau mai pe româneşte: "la naiba!" Doar nu era el să târâie barca pe uscat prin Canada. Să vadă că nu primeşte nici un răspuns la cele vreo 30 de "CV-uri" trimise rapid prin email diferitelor companii, anunţându-i că el a sosit şi doreşte un job bine plătit. Că a cheltuit în zilele state mai mult decât ar fi stat la Hilton. Că perspectiva de a ajunge la un salariu de 13 parai - 13! - nu este deloc exclusă, ci poate deveni chiar de dorit dacă banii cu care a venit "curg" în halul ăsta... Că cea de a cumpăra o casă, ca tot omul, se pierde ca o nebuloasă într-un viitor mult prea îndepărtat. Păi, frate, el în ţară îşi poate face o altă casă, tot atât de mare, în câţiva ani! Numai socru" să stea în politică. Poate între timp se bagă şi el la alt partid, de opoziţie, punând în aplicare planul "doi": pleacă ai noştri, vin ai noştri. Imparţiali ca tot românul. Şi nu va fi totul chiar atât de negru la intrarea în UE. Ce, vrea cineva să spună că nu mai e corupţie în Grecia? Sau mai ştiu eu unde? "Am auzit că este şi în Canada!"

Vedeţi, deci, cum experienţele celor doi se aseamănă? Au rămas fiecare cu o călătorie relativ plăcută în Canada ("Mai bine mergeam în Cipru...") S-au convins că românii sunt discriminaţi pe aici, fiind obligaţi să facă munci de slugă - Guvernul canadian ne-arătând pic de recunoştinţă celor ce s-au hotărât să-şi părăsească ţărişoara pentru a ajunge pe aceste pământuri bătute de viscole şi ploi. Că e bine să te fereşti de români - nişte luzări - care, dacă nu sunt ei înşişi securişti, te bănuie pe tine că ai fi. Că, într-adevăr, şi aici se aplică zicala "câte bordeie, atâtea obiceie" - chiar dacă acele "obiceie" tind să devină "tradiţie". Care nu poate fi consemnată în scris, că nimeni de la Institut nu te va crede pe cuvânt că cei, puţini, care au povestit ceva - altceva decât despre Guvernul discriminant - sunt cu adevărat români get-beget, oameni ca mine şi ca tine, fără a fi luzăr dar nici VIP...

Şi că, în general, ca peste tot, şi în Canada unora le place de popă, iar altora de preoteasă...

Nick SAVA