August - Profilul a doi intelectuali - Nick Sava
Numai în numărul trecut discutam despre intelectuali şi profilul lor moral. Şi iată că anul nu aduce ce aduce ceasul... în fine, luna... şi pot să exemplific spusele mele cu două cazuri de intelectuali români – contemporani. Deci, zilele ce au trecut am asistat la dispariţia dintre noi a două personaje de marcă ale vieţii social-culturale româneşti: Teoctist zis Prea-Fericitul, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, şi Florian Pittiş zis Moţu, fără prea multe titluri (dincolo de actor, regizor, cântăreţ, prezentator, director al postului de radio on-line radio3). Nu se poate să găsim două personalităţi româneşti mai diferite în destin – în viaţă cât şi în moarte.
Se zice: „despre morţi, numai de bine”. De aceea o să încerc – nu ştiu dacă o să şi reuşesc – să vorbesc despre ei fără patimă. Nu o să fiu „imparţial”, sunt om şi am propriile opinii, propriile preferinţe. Aşa cum le ai şi tu, cititorule. Nu prezint „adevărul” – cine ştie adevărul, tot adevărul şi numai adevărul? Poate doar Dumnezeu – pe care îl rog să le ierte sufletele şi păcatele făcute de ei cu voie şi fără de voie pe acest pământ.
Dar să vedem ce a fost (şi este) cu ei.
§
Prea Fericitul (într-o ţară de ne-fericiţi) şi-a început cariera dărâmând o sinagogă, îmbrăcat în cămaşa verde. A schimbat-o repede pe un cămeşoi, când legionarii au fost interzişi de însuşi guvernul fascist al lui Antonescu, dispărând în Bucureşti la şcoala de popi. Acest episod nu prea de laudă (deşi, zic unii, plăcut Domnului) nu prea e menţionat în biografiile „oficiale” ale sfinţiei sale – nici chiar în cea „liberă” a site-ului ziare.ro. Dacă nu ar pomeni unii-alţii despre acele zile şturlubatice ale viitorului patriarh, nici nu s-ar şti. Şi nu putem decât să ne întrebăm cum de Secu nu a luat nici o măsură împotriva fostului legionar, când alţii înfundau puşcăria, nu puţini pierind pe acolo. Am crede că nu a ştiut – dacă nu am şti că în România nici iarba nu creştea fără ca „urechea” atentă să nu o poată auzi... Nu, unul din legionarii mai puţin norocoşi, prea-sfântul (torţionar) al Clujului, acum IPS Bartolomeu (fost Anania) l-a „povestit” pe Arăpaşu, Secu-lui!
Dar cu tăcerea aparatului represiv (şi ajutorul fostului Patriarh Justinian), tânărul Teoctist a crescut ca balaurii din poveste, ajungând până suhuhus de tot – inclusiv prin aprobarea „organelor de stat”, cum eufemistic menţionează biografia de pe ziare.ro. Iarăşi, nu putem decât să ne întrebăm care au fost serviciile prea-fericitului ajuns în fruntea BOR, în schimbul „tăcerii” şi ajutorului „neprecupeţit”. Să fie oare elogiile aduse dictatorului, prin articole în Scânteia, prin telegrame, prin aplauze „îndelungi şi furtunoase” (sau viceversa...), prin cuvântări elogioase de la tribuna în care bătea ore în şir bâlbâitul? Să fi fost oare apărarea pe plan internaţional a politicii dictatorului – inclusiv distrugerea a zeci de lăcaşuri de cult, care ar fi fost de datoria lui să le apere? Să fi fost oare încercarea (nereuşită) de a fi plantat ca „pion otrăvit” la conducerea Bisericii Ortodoxe Române din America şi Canada? Oricum, se pare că prea-fericitul a socotit că a sărit calul atunci când, în 20 decembrie 89, doar două zile înainte de fuga viitorului împuşcat, pe când pe străzile (şi în faţa porţilor Catedralei din Timişoara) erau împuşcaţi români, el trimitea ultima lui telegramă de „adeziune” la actele ucigaşului. Aşa că s-a ascuns într-o mânăstire, sau mai bine-zis a fost ascuns la o mânăstire din Sinaia de către Gelu Voican Voiculescu.
Doar că „unii” au considerat că „maurul” (Arăpaşu, deh) nu îşi dusese misiunea până la capăt. Mai putea fi folosit! Aşa că, în urma a ’jdemii de semnături (cum ne spune dl. Roncea), Sinodul l-a rechemat. Şi mulţimile au avut fericirea de a-l vedea pe prea-fericitul înapoi în scaunul patriarhal.
Acum, lăudacii prea-fericitului spun că prin asta neamul (şi biserica) au fost salvate. Aşa să fie? Cele (de bine) ce i se pot atribui – tipărirea de cărţi religioase, inclusiv biblii; reparări de biserici, chiar patronarea de noi construcţii; apropierea (încercarea de a subordona?) de Biserica românească nord-americană; apropierea de Vatican -, ar fi fost făcute de aproape orice arhiereu (iar ultimele două arată doar intenţia, fără urmări palpabile). Nu ştiu de ce, de fiecare dată se crede că alţii ar fi mai tâmpiţi decât aleşii. Oare Gore ar fi fost mai prost decât Juniorul? Nu am fi avut pe nimeni mai bun decât Iliescu, sau Constantinescu sau, acum, Băsescu? Ei da, în România se poate crede asta, atunci când „alternativa” se numeşte Vadim, Iliescu, Năstase... Deci, dacă nu era ales o loază, orice patriarh ales în 90 în locul lui Teoctist ar fi făcut cam aceleaşi lucruri – doar se alegeau tot din „vechea gardă” de episcopi cu epoleţi...
În schimb, cei ce sunt mai puţin impresionaţi de activitatea proaspătului decedat, pot menţiona lucruri mai puţin plăcute: susţinerea pe faţă a noilor vechi activişti, prin apelul adresat preoţilor din întreaga ţară să susţină în predicile lor FSN-ul şi „emanatul” de Iliescu, „apărarea” bisericii ortodoxe împotriva cererilor (justificate, de altfel) de retrocedare a bisericilor greco-catolice şi a averilor acestora, atribuite BOR de către comunişti, apărarea „vechi gărzi” (amintite mai sus), apărarea în general a informatorilor în sutană, prin blocarea accesului la dosarele lor... Nu putem decât să ne întrebăm, din nou: această colaborare a prea-fericitului oare nu se datorează aceluiaşi dosar aflat în mâna „unora”? Oricum, dacă ceva nu i se poate atribui Patriarhului Teoctist este „încrederea” de care se bucură BOR în ochii populaţiei. Dincolo de a fi unul din paradoxurile „minunatei şi uimitoarei” (în fond, TOŢI ştim că în BOR nimic, dar nimic nu s-a schimbat în 90!), această poziţie în statistici nu se datorează decât faptului că toate, dar absolut toate celelalte instituţii româneşti nu merită încrederea nimănui.
§
Dar am vorbit suficient de Patriarh, să ne întoarcem spre Moţu... Începuturile acestuia mai sunt amintite de puţini, doar: roluri comice în comedia bufă, atât pe scenă cât şi la televiziune. Şi lansarea în cariera de prezentator la radio-televiziune, unde vocea lui de ne-imitat, singulară, recunoscută şi iubită, ne-a însoţit anii tinreţii. La începutul anilor 70 îl regăsim în emisiunile lui Bocăneţ, alături de Anda şi Dan (Tufaru) – pe care, în anii 80, trioul Marius-Olimpia-Mihai a încercat să ni le facă uitate –, dar curând dispare pentru tot restul dictaturii de pe micul ecran: îşi lăsase plete. Şi-a asumat, cu bună ştiinţă, rolul de răzvrătit împotriva „revoluţiei culturale” importate de ceaşcă, susţinute de toţi ceilalţi intelectuali şi creatori (cu excepţiile de rigoare – în special Paul Goma). La „rezistenţa prin cultură” pe care o flutură acum aceştia, Moţu rezista prin Beatles şi plete. Datorită lui (şi a lui Cornel Chiriac), generaţia mea a învăţat că se poate rezista ascultând muzica tânără. Că fredonând piese de Beatles, Pink Floyd, Jimi Hendrix, Janis Joplin, Doors, Led Zeppelin – noi rezistam tâmpeniei oficiale numită „cultură”. Că şi noi, imitându-l pe Moţu, alergaţi de miliţie care căuta să ne tundă, rezistam comunismului mai evident decât „dizidenţii” de salon.
Pittiş a acceptat ratarea (pe moment) a carierei, a acceptat să nu mai apară pe scenă (deşi adevărata valoare a artei lui actoriceşti a dat-o, de exemplu, atunci când a câştigat Marele Premiu de interpretare, la Costineşti, în rolul din „Povestea unui tânar care nu a făcut nimic”, sau în „Povestea celor patru Beatles” – roluri în care apărea, ca o sfidare, cu plete şi în blugi. A regizat piese de mari dramaturgi, a stat ascuns de ochii publicului (cu puţine excepţii, ca participarea lui meteorică la Cenaclul lui Pănescu) – până la revoluţie. Dar el a creat în România ceea ce un folkist numea „generaţia în blugi”. Şi poate că istoria va aduce mărturie că rolul lui la căderea dictaturii în România a fost tot atât de mare ca a Beatles-ilor la căderea Zidului!
§
Dar asta a fost viaţa lor până la moarte. Destinul după dispariţie a fost tot atât de diferit. La catafalcul prea-fericitului (în continuare, a unei ţări cu oameni cât se poate de nefericiţi) s-au perindat toate feţele celor de care, de 17 ani, nu se mai poate scăpa. Toţi au încercat să se „poleiască” de la „încrederea” în BOR. Dacă Becali face bine, de ce nu ar câştiga şi ei oarece ştaif? Chiar şi preşedintele, cel care nu cu multă vreme în urmă a rostit condamnarea comunismului prin Raportul Tismăneanu – în care Teoctist figura ca exemplu de susţinător al sistemului! -, a găsit de cuvinţă să îi decerneze, post-mortem! cea mai înaltă distincţie naţională! Şi unde mai pui că este şi primul cetăţean român onorat astfel! Te doare mintea! Pentru care fapte, domnule Băsescu? Pentru bisericile dărâmate şi cu acordul lui? Pentru telegrame? Pentru apărarea foştilor-actuali securişti? Pe când o să-l găsim pe prea-fercitul în calendarul ortodox, printre sfinţi?
În schimb, Moţu nu i-a avut la cap – şi probabil a râs, în somnul lui veşnic. De-alde Roncea şi colegi de-ai lui au găsit motiv de critică: Pittiş a fost mason! Mai să-i interzică riturile de înmormântare. Pentru că Moţu a rămas un răzvrătit şi după 90, la fel de incomod. Şi-a purtat în continuare pletele, tot mai sure. În ciuda celor în Versace, purta în continuare blugii. În ciuda modei manelelor şi kitschului, asculta tot Beatles şi muzica de calitate – devenită, iată, „clasică”! (azi mi s-a reamintit că faimosul „The Wall” a împlinit 40 de ani!) A rămas, până la moarte, acelaşi răzvrătit; „fără cauză”, ar spune „intelectualii” români – dar noi ştim că nu e adevărat, cauza nu s-a schimbat, este acolo, şi nu va dispare până când ţara nu îşi va regăsi din nou intelectualii cu profil moral! Unii îl numesc „cabotin”, subliniază apariţia lui la Cenaclu – dar chiar şi ei nu se pot opri să se întrebe dacă Moţu nu făcea o glumă, o batjocură, o ironie şi din asta...
§
Vine tot Roncea şi lansează un apel la strângerea semnăturilor (ca pe timpul rechemării lui Teoctist întru apărare) pentru „transpunerea în viaţă a visului de aur” a prea-fericitului (nu, nu „victoria comunismului”): construirea Catedralei Mântuirii Neamului. Nici mai mult, nici mai puţin. De parcă un neam poate fi mântuit de o grămadă de pietre. De parcă o construcţie poate face ceea ce nu face o întreagă castă preoţească. De parcă neamului nu-i mai lipseşte nimic (nici şcoli, nici irigaţii, nici infrastructură, nici măcar un trai decent!), singurul lucru necesar ar fi în acest moment fala unei catedrale. Şi care, zic gurile rele, ar urma să se construiască în Parcul Carol – singurul parc decent care a supravieţuit ideilor de tot felul post-revoluţionare. Să nu ne mirăm dacă Parlamentul va aproba de această dată proiectul – mai ales dacă suficiente semnături vor fi adunate (deşi, nu cred că ştie cineva câte au fost adunate în 90, când Teoctist a fost rechemat): face bine în viitoarele alegeri...
Dar eu propun adoptarea altui proiect: Muzeul crimelor comunismului împotriva neamului românesc! Poate tot în Parc, poate în jurul „mausoleului”. Şi acolo, în secţiunea dedicată celor, puţini, ce şi-au păstrat verticalitatea, împotrivindu-se sistemului, să îşi găsească locul şi Moţu. Aşa cum dincolo, printre javre, să apară şi Teoctist Arăpaşu, cu telegramele lui. Pentru că nu i-aş putea recunoaşte vocea, chiar lăudându-l pe ceaşcă. În schimb, până mă voi alătura şi eu lui Pittiş, îmi voi aminti vocea lui inegalabilă, spunând: „Bună seara, prieteni!”
Nick Sava
Comentarii