Octavian Paler s-a mutat într-o stea. Într-o stea deschisă, cu aripi de zeu acoperind cerurile, cu focuri nestinse arzând pe coline, cu cântec de bucium răsunând dincolo de susurul apelor, cu fluturi pestriţi alergând pe cărările sufletului, cu zâmbete şi lacrimi, cu palme şi noduri, cu ecouri şi tânguiri.

Octavian Paler nu a plecat. El doar a coborât prea devreme o cortină peste nişte gânduri scrise cu inima, peste nişte oameni pe care i-a iubit cu patimă, peste o ţară frumoasă ca o doină de jale, peste un cer albastru şi peste ramura de măr alb, înflorit a bucurie şi a renaştere în curtea casei sale. Octavian Paler nu a plecat. El doar s-a dus cu pas încet să-i mai ia un nou interviu lui Dumnezeu, într-o lume fără de hotare, într-o lume în care oamenii se iubesc cu sufletele şi nu cu raţiunea minţii, într-o lume pastelată, completă, eternă.

Octavian Paler s-a mutat într-o stea. Într-o stea deschisă, cu aripi de zeu acoperind cerurile, cu focuri nestinse arzând pe coline, cu cântec de bucium răsunând dincolo de susurul apelor, cu fluturi pestriţi alergând pe cărările sufletului, cu zâmbete şi lacrimi, cu palme şi noduri, cu ecouri şi tânguiri.

Octavian Paler nu a plecat. El doar a coborât prea devreme o cortină peste nişte gânduri scrise cu inima, peste nişte oameni pe care i-a iubit cu patimă, peste o ţară frumoasă ca o doină de jale, peste un cer albastru şi peste ramura de măr alb, înflorit a bucurie şi a renaştere în curtea casei sale. Octavian Paler nu a plecat. El doar s-a dus cu pas încet să-i mai ia un nou interviu lui Dumnezeu, într-o lume fără de hotare, într-o lume în care oamenii se iubesc cu sufletele şi nu cu raţiunea minţii, într-o lume pastelată, completă, eternă.

„Ce las în urma mea: un destin sau o biografie?!" se întreba el, într-una dintre scrierile sale. Le-a lăsat pe amândouă, strâns împletite între ele, un destin aparte, săpat parcă în tăria stâncii, ascuţit de pana înţelepciunii, duios ca un cântec de leagăn, şi o biografie deosebită, împodobită cu scrieri line şi melancolice, alteori dure şi tăioase, cu vorbe blajine spuse parcă în muguri de zori, şi cu săgeţi oţelite, azvârlite cu pasiune în oamenii păpuşi ce conduc uneori destinele noastre şi pe ale naţiunii române.

În "Scrisori imaginare", Octavian Paler îşi vede destinul, îşi vede ursitoarele jucând dansul magic, mistic al naşterii în jurul său, şi surpinde  minunat acel moment pe hârtie : "Uneori m-am gândit că la naşterea mea ursitoarele au vrut să-mi dăruiască un cerc. Dar pe drum au pierdut o bucată din el şi ajungând lângă leagănul meu n-au mai avut ce face. Şi-au zis, probabil, "să se descurce cum va putea, şi dacă va fi înţelept se va preface că n-a observat"..... Prin spărtura cercului meu, singurătatea m-a pus mereu la încercare". Cercul a fost acolo, a fost mereu perfect. Un cerc al existenţei, un cerc al nemuririi şi al dialogului dincolo de cuvinte. Octavian Paler nu s-a exprimat prin cuvinte. El s-a exprimat prin fapte. A fost un om al faptelor şi al exemplului personal. A fost un om al formelor concrete, şi un om al sufletelor tăcute, al sufletelor pline de compasiune.

S-a născut în satul Lisa, judeţul Făgăraş (actualmente Braşov), la 2 iulie 1926. Absolvă şcoala primară în satul natal, după care obţine o bursă de studii la Colegiul « Spiru Haret » din Bucureşti. Părinţii îl transferă, la terminarea clasei a VII-a, la Liceul « Radu Negru » din Făgăraş, spre a urma ultima clasă liceală aici, în anul şcolar 1944-1945. Este înscris la secţia literară şi are rezultate deosebite la materiile Filosofie, Latină şi Elină. Aceste rezultate îl fac să fie declarat « Promovat cu laudă » la sfârşitul anului. Susţine examenul de bacalaureat la Sibiu, oraş unde ulterior urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie. Simultan se înscrie şi urmează cursurile Facultăţii de Drept din Bucureşti.

În perioada comunismului ocupă diferite poziţii importante în cadrul sistemului politic al acelor vremuri: între 1965 şi 1970 este Vicepreşedinte al Comitetului de Radiodifuziune şi Televiziune; între 1970 şi 1983 este Redactor-şef al cotidianului central România Liberă; între 1974 şi 1979 este Membru supleant al Comitetului Central al PCR; în 1976 este ales Preşedinte al Consiliului Ziariştilor; între 1980 şi 1985 este deputat MAN de Vaslui. Chiar dacă unele dintre aceste poziţii nu erau direct parte a structurii Partidului Comunist, erau puternic influenţate de către acesta şi intens politizate. Această parte a vieţii sale a fost ulterior puternic blamată de către criticii săi.

Datorită viziunilor sale pro-occidentale şi criticii fervente aduse la adresa regimului politic, a PCR şi direct lui Nicolae Ceauşescu, i se stabileşte domiciliul forţat şi i se interzic diferite activităţi şi manifestări în lumea artistică.

         După Revoluţia din decembrie 1989, împreună cu Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana şi alţi oameni de cultură, înfiinţează Grupul de Dialog Social, care promoveză aceleaşi viziuni anitcomuniste. Ulterior, devine editorialist al ziarelor România Liberă şi Ziua. În ultimii ani de viaţă devine un acerb critic al clasei politice româneşti. Este recunoscut ca un prolific şi valoros scriitor, jurnalist, eseist şi prozator.

În ultimii doi ani colaborează constant cu postul de televiziune Antena 3 şi publică editoriale în ziarul Cotidianul.

Încetează din viaţă pe 7 mai 2007, la vârsta de 81 de ani, în urma unui stop cardio-respirator. A fost înmormântat cu onoruri militare la Cimitirul « Sfânta Vineri » din Bucureşti. Cercul creaţiei sale este bogat, diversificat şi uşor accesibil publicului cititor: Umbra cuvintelor; Drumuri prin memorie I (Egipt şi Grecia); Drumuri prin memorie II (Italia); Mitologii subiective; Aventuri solitare; Viaţa pe un peron; Un om norocos; Scrisori imaginare; Viaţa ca o coridă; Apărarea lui Galilei; Caminatele; Autoportret într-o oglindă spartă; Deşertul pentru totdeauna; Jurnal şi contrajurnal mexican (ediţia a doua, adăugită); Vremea întrebărilor; Rugaţi-vă să nu vă crească aripi; Un muzeu în labirint; Polemici cordiale; Don Quijote în Est; Eul detestabil.

Acesta a fost Octavian Paler. Un om între oameni, o forţă în calea destinului, o stea cum prea puţine sunt, un râu tumultos, un ultim cuvânt nespus, un zâmbet curat şi o lacrimă.

Şi nu o să-l las să se odihnească în steaua lui, înainte de a-l ruga să ne mai povestească încă odată despre « Pardoxul vremurilor noastre » :

« Paradoxul vremurilor noastre în istorie este că avem clădiri mai mari, dar suflete mai mici; autostrăzi mai largi, dar minţi mai înguste. Cheltuim mult, dar avem mai puţin; cumpărăm mai mult, dar ne bucurăm mai puţin. Avem case mai mari, dar familii mai mici. Avem mai multe accesorii, dar mai puţin timp; avem mai multe funcţii, dar mai puţină minte, mai multe cunoştinţe, dar mai puţină judecată; mai mulţi experţi şi totuşi mai multe probleme; mai multă medicină, dar mai puţină sănătate.

Bem prea mult, fumăm prea mult, cheltuim prea nesăbuit, râdem prea puţin, conducem prea repede, ne enervăm prea tare, ne culcăm prea târziu, ne sculăm prea obosiţi, citim prea puţin, ne uităm prea mult la televizor şi ne rugăm prea rar. Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile. Vorbim prea mult, iubim prea rar şi urâm prea des.

Am învăţat cum să ne câştigăm existenţa, dar nu cum să ne facem o viaţă. Am adăugat ani vieţii şi nu viaţă anilor. Am ajuns până la lună şi înapoi, dar avem probleme când trebuie să traversăm strada să facem cunoştinţă cu un vecin. Am cucerit spaţiul cosmic, dar nu şi pe cel interior. Am făcut lucuri mai mari, dar nu mai bune. Am curăţat aerul, dar am poluat solul. Am cucerit atomul, dar nu şi prejudecăţile noastre. Scriem mai mult, dar învăţăm mai puţin. Plănuim mai multe, dar realizăm mai puţine. Am învăţat să ne grăbim, dar nu şi să aşteptăm. Am construit mai multe calculatoare: să deţină mai multe informaţii, să producă mai multe copii ca niciodată, dar comunicăm din ce în ce mai puţin.

Acestea sunt vremurile fast-food-urilor şi digestiilor încete; oamenilor mari şi caracterelor meschine; profiturilor rapide şi relaţiilor superficiale. Acestea sunt vremurile în care avem două venituri, dar mai multe divorţuri, case mai frumoase, dar cămine destrămate. Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide, scutece de unică folosinţă, moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte, corpuri supraponderale şi pastile care îţi induc orice stare, de la bucurie la linişte şi la moarte. Sunt nişte vremuri în care sunt prea multe vitrine, dar nimic în interior. Vremuri în care tehnologia îţi poate aduce această scrisoare şi în care poţi decide fie să împărtăşeşti acest punct de vedere, fie să ştergi acest mesaj.

Aminteşte-ţi să petrecei timp cu persoanele iubite, pentru că nu vor fi lângă tine o eternitate. Aminteşte-ţi să spui o vorbă bună copilului care te venerează, pentru că acel copil va creşte curând şi va pleca de lângă tine. Aminteşte-ţi să-l îmbrăţişezi cu dragoste pe cel de lângă tine, pentru că aceasta este singura comoară pe care o poţi oferi cu inima şi nu te costă nimic. Aminteşte-ţi să spui "TE IUBESC" partenerului şi persoanelor pe care le îndrăgeşti, dar mei ales să o spui din inimă. O sărutare şi o îmbrăţişare vor alina durerea atunci când sunt sincere. Aminteşte-ţi să-i ţii pe cei dragi de mână şi să preţuieşti acel moment, pentru că într-o zi acea persoană nu va mai fi lângă tine.

Fă-ţi timp să iubeşti, fă-ţi timp să vorbeşti, fă-ţi timp să împărtăşeşti gândurile preţioase pe care le ai.

Tuturor prietenilor mei, vă mulţumesc că existaţi!» 

Sebastian Stoica