Prima dată am auzit de el în copilărie. Mama mă speria cu el: „dacă nu eşti cuminte, vine ţiganul şi te ia". Sau, „te dau la ţigani.". Ea nu era femeie rea, de câte ori ne bătea la uşă vreo cerşetoare, tăia o felie de pâine, punea alături o bucată de slănină sau de telemea, şi i-o dădea. Dar nu avea încredere în ea, în cerşetoare: era ţigancă. „Să nu arunci pâinea, e pagubă lui Dumnezeu! Dacă nu o mănânci, mai bine mi-o dai înapoi." „Nu, cucoană, nu o arunc. Da un leu nu ai?" Bani nu îi dădea: îşi cumpără ţigări - zicea. Eu nu prea înţelegeam, doar nu totul poate fi cumpărat cu un coltuc de pâine. Poate îi trebuie bani pentru un bilet de autobuz, poate să cumpere ceva - haine, încălţăminte. Mai sunt şi alte nevoi - poate lapte praf pentru copilul pe care îl ducea invariabil în braţe...

Mai aveam şi alte nedumeriri. De ce cerşetoarele care ne băteau în uşă erau, întotdeauna, ţigănci? De ce nu şi românce, săsoaice, unguroaice?... „Alea merg la muncă, d-aia" zicea mama. Ţiganca de ce nu merge la muncă? „Pentru că nu le place munca." Am văzut mai târziu că nu era aşa, nu era chiar aşa. Ţigăncile munceau prin parc, la îngrijit florile. Tot ele dădeau cu mătura pe străzile oraşului. În schimb, nici una nu era, de exemplu, controloare de bilete pe autobuze, sau vânzătoare. De ce nu? „Nu au şcoală." De ce nu? „Nu le place să înveţe" De ce nu?...

La şcoală aveam nişte colegi copii de ţigani. Nu le spuneam puradei, ci ţigani. Ai lui Faur. Poate unul din strămoşii lor a fost faur în vreun sat... Părinţii lucrau la Metrom, el la depozitul de şpan, ea femeie de serviciu într-o secţie. Muncă grea - metalul e greu. Se apucaseră să îşi construiască o casă chiar sub pădure, sub Răcădău. Era în roşu, a rămas în roşu până am crescut. E în roşu şi azi... Ei erau şapte copii: patru băieţi şi trei fete. Unul din băieţi mi-a fost coleg printr-a patra. L-am ajuns din urmă, l-am lăsat în urmă. Rămâneau repetenţi - avea dreptate mama: nu le plăcea să înveţe. Sau poate?...

Nu am avut nimic de împărţit cu ei. Erau deseori bătuţi de copiii români. Mai ales dacă nu erau toţi patru înpreună, să se apere. Dacă începea bătaia, săreau şi fetele să îi ajute. Chirăiau până veneau profesorii, învăţătorii. Pe urmă nu au mai făcut-o: întotdeauna ei erau cei pedepsiţi. I-am mai întâlnit odată, în vacanţa dinaintea clasei a opta. Veneam dintr-o excursie în pădurea de pe Răcădău, mă despărţisem de prieteni. M-am întâlnit cu băieţii dintr-un bloc vecin, români, din altă „gaşcă". Au vrut să mă bată, eram singur... M-au apărat cei din familia Faur. Când am crescut, de câte ori mă întâlneam cu „cel mare", fostul meu coleg din a patra, ne salutam...

Pe urmă a fost în armată. Mersesem cu regimentul la trageri, la Mălina. Pe mine m-au pus santinelă pe un capăt de drum, lângă un cătun prăpădit de ţigani: trebuia să impiedic oamenii să intre spre poligon, să nu-i împuşte cineva... Am fost lăsat până a doua zi dimineaţa („te descurci tu, caută o căpiţă. Suntem în situaţie de front - ceilalţi vor dormi în tranşee..."). Era pe la începutul lui martie, mai erau petece de zăpadă... Când s-a înserat, în timp ce eu patrulam pe uliţă să mă încălzesc, un ţigan a ieşit în pragul unei cocioabe şi m-a întrebat: „nu vrei să intri puţin la noi? Te mai încălzeşti" Am intrat. M-au pus la masă, m-au omenit. Au scos o oală cu vin roşu, aspru, de casă. Au fript pe ţepuşe vreo doisprezece porumbei („nu avem altceva") - i-am mâncat cu mămăligă şi mujdei. M-au culcat în pat iar ei, bărbatul şi mama lui, pe jos, soţia şi doi copii în celălalt pat. Nu m-au mâncat purecii. Dimineaţa, când am plecat, am dat mâna cu el şi i-am mulţumit. El mi-a zis: „Noi îţi mulţumim. Eşti primul român care ne-a călcat pragul. Să ştii, domnule soldat, că şi noi suntem oameni."

Prin 82-83, la nişte prieteni am întâlnit o doctoriţă. Era generalistă într-un sat din Bărăgan. De la ea am aflat lucruri ţinute ascunse. Comuna era una mărişoară: vreo şase mii de suflete. Din ele, aproape cinci mii erau ţigani. „ În curând vor fi toţi ţigani. Românii se mută în comuna vecină. Sunt o groază de comune de ţigani în câmpie. Nu se zice nimic despre ele. Singurii români care rămân acolo sunt cei de la primărie şi miliţienii. Şi doctorii, până pleacă. Nici şcoli nu au, învăţătorii refuză să meargă acolo. Sunt neînchipuit de săraci, muncind la IAS pe salarii de nimic..." Vroia şi ea să plece. „Nu mai pot suferi mizeria în care îi văd zbătându-se." Era tânără, anul doi de stagiatură, încă nu îşi formase platoşa de nepăsare...

În 90 am cunoscut mulţi refugiaţi ţigani. În Lagăr, circa 80 la sută eram români. Din noi, circa 70-80 la sută erau ţigani. Cei mai mulţi porniţi spre germani să facă bani. Cu cerşitul, alba-neagra, furtişaguri... Nu toţi. Unii vroiau să muncească. „La cai,", visa unul. Ai mei au fost geambaşi, până să vină comuniştii. Mi-ar place nişte cai..." Alţii erau buni argintari, făceau mici podoabe. Reparau tingiri pe la cehii din împrejurimi. Unul, ţigan penticostal de lângă Făgăraş, era un foarte bun tinichigiu auto. L-a angajat un ceh şi după vreo şase luni l-a luat partener... O femeie visa să ajungă să măture străzile Manhattanului - nu ştiu unde auzise ea acest cuvânt. „Şi acolo mătura are o coadă", zicea ea. Visa să intre în sindicatul gunoierilor. „Acolo ţiganii sunt consideraţi oameni!"

Prietenul meu, penticostalul, mi-a povestit despre trecerea lui peste graniţa dintre Ungaria şi (atunci) Cehoslovacia. Am mai povestit întâmplarea, poate într-o carte. Cei doi aveau zece copii - ea era gravidă în luna a opta. Au mers pe jos, cu valizele în mâini şi copiii mai mărişori în spate, copiii mai mari (cea mai mare, o fetiţă de 13 ani) ducând în spate şi ei frăţiori mai mici. La mijloc, la câţiva kilometri, pe graniţă, era calea ferată. S-au adăpostit într-o gheretă,sfârşiţi. Ea căzuse lată - credea că va naşte acolo... Copiii plângeau. Iadul pe pământ!

Treceau grupuri de refugiaţi. Români, bulgari, ruşi, albanezi, ucraineni - mai ales români. Toţi cu bagaje: toată averea lor pentru o nouă viaţă. Nimeni nu a vrut, sau nu a putut să îi ajute. Aşa că familia de penticostali se ruga şi aştepta zorii şi patrula de grăniceri, să îi suie în camioane şi să facă ce vroiau cu ei... Înainte de zori a trecut un grup de ţigani. Când i-au văzut, i-au înjurat să-i spurce, dar şi-au aruncat bagajele şi au luat copiii în spate. Pe ea au pus-o pe o targă improvizată. Pe el l-au silit să arunce toate valizele. „Sunt hainele copiilor." „O să îţi facem rost de altele". Au făcut - din furt. „Să nu îi judeci, frate Nicule! Nu sunt români şi ţigani şi unguri... sunt oameni. Sau nu sunt. Dacă ne iubeşti, să te uiţi cu inima deschisă la ei." Îi iubeam că erau oameni nevoiaşi, dar cinstiţi şi buni la suflet. Şi nu mi-a părut rău: ţiganii parcă au înţeles. Mi-au fost prieteni, m-au respectat şi ei. Nu au văzut în mine o posibilă victimă. Dacă îi rugam ceva, nu exista să nu mă ajute. Nu mai târziu, nu mâine: chiar atunci, lăsând totul. Şi ştiindu-mi felul, nu au încercat niciodată să mă atragă în „schemele" lor. Mi-au arătat şiretlicurile de la alba-neagra şi „biluţa" ca să mă înveţe să nu mă bag în cacialma, să mă ferească. „Nu poţi să câştigi, chiar dacă ştii şiretlicul. Iei bătaie!"

Şi pe urmă am văzut viaţa cutremurătoare a ţiganilor în „Dallas"-urile româneşti, din Gropile de gunoi (care nu sunt deloc gropi, ci mai curând munţi...). Am scris şi despre asta, cu altă ocazie. Atunci am ascultat confesiunea cutremurătoare a unui copil de ţigan de vreo zece ani: „Noi, copiii de ţigani, nu trăim mult, domnule..." De ce trăiau totuşi în Dallas? Ca să îşi păstreze demnitatea de oameni, atâta câtă o aveau. Refuzau să cerşească, să fure, să ucidă. Şi nici nu puteau pleca în UE, aveau copii de crescut, nu îi puteau abandona aşa cum fac o mulţime de români...

Copiii de ţigani mergeau la şcoală dimineaţa, între două camioane cu gunoi. Nu ştiu dacă lor le plăcea să înveţe, bătuţi, scuipaţi de colegii lor români, daţi afară din clasă de profesorii români pentru că „put a gunoi", spălându-se cu apă rece la cişmeaua din curtea şcolii şi adormind, deseori, cu capul pe bancă... Era singura lor şansă, oricât de vagă: să termine zece clase să se poată înscrie ca ucenic undeva. Să scape din groapă. Poate, să trăiască mai mult...

De ce această poveste lungă despre ţigani? Pentru că naţia lor este într-un punct de răscruce. Toate popoarele Europei îi acuză, global, de fapte anti-sociale. Italia vrea să îi deporteze. Alte ţări sunt gata să adopte legi care să le limiteze accesul. Populaţiile sunt speriate şi, deseori, devin violente; sentimentul xenofob, rasist, este în creştere, iar partidele şi organizaţiile naţionaliste, neo-naziste, câştigă puncte în preferinţele cetăţenilor.

Din păcate, acelaşi lucru se poate spune şi despre noi. E uşor să dai vina pe guvernanţi. În discursul lor politic, folosesc vorbe mari ca „blândeţe", „toleranţă" - referindu-se la noi, românii. Lăsând la o parte faptul că „toleranţa" faţă de un cetăţean de altă naţionalitate, în propria lui ţară, este din capul locului un lucru înjositor, pe care niciun cetăţean liber nu l-ar accepta! Şi nici măcar nu este adevărat. Nu, ministrul de externe român Cioroianu (îi dau numele pentru a se şti!) nu a greşit când a propus, aberant, retrimiterea ţiganilor în lagăre (nu în Trasnistria de data asta, ci în Sahara!). El exprimă, idiot şi sincer, ceea ce gândesc 64% din români (statistică din 2003), care văd în deportarea sau punerea în ghetouri a ţiganilor o soluţie pentru „îmbunătăţirea imaginii" românilor.

De ce este nevoie de aceste soluţii radicale? Pentru că, aşa cum a fost cazul meu, am fost educaţi să îi considerăm pe ţigani „altceva". Nu neaparat monştri, ci ne-oameni. Deşi trăiesc printre noi de peste opt sute de ani, deşi sunt cetăţeni români şi au dreptul să se numească români, toţi românii au mare grijă să specifice că „ţiganii" fac ce fac, nicidecum românii. De parcă românii au crescut cu lapte din râurile Raiului şi au fost tovarăşi cu Maica Tereza...

Până acum 150 de ani ţiganii erau robi, „sclavi", într-o Europă în care majoritatea statelor desfiinţaseră sclavia. În continuare, de câteva ori au trebuit să fugă în Serbia sau Ungaria, pentru a scăpa de regimul înăsprit al statului român. În 21 nu au primit pământ, nici în 45. Dacă iau exemplul satului tatălui meu, ţiganilor nu li s-a permis niciodată să cumpere pământ în vatra satului. Nici măcar faurului. Au refuzat să se integreze - dar ştiu că românii nu au făcut nici un efort (în afară de pogromuri, violenţă, discriminare) să ajute la integrarea lor. I-au făcut întotdeauna să se simtă „toleraţi". Românii s-au temut de ei şi i-au privit cu ură şi dispreţ. Cu adevărat, când semeni vânt te poţi trezi cu o furtună.

Acolo unde li se recunoaşte demnitatea, în Spania, Franţa... ţiganii devin cetăţeni respectaţi, integraţi - deşi îşi păstrează caracterele naţionale unice. Sunt creatori de talent. Numai ascultând şi văzând gitanii cântând muzica andaluză, vezi contribuţia lor la folclorul spaniol. Liszt, Brahms, Bartok s-au inspirat din muzica lor. Fără lăutarii şi soliştii ţigani nici nu poate fi vorba de muzică populară românească. După atâta amar de vreme de convieţuire alături de ei, nici nu se poate crede că există român care să nu aibă şi sânge de ţigan în vine...

Singura cale de a rezolva criza este să le dăm ţiganilor demnitatea la care au dreptul - şi încet, probabil foarte încet, ne vor convinge că majoritatea o şi merită. Dar e greu, e foarte greu. Chiar şi printre românii din comunitatea din Vancouver, după ani de zile de trai într-o societate liberă şi lipsită de idei rasiste, mulţi dintre noi se feresc de ţigani, îi ocolesc, refuză să le intre în casă, le aruncă în spate toate fărădelegile făcute de români... De aceea zic: vindecarea acestei răni nu poate începe decât cu noi înşine.

* din articol se poate înţelege cu uşurinţă că la mine termenul de „ţigan", deşi nu „politically ccorrect", nu este unul peiorativ. Chiar dimpotrivă. Atâta timp cât ascult muzica interpretată de Gipsy Kings, cât mănânc muşchi şi salam ţigănesc, cât văd dansuri ţigăneşti, termenul este, cel puţin în cazul meu, încărcat de semnificaţii pozitive. În fond, şi rroma poate deveni un peiorativ pe limba unui rasist. Şi, cu ajutorul diavolului, nu ducem deloc lipsă de rasişti printre noi...   

Nick SAVA