Octombrie - Amestecate, ca la Turnul Babel - Nick Sava
România este o ţară în care nu ai timp să te plictiseşti. Cum zicea cineva: "trăiesc în România şi asta îmi ocupă tot timpul!" Să nu înţelegeţi însă de aici că noi, românii, urcându-ne în avion - sau doar în autobuz - scăpăm de această „viaţă plină". Om ajunge noi prin alte societăţi, dar, cel puţin între noi, ne simţim ca acasă...
Fraţilor şi surorilor, e ceva rău. Pute, cum zicea tata Will, pe undeva p-acilea (nu neapărat în Dania). Dacă un român (român, nu polonez, nu mexican, nu eskimos) întreabă un alt român (român, nu polonez, nu...) „De ce nu pot românii să se înţeleagă între ei?", atunci e groasă!
Unde a spus-o acel român (cum ziceam, şi nu...)? La marea adunare mare a românilor din Chicago, IL. În State, care va să zică. Cu ocazia Festivalului Toamnei, când organizatorul (un sârb) închisese o stradă şi înfipsese nişte purceluşi, miei, mai ştiu eu ce, în proţap să-i învârtă - ca să rimeze cu micii învârtiţi pe grătar. Şi, văzând miile (chiar şapte!) de români adunaţi la spectacolul învârtelilor în sârbă de mirosuri cărnoase, nu a putut să nu rămână impresionat (întrebarea a pus-o mai târziu...). Da, probabil, acel român (care mai era şi jurnalist pe deasupra) mai văzuse atâţia români adunaţi grămadă doar la meciurile Stelei, la preacuvioasa Parascheva în octombrie şi la Bobotează, când îşi ia tot omul câte o găleată de aghiasmă, să-i priiască... Şapte mii de români!!!
Ei, când jurnalistul (român, cum zisei) s-a mirat în gura mare, sârbul de organizator i-a spus partea rea a veştii: în Chicago sunt 150 de mii de români! Nu ştiu dacă ştirea asta l-a întristat pe jurnalistul de român (nu cred că îi păsa că România are mai puţină populaţie cu exact 150 de mii, ajunşi prin Illinois), ci poate socoteala pe care şi-o fi făcut-o în minte (presupun; până la proba contrarie, eu chiar cred că jurnaliştii, români ştiu face şi socoteli în minte) că asta reprezintă cam aproximativ 4,6% din românii din Chicago (puteţi verifica). Adică, nici măcar 5 la sută! Şi când a aflat că cei mai mulţi, inclusiv (nu zic: „mai ales") figurile de marcă a românimii din Illinois, adică preşedinţii, directorii, popii, afaceriştii, VIP-iştii... nu au fost prezenţi pe motiv de... (zicea sârbul român, sau românul sârb, Organizatorul), jurnalistul a întrebat (că aşa fac jurnaliştii, întreabă): „De ce nu pot românii să se înţeleagă?"
Eu cred că a adăugat un „nici aici" în întrebarea lui, dar asta nu mai este important. Eu l-aş fi întrebat: de ce „aici" ar fi trebuit românii să se înţeleagă mai dihai decât acasă? Şi ascultând emisiunea de pe strada închisă în Chicago, nu am putut să nu privesc cu mândrie patriotică (locală) faptul că, în Vancouver, românii participă la picnicuri etc. într-un număr cu muuult mai mare (proporţional): de tocmai 5.1-5.3%! Ehe, se vede că pe aici apare o revistă românească, există un Centru Comunitar, sunt vreo zece biserici româneşti creştine (din care 3-4 ortodoxe)...
Ei da, chiar şi în privinţa bisericilor româneşti stăm mai bine decât românii din America. Asta am aflat-o de la un alt jurnalist, tot român (şi nu...) care i-a luat un interviu episcopului Irineu al Doilea. Cap al Arhiepiscopiei Vatra Românească, vreau să zic. Domnia sa (sfinţia sa?) se plângea că sectanţii ăia (îi ştim noi!) pun nade şi îi prind pe români în curse! Da, fraţilor şi surorilor (întru Hristos), să îţi faci cruci şi să spui „piei pe pustii!", nu alta. Că s-a ajuns în Oregon, de exemplu, să fie 17 biserici creştine - dar numa două ortodoxe! În rest, cum ziceam, sectare... Geaba îi zicea jurnalistul (tot român) de "culte"... părintele nu şi nu: "secte". M-am uitat în DEX să văd ce e cu aceste „secte" şi am văzut. Că se referă la „grupuri". Păi, ce să zic, într-o ţară sectară (precum America sau Canada, bunăoară), grupul (ba chiar grupuleţul) e tocmai biserica ortodoxă...
Dar să lăsăm partea religioasă, că au alţii grijă de ea, şi să vedem cu ce curse îi atrag "sectarii" pe bieţii români. În primul rând, cum bine ştim cu toţii, cu un blid de linte. Că zicea al Doilea că „pentru un blid de linte românii sunt în stare să-şi vândă credinţa strămoşească". Acum trebuie să recunosc, la ortodocşi nu am văzut niciodată un blid cu linte. Nu spun cine a mâncat lintea, dar blidele, mai ales dacă erau de Hurezu... În fine, să revenim. Deci, ştim cu toţii ce trufanda e lintea - cum să nu îţi vinzi credinţa, oricât de strămoşească o fi ea? Ba îţi vinzi şi neamul. Aşa cum sublinia al Doilea. Ajunşi în Lumea „Nouă" (adică, şi a noastră), este inevitabil să nu ne întrebăm „da' Nouă ce ne iese?" Evident, un blid cu linte e doar începutul...
Îi mai prind în cursă şi cu tot felul de şoşele şi momele, ca de exemplu îi întâmpină la aeroport când sosesc, le fac rost de locuinţă, le mai dă şi oarece mobilă de început, îi ajută să găsească ceva de lucru... şi pe urmă - HAŢ!, i-a prins. Întrebă jurnalistul (nu pun epitete întrebărilor şi jurnaliştilor, că nu e frumos): „da' biserica ortodoxă română de ce nu o face?" Auzi la el! Şi ăsta e unul din cei care dau în BOR! Bine că nu a completat „măcar aici", că uitam de bunele maniere... Dar Irineu s-a grăbit să arunce vina pe alţii, în buna noastră tradiţie: „aici Guvernul nu ne ajută!" Ei da, are dreptate. Nu e ca în ţară, unde Guvernul ne, fără a băga de seamă că popii se ajută mai ales singuri (nu zic cum şi la ce, să nu fiu acuzat şi eu că atac BOR...) Nu, aici Guvernul are alte chestii mai importante de făcut decât să ajute sectarii. Da, nici pe penticostali nu-i ajută, oricât de majoritari or fi ei în comunitatea românească din Oregon. De unde or avea „ăia" bani? Nu zice al Doilea, nu zic nici eu. Precis nu din spălat bani, prostituţie şi crescut pot. Poate din zeciuială...
Dar ceva îi stătea pe inimă bietului episcop (că se plângea, mamă-mamă...): românii renunţă de bună voie (şi nesiliţi de nimeni - nici chiar de sectari) la naţionalitatea lor! Zicea el (al Doilea): cei ce au venit după '90, dar mai ales după 2000, vorbesc (extrem de prost) englezeşte cu propriii lor copii. Probabil copiii doar din respect filial nu le spun „shut up!", pentru că nu îndrăznesc să le spună să vorbească mai bine în româneşte. Nu i-ar înţelege... Cică (zice popa, nu eu) asta i-ar ajuta pe copii să se integreze mai repede în societate. Despre chestii de astea am mai discutat de multe ori, nu e nici măcar fun (cum zic copiii noştri) să le analizez din nou.
Că tot pornirăm de la o adunătură de români, să mai amintesc una: cea a Partidului Românilor din Italia. (Aşa că sună bine? Mamă, ce tam-tam, ce articole, ce declaraţii sforăitoare la apariţia acestei formaţiuni politice!). Deci, politicii de români din Roma au anunţat (iar tam-tam, iar articole, iar...) că ei se vor aduna în Roma „să protesteze la tendinţa zarelor italiene de a arunca în spinarea comunităţii româneşti toate actele anti-sociale" (sau cam aşa ceva). Nuuuu, pe cuvântul meu de jurnalist, nu chiar toate fărădelegile din Italia se datorează românilor. Aşa că cei din Partid au scris o loznică mare, mare, pe care scria „La comunita romeno e la justitia". Ca să se ştie. Şi o cărau doi din cei vreo (tocmai!) zece prezenţi la miting. Douăzeci cu jurnaliştii sosiţi din ţară... Pentru că ei îşi bazau („pe ce te bazezi?"), ei se bazau, cum zic pe informaţiile nu de la fostul şi actualul secu, ci pe afirmaţiile partinicilor români din Italia; jurnaliştii italieni ştiau mai bine, din moment ce nu s-au deplasat nici măcar de la Roma la Roma...
Acum, acest „eveniment" (mitingul românilor din P.R.I. - care va rămâne de-a pururi în amintirea naţiei ca ceva cu totul de necrezut) mă face să mă gândesc la două lucruri. În primul rând, că românii din Roma aveau multe alte chestii mai interesante de făcut la acea oră (inclusiv să justifice populaţia italiană în a atribui toate fărădelegile din Italia comunităţii de români - trebuie să recunoaştem, extrem de mare). Şi, al doilea: că şi acolo se potrivea de minune întrebarea jurnalistului român (şi nu...), care a ajuns, mai inspirat, tocmai în Illinois la proţapuri cu purcei şi nu cu lozinci: „de ce nu pot românii să se înţeleagă?"
Trei întâmplări în trei colţuri de lume... Mai sunt; de exemplu românii din Herţa (şi alte părţi româneşti de sub ruşi-ucraineni) votează cu ruşii, nu cu românii. Şi peste tot aceeaşi întrebare (nu o mai repet, că mi se-apleacă...) Aşa că am hotărât să dau un alt înţeles întrebării. Nu ne mai înţelegem pentru că nu mai suntem români. (vedeţi cât de patriot faţă de naţia română sunt?). Am uitat credinţa, tradiţiile... Am uitat limba. Nu e normal să nu ne mai înţelegem? Cum, prin semne? Trebuie să recunoaştem că atât engleza (în Nord America), cât şi italiana (în Italia) o vorbim cu un accent groaznic, de neînţeles (nici măcar de copiii noştri).
Şi acest fapt îmi dă putinţa (căci geaba dorinţa, dacă nema putirinţa) să privesc cu încredere spre viitor. Să îmi spun (e o presupunere, dar poate fi adevărată) că de aceea sunt atâţia hoţi şi bandiţi români prin Italia (şi alte ţări UE) - că ei au fost primii care să plece de acasă. Asta va rezolva în timp multe lucruri. De exemplu, prin plecarea lor se va fura tot mai puţin în ţară. Asta va duce, inevitabil, la creşterea bunăstării românilor din zisa ţară. Când nu va mai fi nimic de furat, vor pleca şi hoţii (mari) care mai sunt pe acolo (ei da, atunci va fi o mare problemă: pe cine mai votăm?). Asta va face ca în sfârşit educaţia morală să înceapă să aibă rezultate - drept care (cel puţin în România) nu vor mai fi hoţi. O renaştere morală, poate chiar spirituală. Nu ne vom mai vinde credinţa pe un blid de linte - ba chiar nu vom mai vinde nici blidul cu linte! Nici măcar căciula nu o mai vinde, pentru că nu o vom mai fura. Uzine şi flote nu vor mai fi de mult de furat...
Şi asta numai şi numai pentru că ţara va fi mai puţin bogată (în români). Ştiut este că cei ce pleacă de acasă mai întâi încep să nu se mai înţeleagă - după care vor învăţa limba (alta - în a doua generaţie) şi vor deveni alţii. Nu mai buni, ci mai americani, mai italieni... Vor mai fura, dar mai puţin şi cu teamă de justiţie, dar mai ales vor profita second hand de educaţia civilizatoare a epocilor trecute, care a făcut naţiile cărora ne adăugăm mai temătoare de legi. Printre care legi, încă mai mult decât la români, este şi cea cu iubirea aproapelui. Ehei, să vedeţi atunci ce bine ne vom înţelege între noi! Şi vom putea răspunde la întrebările năroade: „Românii? Care români? De unde să ştim noi de ce nu se înţeleg? De ce nu-i întrebi pe ei?!
Nick Sava
Comentarii