Visul

Oare în toate existenţele am fost oameni? Sau poate că o viaţă am trăit-o ca fluturi? Fluturi ce trăiesc o singură zi şi, din nefericire, ne-am întâlnit pe petalele albe ale unui trandafir la asfinţit. Atunci cu siguranţă nu ne-am mai putut privi decât pentru câteva clipe, pentru ca apoi să cădem răpuşi de oboseala căutării din zorii zilei până în clipa crepusculului.

Ori poate am fost păsări, iar una dintre noi două nu a mai apucat să plece toamna cu cealaltă, îngheţând pe o ramură de cireş plină cu zăpadă, închipuindu-şi că a venit primăvara şi că poate copacul e plin cu flori; aşteptând ca cealaltă să se întoarcă? Şi poate că cealaltă s-a întors dar nu a mai găsit decât ecoul unui cântec ce venea de undeva din trecut.

Fluturi şi păsări...apoi ce a mai urmat? A urmat viata de acum sau  a mai fost ceva înaintea ei? Cu siguranţă că da, însă am fost oameni. Am fost prea bătrâni când ne-am întâlnit, iar unul dintre noi a murit în braţele celuilalt înainte de a ne împărtăşi iubirea ... sau mult prea tineri, iar tu sau eu am fugit de frica iubirii în lume încercând apoi în zadar să ne regăsim.

Cu toate patru. Patru existenţe diferite una de alta. Se pare că într-a cincea viaţă nu am reuşit cătuşi de puţin sa fim împreună. Eram maturi, aveam amândoi copii şi câte un soţ şi o nevastă ceea ce ne-a împiedicat să fim împreuna. Însă ne-am întâlnit zilnic în acel parc unde liniştea parcă ne învăluia ca într-un giulgiu. Ne priveam ore în şir şi regretam că nu ne întâlnisem mai demult. Dar ne-au descoperit şi unul din noi a fost împuşcat. Nu-mi amintesc decât sângele. Era al meu sau al tău?

Iar acum am ajuns aici. Aproape de sfârşit. Nostim, nu? Aşa îmi place tot timpul să-mi imaginez. Însă nu ştiu cu certitudine. În cutia cu amintiri am regăsit o aripă de fluture, o pană albă de porumbel, o şoaptă neterminată, o poezie de iubire nespusă şi o frunză. Cu siguranţă că e o frunză de la unul din copacii parcului. E o frunză roşie de arţar. E roşie de sânge? Nu. Asta aşa vreau eu să fie, însă ea e roşie, pentru că toate frunzele de arţar sunt roşii!

Închid ochii şi-mi imaginez că în această viaţă vom fi împreună.

De ce?

Pentru că aşa trebuie. Să murim împreună, să trecem peste pragul universului uniţi şi fericiţi, pentru că a şaptea viaţă e veşnică. E veşnicia însăşi, e starea iniţială a formării vieţii, a formării iubirii perfecte dintre mine şi el. Şi acest sentiment de siguranţă e minunat! Să ştim că niciodată nu vom mai fi despărţiţi, să ne bucurăm la gândul că între noi sau pe lângă noi nu vor mai fi intruşi, că universul, haosul, neantul şi pământul încep şi se termină cu noi doi. Iubirea primordială, iubirea veşnică pe care o vom cunoaşte noi doi, preţuind-o după atâtea sacrificii şi suferinţe prezente în vieţile anterioare.

Acum am ajuns la stadiul de a iubi atât de profund şi cu atâta pasiune, încât, când el e lângă mine şi nu numai atunci, îmi dau seama că perfecţiunea nu e atât de greu de atins şi nu e nici iluzorie. Trebuie să ştii doar că la acest stadiu - la noţiunea de perfect - nu se ajunge decât după ce ai simţit la cote maxime cum durerea şi disperarea îţi sfâşie inima încercând să te facă să renunţi, să fugi din calea iubirii; aşa cum odată, demult, speriaţi de puterea şi imensitatea ei unul din noi doi a fugit departe, încercând să uite, neştiind că atunci când a plecat, jumătate din acea imensitate l-a urmat credincioasă. Intr-un sfârşit a realizat, însă era prea târziu. Înapoi s-ar fi întors degeaba, pentru că acolo nu ar fi găsit nimic din ceea ce căuta.

Astfel a decis să înceapă din nou căutarea. Poate că nu ar fi făcut-o, dar iubirea nu-i dădea pace. Nu putea trăi cu sufletul mai greu decât trupul.

Şi astfel istoria se poate repeta la nesfârşit. Căutări disperate, iubiri fugare, despărţiri dureroase... şi apoi iar... şi iar... şi iar acelaşi joc jucat în doi, joc nesfârşit pe parcursul a şapte vieţi.

Eu şi Tu. Un strop de lumină-un strop de întuneric; împreună. O stea şi o rază de soare arzând în acelaşi timp, pe acelaşi cer. Apă şi foc, viaţă şi moarte, câte un pic din toate adunate în două suflete unite; sau despărţite. Depinde de împrejurări.

Atunci când eu eram apă pe tine te mistuia focul arzător. Mă căutai înnebunit pentru a stinge sufletul tău - torţă vie. Atunci când eu eram moarte, tu erai viaţă. Te căutam înnebunită pentru a reînvia sufletul meu - statuie vie.  

Elena Dumitra