S.O.S. Animal la apă

S.O.S. Animal la apă

S.O.S. Animal la apă


Am avut convingerea că voi muri aşa, în linişte, purtat şi înconjurat de ape străine pe nava asta construită din lemnul unor lumi disparate.Dar nu, continentul semenilor pe care prea devreme l-am părăsit continuă să danseze cu luminile și vocile lui în depărtarea nesfârșitului ocean. Noaptea, valuri zdrențuite scăpate de sub tăișul Lunii îmi aduc vești dinspre acesta și atunci, singura ființă care mă-nsoțeşte începe să mă tulbure profund, reușind pentru ceasuri întregi să-mi domine gândurile cu zbuciumul ei.


Mi-am început viaţa cu un paşaport expirat. Nu aş fi crezut şi nici părinţii mei, care de comun acord cu cei ai lui Borges m-au zămislit pentru ”jocul riscant şi frumos al vieţii”. Nu mă întrebaţi cum au reuşit ai mei pe sub cortina de fier a comunismului să intre în rezonanţă cu părinţii poetului argentinian. Nu i-aş fi bănuit şi nici nu-mi mai bat capul căci, în definitiv, niciodată nu voi putea desluşi durata unui ecou. Rezultatul însă a confirmat modelul ales şi am ajuns să înfăptuiesc la rându-mi ”cel mai grav dintre păcatele pe care le poate comite un om: n-am fost fericit.”


Dar viaţa omului nu se poate împlini din seva unui singur adevăr, fie acesta şi unul major, şi din inerţie ori din compasiune pentru păcatul meu, m-am pornit prin lume să-i găsesc pereche. Recunosc că nu a fost uşor şi, în pofida străduinţelor mele, abia am reuşit… după mai bine de 20 de ani să-i aduc tovarăş bun: Singurătatea.


Biet animal adulmecându-şi încă pe ape sălaşul, scrijelind zi şi noapte în carcasa unui mort. De-acum nu-l mai pot minţi ca altădată.
La început şi nava asta arăta altfel. ”Focul” îi era foc, tambuchiul zdravăn, iar măiastrele vele – aripi crescute firesc din fernambucul catargului. Încă-mi mai amintesc muzica speranţei din ziua în care am părăsit portul. Flick-flack-urile tovarăşului meu de drum şi mulţimea pe chei ovaţionând ori de câte ori acesta atingea cu arcuirea trupului său flamura arborată sub semnul tinereţii. Era vară. Cineva a strigat: apele vă vor potoli avântul! Am râs. Oceanul în radă fierbea. De aceea, ori poate şi din alte cauze, am decis atunci să smulg ancora acestei corăbii aruncând-o pradă definitiv uscatului. Nu aveam nevoie de ea şi fierul ei ruginit nici măcar nu a vibrat prin aer mai înainte de a-şi înfige râtul în piatra caldarâmului din docuri. Cei de pe mal amuţiseră. Temerar le-am strigat : Oceanul va fi mai primitor decât umanitatea voastră!
Nu-mi păsa, numai aşa mă puteam bucura de orizont şi fără a privi înapoi, alunecând pe ape cu uşurinţa visării, mi-am desprins nava din împresurarea portului.


Îl aud urlând şi-n torentul vocalelor sale drugii de fier ai tăcerii mele vibrează căpătând vinovaţi strălucirea disperată a colţilor săi.
Cu anii acest jurnal de bord a devenit doar un presspapier al gândurilor şi între coperţile lui ca într-un ierbar s-au aşezat docil laolaltă şi tot ce am ucis: speranţele căutării şi cele ale regăsirii. Navigând după poziţia stelelor, îmi părea uneori că aş privi pământul din apropierea lor, ca pe o ţintă… aflată la ani-lumină distanţă. Alteori însă simţeam că mă apropii de ţărmul semenilor mei şi tulburat atunci porneam să-mi pregătesc discursul revederii: ”ce am eu de spus Umanităţii?”


Doar aparţineam aceluiaşi continent, nu? Numai aşa mă puteam încredinţa că regăsirea nu-mi va fi refuzată şi fugind din vecinătatea păcatelor mele uitam pentru câteva ceasuri că minima penitenţa impusă oricărui fugar reîntors acasă era tăcerea.
Dar rătăcirile mele m-au ajutat în cele din urmă să înţeleg: nu eu eram cel ce visa sub bolta stelelor imune, ci doar singurătatea-mi reitera batjocoritor prin fiinţă ecourile unei lumi apuse.


De aceea am hotărât să nu răpesc nimic din puterea timpului şi mă bucur acum că nu sunt un zeu nevoit să-şi supravieţuiască.
Îi privesc silueta. Gândul de-a îmbătrâni împreună mă-ngheaţă. Au existat desigur momente în care am încercat cu disperare să-l rechem aproape. Trădările însă întotdeuna au însemnat mai mult pentru fiecare dintre noi şi da, ”nu am reuşit nicicând să-i fiu prieten”. Mai mult de atât, nici măcar acestui secret nu i-am putut găsi un confident.


Avatarurile omului singur sunt greu de înţeles şi, deşi în singurătatea deplină e uşor a renunţa, a trebuit să treacă ceva timp pînă să-mi dau seama că există un singur mod maritim de-a străbate: am hotărât să-i redau matelotului meu libertatea.
… fară regrete apoi îmi voi putea priveghia în linişte singurătatea.


S.O.S

Autor,
Emanuel Pope

Cenaclu Literar: