”Ereticul” Paolo Veronese

”Ereticul” Paolo Veronese

 

 În noaptea de 14 februarie 1571, mănăstirea San Zanipol, cea mai frumoasă clădire din Veneția, a ars până la temelii și, odată cu ea, a fost distrusă și ”Cina cea de taină” pictată de maestrul Titiano Vecellio, în Refectoriu. Starețul Adriano Alvano pentru care mănăstirea era ca o casă nu a stat prea mult să privească ruinele și, câteva luni mai târziu, adunase suficiente milostenii să poată porni reconstrucția clădirii arse. Lucrările erau supravegheate de monahul Andrea Buono și,  la capătul a doi ani de  zile de trudă, lucrările au ajuns aproape de sfârșit. Părintele Buono privea peretele din fund al Refectoriului- 30 m pe 7 m -și visa la noul tablou care să înfățișeze ”Cina Domnului”. Se gândea deja la Paolo Caliari, zis Veronese, renumitul pictor care abia terminase Cina în Refectoriul mănăstirii Monte Berico din Vicenza. În cele din urmă, îl invită pe maestru la mănăstire și-i propune lucrarea. ”Iertați-mă dacă discut fără a avea deprinderea acestor treburi. Voiam să spun că îmi păreți unicul artist din Republică în stare să facă un tablou de o asemenea însemnătate. De altminteri, sunt sigur că nu ați uitat arta frescei. Cu zece ani în urmă, când monahii benedictini de la San Giorgio v-au comandat Nunta din Cana pentru Refectoriul lor, ați acceptat. Dacă nu primește domnia voastră să ne facă această Cină, n-o va face nimeni alt”, îi spuse monahul artistului.

”Am priceput, am priceput, glăsui Paolo trezit din meditație. ”Nunta” cerută de călugării benedictini a fost pictată în mare zor și am pus acolo toate greșelile tinereții mele, la care nu voi a mă mai gândi nici măcar în treacăt. Dați-mi răgaz câteva săptămâni. Trebuie să-mi fac și eu planurile mele...O Cină a Domnului- ei drăcie, câte figuri?...”

În cele din urmă, adunarea Colegiului mănăstirii fu de acord cu propunerea părintelui Buono și s-a înțeles cu maestrul Caliari să facă lucrarea în schimbul a patru sute de ducați de aur curat. În Evanghelie sta scris: ”Et ipse demonstrabit coenaculum grande, stratum; et illie parate nobis.”(El însuși- stăpânul casei -vă va înfățișa o sală mare, așternută după cuviință. Acolo să pregătiți cina pentru noi”). Pornind de la aceste cuvinte, pictorul își făcu macheta lucrării și se apucă de lucru. De sus de pe schele îi strigă monahului: ”Este mare părinte, nu se mai sfârșește niciodată. Uneori mă gândesc că am să mă pierd pe drum. Aici, chiar că este nevoie de fantezie cum au poeții.”

Printre meseni trebuia să picteze și chipul cardinalului protector al ordinului chiar în apropierea lui Isus - asta ca să le astupe gura monahilor de la San Zanipol. Însă desfrânatul personaj era vestit în Veneția și ca să-i mai treacă din furia cu care îl pictase îi puse alături pe piticul sicilian care stătea de vorbă cu un papagal. Pânza era înțesată de figuri. Gloata săracilor ațâțată de miresmele îmbietoare se înghesuia la intrarea logiei, întindea mâinile, îmbrățișa coloanele. Servitorii și slujnicele se învârtea printre meseni umplând cupele cu vin. Printre altele trebui să-i găsească un loc și lui mecena, starețul Alvani, cu chipul lui  grosolan de țăran prostovan, cu ochi sfredelitori dintre pleoape plecate. N-a uitat să-i amintească și pe cei doi bețivani nemți care dăduseră foc Refectoriului. Printre atâtea personaje, pe fundalul marmurei logiei, se reliefa albeața feței de masă. Pe cerul amurgului, trecând de la verde aprins la roz azuriu cu sclipiri albastre și albe, se detașa turnul fantastic și palatele palladiene cu balcoanele și ferestrele din piatră de culoarea laptelui. Pictorul lucra cu înfrigurare și după fiecare pauză revenea cu imaginea gata construită în minte a chipurilor celor care participau la Cină, precum și cu armonia culorilor cu străluciri nemaivăzute.

Prima vizionare a marii lucrări, ajunsă la final în 1573, a scos aplauze îndelungi atât de la Colegiul mănăstirii cât și de la publicul venit să-și dea obolul. Cine văzuse în urmă cu trei ani incendiul și privea acum Cina maestrului Veronese considera că participă la un adevărat miracol. Părintele Buono, mulțumit de ceea ce putuse să realizeze supravegind vreme de trei ani șantierul îi puse pe muncitori să strângă și să facă rănduială în ograda noului edificiu. Bucuria n-a durat prea mult. Părintele Alvani, starețul mănăstirii, fusese chemat de urgență la Veneția să dea cont amănunțit pentru cheltuielile făcute. Și nu doar atât. Judecătorul inchizitor dorea convocarea pictorului întrucât cineva îl pârâse și îl acuzase de erezie.

 

Așadar, în capela Sfântului Toader se întrunește completul Tribunalului Inchiziției îmbrăcat în pelerine scurte cu glugă roșie pentru a-l judeca pe artistul Paolo Veronese.

Privindu-l cu scârbă, grefierul îl întreabă:

”-Sunteți numitul Paolo Caliari, zis Veronese? Care vă e profesia?

-Eu pictez și fac figuri, răspunde Paolo.

-Știți care e pricina pentru care ați fost chemat?

-Nu, domnia voastră.

-Vi-o puteți închipui?, îl întreabă inchizitorul.

-De închipuit, pot

-Spuneți ce vă închipuiți?

- Mi s-a spus de către reverendul stareț de la San Zanipol, chemat aici, că înălțimea voastră îl însărcinase să-mi ceară să pictez  în Cina mea, în locul câinelui aflat lângă masă pe Magdalena îngenunchiată. I-am spus că aș fi făcut cu dragă inimă lucrul acesta precum și atâtea altele, dar simțeam că nu era acolo locul Magdalenei și că, pentru a unge cu parfumuri picioarele Domnului nostru trebuia să-și pună capul sub fața de masă.

-Dar ce înfățișează tabloul dumitale?

-Ultima cină a lui Isus Cristos cu Apostolii.

- În această cină, pe care ați zugrăvit-o, ce tâlc are omul căruia îi curge sânge din nas

-Unei slugi, care a căpătat o palmă strașnică i s-a întâmplat acest neajuns.

- Și ce anume vor să însemne cei doi nemți, înarmați cu alebardă?

-Prea cuvioase Inchizitor, aici ar trebui să spun câteva cuvinte!

-Spune-le!

-Noi, pictorii, ne luăm singuri îngăduințe pe care și le iau poeții și smintiții. I-am făcut pe cei doi alebardieri, unul care mănâncă și celălalt care bea, în apropierea scării. Stau acolo de strajă și-mi pare drept să fie acolo, gândind că un stăpân de rang mare și avut s-ar cădea să aibă astfel de slujitori.

-Iar pe cel în veșmânt de măscărici, cu papagalul în mână, de ce l-ați pictat? Ce rost are?

- E pus doar pentru împodobirea scenei

-Cine stă la masă?

-Cei doisprezece apostoli.

-Și Sfântul Petru, ce face?

-Desface în ciosvârte mielul, ca să-l împartă invitaților.

- Dar vecinul său?

-Își așteaptă partea cuvenită cu farfuria în mână.

- Și ce înseamnă gestul celuilalt, de lângă Sfântul Petru?

- E unul care se scobește în dinți cu furculița.

-Dar cine crede domnia voastră că s-ar fi aflat la cina aceea?

- Hristos și apostolii, dar odată ce în tablou rămâne spațiu de prisos, eu îmi urmez imboldul inspirației și pictez și alte figuri.

- Acum, spuneți dacă cineva v-a sugerat, cu perfidie, să pictați la acestă cină nemți, măscărici și alte nesocotințe.

Ochii judecătorului se plimbau când la pictor când la inchizitori...

-Prea cucernice Inchizitor, i se adresează Paolo. Eu nu am nevoie de sugestiile nimănui. Tabloul era mare, mi-am luat obligația de a-l picta în întregime după voia imaginației mele, cât voi ști mai bine.

- Dar când pictați aceste lucruri aveți deprinderea de a le zugrăvi pe potriva subiectului sau vă urmați fantezia fără a respecta faptele?

-Eu fac picturile cu chibzuința cu care sunt înzestrați atât cât cuprinde judecata mea.

-Așadar, vi s-a părut nimerit ca la Cina cea din urmă a Domnului să fi fost de față măscărici, nemți beți, câini, pitici cu papagali și alte asemenea blestemății?

-Prea cucernice, nu!

-Știe domnia ta că în Germania și în alte ținuturi molipsite de erezie s-a statornicit obișnuința ca, prin mijlocirea picturilor și a desenelor, să fie defăimată sfânta Biserică, pentru a li se propovădui oamenilor neajutorați la minte cele mai rele învățături?

-Prea cucernice, știu asta. Dar îmi voi proclama încă o dată buna credință. De altminteri, zugrăvind Cina am urmat tradiția marilor mei înaintași.

-Și ce-au făcut acești mari înaintași?

- Michelangelo, la Roma, în capela pontificală, i-a pictat goi pe Isus, Sfântul Iosif, Sfântul Petru și curtea cerească, în atitudini nu prea respectuoase.

- Aha, așadar, nu știți că pictând judecata de apoi în care  nu se presupune că ar fi vorba despre făpturi goale sau îmbrăcate într-adevăr nu era nevoie să fie în veșminte. Nu înțelegeți că în opera aceea totul grăiește spiritului, și acolo nu se găsesc nici măscărici, nici câini, nici arme, nici alte caraghioslâcuri asemănătoare? Și vi se pare că se poate invoca o asemenea pildă pentru a apăra Cina voastră?

- Prea cucernice Inchizitor, nu voi să apăr nimic.M-am gândit să pictez cât m-a ajutat priceperea mea: Nu cred că un pitic și doi alebardieri ar fi în stare să semene atâta dezordine...”

 

Iritat peste măsură, Judecătorul îl consideră pe artist drept un mare șiret și-l pedepsește ordonându-i ca în termen de trei luni să modifice tabloul. În caz că s-ar opune, pedeapsa următoare va fi mai drastică. După plecarea tribunalului inchizitorial, starețul mănăstirii convoacă pictorul și încă alți șapte preoți la o consfătuire, în Refectoriul mănăstirii. Trebuie să decidă ce și cum să modifice în tablou. Supărat pe ipocrizia preoților pictorul nu înțelege de ce-i supără veșmintele noi și frumoase ale participanților la Cină câtă vreme nici ei nu umblau în zdrențe. Ba unul dintre preoți îi reproșează că în tablou sunt prea multe femei... Poate că mai bine ar fi fost să șteargă câinele...Sugestie care provoacă revolta pictorului: ”De ce câinele? Credeți că Domnul nostru l-ar fi alungat? Doar nu e un neguțător din templu care împrumută ducați cu camătă, ci un sărman care așteaptă să fie miluit cu un ciolan.”

Amețit de discuții, starețul îl întreabă pe artist dacă după gândirea lui n-ar trebui să schimbe nimic în tablou.

Plin de tristețe, Paolo  a răspuns:

”-Ar trebui să fie schimbate atâtea lucruri...după atâtea săptămâni, cu mintea proaspătă și odihnită, văd că sunt culori palide, desenul este lipsit de vlagă. Lucrând cu mare sârg, fără oprire, se poate întâmpla să faci greșeli mari, să continui munca doar purtat de amăgire. Fantezia nu e aceeași în fiecare zi. Dar aceste păcate ale tabloului nu le poate pricepe nici cucernicul Inchizitor, nici- cu toată cinstirea cuvenită – voi, ceilalți preoți. Pictura este un mister al ochilor. Nu se află întunecare care să însemne o piedică pentru ea, nici vijelie sau tenebre care să îngenuncheze inima. Dar aceste mistere le înțeleg numai poeții și smintiții. Pentru ei lumina este ceva cu totul aparte, culorile au văpaia duhurilor și câteodaă chiar a diavolilor.”

Și totuși...o satisfacție trebuia să fie dată Inchizitorului. Plin de înțelepciune, părintele Adriano Alvano, starețul mănăstirii începu să-i sugereze artistului, cu blândețe: măcar acele culori palide despre care vorbea să le mai înveselească. Tunica Apostolului Ioan poate ar fi trebuit să fie roșie să arate că-i aproape de inima Domnului și apoi, sugeră starețul, în continuare, nici denumirea tabloului de ”Cina Domnului” nu-i fusese pe plac Inchizitorului. N-ar fi fost mai bine să-l numească ”Cină în casa lui Levi”? Și pentru ca să se vadă clar că nu era vorba de nicio erezie să scrie undeva într-un colț ”Benedicat vos, omnipotens Deus...” (Dumnezeu atotputernic să vă binecuvânteze pe voi.) Astfel, cu aceste modificări nici pictorul nu și-ar fi batjocorit lucrarea și nici inchizitorii n-ar mai fi avut nimic de zis.

Într-o Italie sfâșiată de conflicte atât externe, dar și interne, în care legea draconică instaurată de Conciliul de la Trento veghează întreaga peninsulă, Veneția rămâne o oază care-și mai păstrează independența teritorială și spirituală. Pictura cunoaște o adevărată explozie a geniilor, raționalismul individual nu devine o anatemă și valorile umaniste nu sunt înlocuite cu brutalitate cu dogmele teologice. Chiar și în acele vremuri atât de tenebroase Veneția rămâne o adevărată citadelă pentru marii artiști care fie se retrag în atelierele lor, fie se opun cu vehemență forței care tinde să le răpească libertatea de creație. Și procesul maestrului Veronese rămâne un exemplu în acest sens.

(Bibliografie: Neri Pozza, Proces pentru erezie, Ed. Meridiane)

10.04.2021

m.s.

Cenaclu Literar: