De tot râsul

De tot râsul

  (Din prelegerile profesorului Escu, neascultate de nimeni)

(fragment)

...şi pentru că vorbim despre comportamentul animalelor daţi-mi voie să vă amintesc faptul că ele manifestă adeseori sentimente. Ataşament, furie, laşitate, neîncredere, teamă, durere... Cele mai multe din acestea nu ne sunt străine nici nouă oamenilor. Mai mult - animalele uneori plâng! Dovedesc chiar compasiune - spre deosebire de cei mai mulţi dintre oameni care simt compasiune cel mult pentru propria lor persoană...

Dar ceea ce deosebeşte fiinţa umană de animal este râsul. Desigur, ştim câteva animale care râd, de exemplu hiena, şacalul... Cei mai mulţi oameni chiar le imită în râsul lor. Dar aici mă refer la un altfel de râs, acel râs sănătos, sincer, uman. Râsul care dovedeşte că înţelegem verva spirituală a unui semen al nostru, că prin propria inteligenţă ajungem să înţelegem calamburul, ironia fină, critica... Râsul plin de bunătate pe care îl împărtăşim cu alţii. Râsul armă morală, râsul fericit...

Despre râs s-au scris zeci de tratate, mari filosofi ai lumii s-au aplecat asupra acestui subiect. Nu, nu vă fie teamă, nu o să vă citez din acele opere nemuritoare, conferinţa şi-ar pierde tot hazul. Sincer să fiu, nici nu le-am citit...

Cum ziceam râsul este şi o armă, au recunoscut acest lucru toţi potentaţii din cele mai vechi timpuri deci să nu ne mirăm că râsul a fost pus la colţ, ba chiar în puşcărie iar comedia declarată „cenuşăreasa" artei dramatice. Deşi, atunci când subiectul... Una este să râzi de un soldăţoi fanfaron şi păgubos, şi cu totul alta să râzi de...

Deci, oamenii au aflat destul de curând limitele până unde pot râde. Dincolo de acea limită râdem pe ascuns, pe la colţuri, între prieteni - rugându-ne în gând ca nu cumva vreunul din acei prieteni sa fie vreun poltron - ba chiar râdem singuri. Mult mai sănătos (nu, nu râsul, ci pentru pielea noastră) este să râdem ca hiena - degeaba, adică. Sau să râdem de vreun semen cu dificultăţi fizice, mintale, financiare... dificultăţi să fie! Acel semen nu va avea puterea să ne ia de guler.

Ei, dar pentru că am amintit despre comedie să subliniem faptul că acest cuvânt amintit mai sus, „comedie", nu stârneşte întotdeauna râsul. De exemplu, dacă cineva cumpără volumele lui Balzac din ciclul „Comedia Umană" în scopul de a râde va avea o experienţă deloc veselă. Cum? Dumneavoastră nu cumpăraţi cărţi din principiu? Da, e bine să aveţi principii ferme...

Tot aşa nu vă aşteptaţi să-l vedeţi pe ţăranul român tăvălindu-se pe jos de râs atunci când rosteşte: „Mare comedie!" Cum aţi zis? Că ţăranul român se tăvăleşte pe jos doar când e beat? De acord, dar expresia „ca un porc" mă fac că nu am auzit-o...

Şi pentru că am amintit de ţăranul român, haideţi să vedem cum se manifestă râsul în bătătura noastră naţională. Am putea propune un studiu al râsului naţional. Comedia - zic civilizaţii de greci antici - ar fi apărut la mai puţin civilizaţii traco-geto-daci odată cu jupuirea unui ţap. Nimic de râs în chestia asta dar mai ştim despre acei barbari că râdeau de lucrurile sfinte, deloc respectuos faţă de proprii lor zei, ba chiar făceau haz de necaz pe la înmormântări. Când râsul le-a stat în gât (sau s-au prăpădit de atâta haz) cu ocazia ocupării lor de către romani nevestele nemângâiate au sărit de gâtul cuceritorilor italici (tradiţie păstrată neştirbită de-a lungul mileniilor) învăţând râsul lor spumos şi lipsit de griji. Din această simbioză de popoare a ieşit nu numai un popor nou ci şi un mod unic de a râde! De atunci încoace filosofii încearcă să-i găsească un nume. Poate cel mai corect a fost găsit destul de recent: „râsu-plânsu". Nu, nu, îi lăsăm pe filosofi să râdă în lumea lor...

Acum că noul popor a învăţat să râdă în chip naţional, s-a pus pe râs de s-a prăpădit (izvoarele istorice nu dau cifre exacte) ba la retragerea romană, ba la ocupaţiile hune, maghiare, tătare, turce... Chiar sovietice, dacă vă puteţi închipui! Chiar aşa, să te tot prăpădeşti de-atâta râs...

Dar noi nu ne-am prăpădit de tot! Drept urmare, am avut timp să inventăm o altă formă de râs neaoş. În timp ce râsul ancestral supravieţuia mai ales pe la ţară prin snoave, strigături, năzdrăvănii şi alte chestii salvate de atunci încoace prin cărţi şi arhive (să li se piardă urma...) prin târguri îşi făcea apariţia băşcălia. Miştocăreala. Dacă la început se râdea de „caraghioşi" (un fel de paiaţe...) am început să râdem unul de celălalt (tot un fel de paiaţe...)

Băşcălia este cel mai simplu mod de e râde. Mai precis, îţi pune extrem de puţin intelectul la muncă. În plus este şi cel mai sănătos - pentru propria piele. Nenorocitul de care râzi (aka - „faci mişto")  - căci nimeni nu cutează să facă băşcălie de vreun „norocit" ci mai degrabă de tot felul de handicapaţi fizici, mintali, financiari - nu este în stare să se apere. Va face şi el haz de necaz, că altceva nu prea-i rămâne de făcut....

E drept, câţiva autori au încercat să tragă râsul pe o pantă mai moralizatoare - după modelul vesticilor (importat după ureche, ca de obicei). Ei şi-au luat drept ţintă handicapaţii morali („handicap moral"? Hm, hm...) ceea ce i-a făcut de râsul lumii (care-şi foloseşte intelectul câteodată). Criticile, fabulele, scrisorile, momentele, schiţele, comediile, au adus autorii prin balamucuri, „cremenaluri", imigraţie - iar situaţia lor materială a produs icnete de râs chiar şi curcilor! Totuşi, românii sunt un popor care aplică blândeţea creştină: nu împuşcă pianiştii. Nici autorii. Îi uită...

Haideţi să facem un mic exerciţiu. Uitaţi, întrebaţi spectatorul de lângă dumneavoastră ce alt autor român de comedie cunoaşte în afară de marele Caragiale. Da? Micul Caragiale? Nu, nu... Caragiale nu a lăsat urmaşi. Altcineva? Shakespeare? El nu-i român. Nici sas... Dumneavoastră? Balzac? Ah, sunteţi persoana cu principii...

Să mergem mai departe şi să ajungem la un moment de cumpănă, când de atâta râs românii au inventat genul literar numit „banc politic". Rudă apropiată a „literaturii de sertar" el este o dovadă a spiritului umoristic românesc care se manifestă şi printr-un râs mai puţin sănătos - decât prin colţuri şi între prieteni. Tot acest gen a făcut ca spiritul religios să capete noi valenţe: fiecare român care spunea bancuri se ruga lui Dumnezeu ca ceilalţi doi care îl ascultă să nu aibă ochi albaştri. Pentru credinţa lor, erau răsplătiţi! Doar unul îi avea...

Dar oricum asta nu prea mai avea importanţă: acei ascultători (cu ochi albaştri) erau mult mai preocupaţi scriind scenarii. De exemplu, atunci s-au scris scenariile „Cum să furi 100 de milioane (de parai)?", „Cum să-ţi pui piciorul în ghips la momentul oportun?", „Cum să provoci sosirea organizată a minerilor?", „Cum să înfiinţezi un partid de opoziţie?", şi altele asemănătoare. Iar românii rădeau de se prăpădeau (la stuf, la Piteşti, de foame...). Unii dintre ei se tăvăleau pe jos, alături de cei cu ochii de altă culoare... Nu, nu erau beţi, ci inventau sau ascultau bancuri, multe bancuri: decretul şi bancul!

Şi a trecut acea eră printr-un act (unul din acele scenarii amintite) de tot râsul. Mai râdem şi acuma, amintindu-ne ce întrebări tâmpite puneam (de ex; „Unde ne sunt teroriştii?"), cei ce mai râdem. Pentru că râsul a trecut într-o altă eră: a dispărut!

Da, da, puteţi să vă miraţi. Domnilor şi doamnelor - românul nu mai râde! Dacă nu s-a râs când Gigi Becali a intrat în politică... când V.C. Tudor şi-a luat consilier evreu în alegerile prezidenţiale... când maidanezul politician (Guşe) a devenit consilierul primarului maidanez (Băsescu)... A dispărut bancul politic, gen efemer - apărând în schimb bancul porcos, mult mai peren, sunt sigur. „Politically" mai râdem doar „correct", rar de Bush Jr. Iar băşcălia este muribundă, doar vreo 5-10% din populaţie mai râde (de restul 90-95 %). Actorii de comedie - cei care nu au murit încă - primesc un salariu care mai-mai să-i pună pe râs şi pe cei 90-95%...

Dar e destul să priveşti străzile oraşelor şi satelor româneşti. Nimeni nu râde. Nimeni nu zâmbeşte. Mama aceea care îşi plimbă copilul mai curând îl târăşte după ea. Cei doi soţi plimbându-se alene par doi străini... Vecinii aceia par mai degrabă gata să-şi sară în beregată... Dar nu numai pe străzi vezi feţe încruntate ci şi la petreceri. La petrecerile de Revelion, plătite cu 300-500 euro (să tot râzi!) toţi au stat ca la înmormântare. Nu, nu ca strămoşii traci... Posomorâţi, cu ochi cât ceapa pe vecini - nu cumva aceştia să beneficieze de vreun avantaj -, numărându-şi banii, succesele, dumicaţii, paharele... Muzica nu a fost bună, mâncarea nu a fost multă, sala a fost mică, şampania nu a făcut „fâs", nimeni nu l-a băgat în seamă, rochia vecinei a fost frumoasă, X a dansat cu Y, Z nu a dansat deloc... Vesel, eh?

Vi se pare un coşmar acel plai mioritic? Staţi puţin şi zâmbiţi (nu ştiţi unde este ascunsă vreo cameră de filmat...): şi noi suntem români! Uitaţi-vă în jur. Credeţi că râdeţi mai mult? Râdeţi sănătos, degajat, de handicapurile morale ale semenilor? Citiţi o carte umoristică? Mergeţi la spectacole de comedie? A da, pe dumneavoastră vă recunosc. Aţi fost printre cele cinci persoane prezente la spectacolul cu „Mincinosul"... Mai spuneţi vreo glumă bună? Râdeţi la glumele celorlalţi? De fapt, mai spune cineva glume? Mai râde cineva? Râdeţi cu prietenii, cu soţia, copiii...? Nu, nu de glume porcoase, nu de handicapurile fizice, intelectuale sau financiare ale celorlalţi. Nu la râsul pe bandă a „comediilor" americane... Nu cu răutate, nu cinic, superior, sarcastic, umil, indiferent, tâmp, de circumstanţă, în băşcălie, de necaz...

Nu ca o hienă! Nu ca un şacal. Pur şi simplu ca o fiinţă umană.

Dar să vorbim în continuare despre comportamentul animalelor...

Escu

 (Prelegeri nescultate, Ediţia a II-a)  

Nota Redacţiei:

Dl. Escu ne-a mărturisit că această conferinţă a ţinut-o în semn de protest fată de desconsiderarea comediantului român. În timp ce acesta joacă zi de zi stârnind hohotele de râs ale spectatorilor - chiar şi în ziua morţii unei fiinţe apropiate şi dragi, soţie, copil, mamă, prieten, pentru că niciodată (dar niciodată!) un actor nu s-a învoit pentru „deces în familie" - societatea românească îşi permite să-i dea un salariu de mizerie. După o carieră de 40 de ani primeşte un salariu mai mic decât alocaţia unui nou născut! Ride, pagliacci...

Totuşi organizatorii conferinţei - ei înşişi români - au reuşit ceea ce profesorul nu reuşise: să-i facă pe participanţi să râdă în hohote! Le-au comunicat suma plătită profesorului drept onorariu...