(Din prelegerile Profesorului Escu, neascultate de nimeni)

... Şi pentru că veni vorba despre pilde, haideţi să discutăm puţin despre "pilda fiului risipitor".

Poate nu aţi uitat - cei care aţi ştiut-o - povestea moşierului bogat şi a celor doi fii ai săi, unul statornic iar celălalt risipitor. O spune Iisus într-una din pildele Sale. Pentru cei care nu o ştiu, o amintesc pe scurt.

Trăia, deci, undeva prin Israel - sau poate Galileea - un bătrân fermier bogat, care avea doi fii. Într-o zi, celui mic i se făcu dor de ducă, aşa că se duse la tătâne-su şi îi ceru partea lui de moştenire. Spre surprinderea noastră, cei trăitori în acest secol 21 - dar mai puţin pentru cei ce îşi mai amintesc despre basmele româneşti (pe acestea nu vi le povestesc acum...) - tatăl îi dădu partea lui de moştenire, fără a mai ajunge prin tribunale! Şi, în timp ce fiul mai mare vedea mai departe de moşia tătânelui, rămasă lui drept parte de moştenire, îngrijind de turme şi recolte, de casa părintească, de părinţii bătrâni şi neputincioşi, cel mic îşi luă aurul şi mai ştiu eu ce produse şi purcese la drum. Poate spre Răsărit, spre câmpia mănoasă a Sinarului, unde, în marele oraş Babilon trăiau încă o mulţime de evrei. Sau poate spre Miază-zi, spre cel mai mare oraş al acelor vremuri, alba Alexăndrie. Sau, poate, spre Miază-noapte, spre marile oraşe ale lumii elenistice, Damasc, Antiohia, Efes, Athena... Poate chiar spre depărtata capitală a lumii, Roma, oraşul celor şapte coline.

Peste tot, în acele vremuri - ca şi azi, de altfel - aceste oraşe pomenite de mine şi de cărţile de istorie aveau o puternică populaţie evreiască. Aşa că nu-i fu greu omului nostru să-şi facă iute prieteni, dornici nevoie mare să înveţe pe acest ţărănoi bogat, venind dintr-un fund de lume, traiul petrecăreţ şi lipsit de griji din marile oraşe. Numai că, odată cu banii risipiţi, se cam risipiră şi acei prieteni. Şi mai dădu şi o secetă, de se trezi bietul ţărănoi evreu fără prieteni, fără meserie şi - lucru cu adevărat înspăimântător - fără bani! Şi cam muritor de foame, mai ceva decât românii cerşetori de pe la colţurile pariziene...

Ce să facă el atunci? Să se lase să moară de foame - mai ales când îşi aminti că, în îndepărtata Palestină, nici măcar sclavii tatălui său nu fac foamea? Sigur, aceştia nu se îngraşă ca porcii pe care era el acum obligat să-i crească pentru alţii - lucru de tot spurcat pentru un adevărat evreu! - dar nici de murit nu mor, aşa cum, în depresia lui exacerbată de traiul singuratic printre străini, i se părea prea posibil să i se întâmple lui.

Aşa că îşi călcă pe mândrie dând cinstea pe ruşine, şi se întoarse cu coada între picioare, sărac (dar cinstit, cum zice un anumit preşedinte), acasă. Unde, ne mai povesteşte Iisus, spre marea lui uimire, bătrânul tată nu-l întâmpină cu bâte şi câini, ci dădu porunca să se taie viţelul cel gras pentru petrecere. Nu puse câinii pe el nici fratele mai mare, care îşi vedea mai departe de muncile moşiei (se pare că pe acolo nu dăduse seceta); numai că, întorcându-se acasă, se arătă cam pizmătăreţ văzând că risipitorul are parte de ceva ce el nu prea avusese în ultima vreme. Mai mâncase el vreo gulie, vreo oaie, ceva, dar niciodată un viţel gras! În ciuda faptului că, practic, el creştea şi îngrăşa zişii viţei. Şi mai erau şi ai lui, dacă ne gândim bine...

Mulţi se cutremură la puţina lipsă de simţire - ca să folosesc un eufemism - a acestui frate mai statornic (că altfel nu-i pot spune!). Pe bună dreptate bătrânul tată îi spuse - chiar de două ori, doar-doar i-o intra în scăfârlia de ţăran - că el taie din ce nu mai e al lui, şi anume viţelul cel gras, deoarece fiul mai risipitor i se întoarse, sărac (dar cinstit...), tocmai pe când el îl credea mort şi pierdut... sau viceversa... dovedind că cei pierduţi se vor găsi, iar cei morţi vor învia, întru slava Domnului.

Să lăsăm, însă, interpretarea după canoane a acestei faimoase pilde celor care se pricep, pentru că eu o să scriu despre ceea ce povestea nu spune. Nu spune, pe bună dreptate, pentru că întrebările puse de mine sunt cât se poate de ipotetice. Un fel de despicare a firului în patru, dacă vreţi... Deci, să ne întrebăm, pentru o clipă, ce s-ar fi întâmplat dacă fiul risipitor nu se mai întorcea acasă.

Pe lângă faptul că, în această situaţie, Iisus (şi evanghelistul) nu ar mai fi folosit această parabolă drept pildă, această ipoteză ar fi dus la o mulţime de alte întrebări, şi ele cât se poate de... ipotetice, şi de scenarii unul mai de necrezut decât celălalt.

De exemplu, dacă fiul zis risipitor nu reuşea să treacă peste propria-i mândrie, sau, dacă ruşinea se dovedea a fi o sarcină prea grea, şi rămânea printre străini îngrijind mai departe de porci? Cam ca acei mulţi imigranţi care, nereuşind să-şi ocupe locuri în meseria pentru care s-au pregătit (şi pe care societatea canadiană, oricât de multiculturală o fi ea, refuză să le-o recunoască) ajung să-şi ducă traiul făcând mai ştiu eu ce... În astfel de situaţii, în afară de scrisorile scrise între două curse de taxi, în care povestesc cât de mult le apreciază colegii „de birou" cunoştinţele profesionale dobândite la acele universităţi din lumea a treia din care vin, ei preferă să se facă pierduţi... Pentru că e greu de crezut că risipitorul ar fi pierit de foame doar din cauza unei secete. Omul e rezilient, mai strânge cureaua... Nu moare nici măcar în acest timp de secetă de joburi!

Aşa că, poate, bătrânul ar fi trăit tot restul vieţii lui, atâta câtă îi mai rămăsese, în nemângâierea regăsirii fiului rătăcit şi crezut mort, şi în imposibilitatea de a mai tăia viţelul cel gras al fiului statornic. Să-şi fi întors el atunci întreaga dragoste asupra acestuia din urmă (a fiului, nu a viţelului...)? Să fi început să-i taie lui proprii-i viţei mai graşi, spre bucuria prietenilor petrecăreţi? Ar fi fost acel fiu statornic mai puţin ros de invidie, lipsindu-i motivul, sau tot ar mai fi avut somnul tulburat de vise despre fratele pierdut Aiurea, prin locurile pe unde colacii se culeg, gata rumeniţi şi plini de susan, direct din coada câinilor?

Dar să fim optimişti şi să presupunem că, poate, roata norocului s-a întors. Se termină seceta, fiul ajuns porcar îşi găsi propria-i nişă - trebuie să recunoaştem că evreii, chiar şi imigranţi, ştiu de minune să găsească nişe - şi începu să se „realizeze". Desigur, averea risipită în clipa sosirii - şi sunt o mulţime de lucruri absolut necesare pe care un nou sosit poate risipi o adevărată avere în primele luni, chiar dacă nu îi sar prietenii în ajutor! - nu se mai poate întoarce. Dar poate că dracu' nu era chiar aşa de negru, poate nu-şi risipise toţi banii, poate unii îi investise cumva - chiar, cunoaşteţi voi vreun evreu risipitor? Doar dacă evreii nu or fi învăţat ceva de la această poveste mai degrabă creştină decât iudee, în care caz, da, în Era dinainte de Hristos or mai fi fost şi din aceştia... O fi început şi el să zică: „un şekel pus bine - avere; un şekel risipit - faliment". O fi uitat de cei în nevoi, de comunitate, de tot ceea ce ar fi aşteptat la cotitură, doar-doar o fi risipind el vreun şekel, şi o fi începând să numere zilele până când s-ar fi putut declara mulţumit de şekelii „realizaţi". Numărătoare lungă, vă puteţi da seama singuri, omul nu se va declara niciodată mulţumit de ce a adunat...

Acum, această situaţie cu totul normală unei persoane ajunse în lumea în care curge lapte şi miere cu un singur gând (să se realizeze) poate avea două continuări. Una ar fi că scrisoarea în care fiul îşi anunţă familia că, nu numai că nu a risipit totul (trecând sub tăcere perioada mai neplăcută din biografia lui), dar a şi realizat vreo câţiva şekeli, îl găseşte pe bătrânul tată mai bătrân - dar îl găseşte! Şi, doi, îl mai găseşte, dar tocmai în ţintirimul satului...

Să vedem ce se poate întâmpla în astfel de situaţii. Asta în situaţia că acest fiu rătăcitor riscă, totuşi, falimentul, risipind câţiva şekeli pe un timbru - dar cum să nu se laude el puţin de propriile-i realizări? Ce folos să realizezi cât mai mulţi şekeli, dacă nimeni nu ştie nimica? Familia în primul rând, căci dacă Statul află de chestia asta e în stare să vină după tine cu taxele, iar comunitatea după sponsorizări...

În primul caz, ce ar fi zis acest tată îmbătrânit? S-o fi lăudat el la toţi vecinii - până când aceştia începeau să-l ocolească, mormâind şi plini de invidie - de realizările fiului crezut pierdut şi risipitor? O fi tăiat, de bucurie, viţelul cel gras al fiului mai statornic, de bucurie că fiul cel mic o fi el rătăcit, dar e mai viu ca oricând. O fi dat el acest fiu rătăcit (şi plin de viaţă şi bani) drept exemplu fiului statornic (dar asudat şi plin de balegă) - făcându-l pe acesta din urmă să mârâie la fel de invidios ca şi vecinii? Făcându-l să ameninţe (în gând, fireşte) că-şi va lua şi el câmpii spre acele ţări de vis (vis de realizare, desigur...), să vadă atunci bătrânul tată pe unde mai scoate caftanul...

În al doilea caz, scrisoarea l-ar fi găsit pe statornic plângând încă (poate) pierderea înainte de vreme a prea-bătrânului tată. O fi vărsat acest statornic plin de balegă câteva lacrimi în plus, la gândul că dispărutul a închis ochii nemângâiat, încredinţat că unul dintre fii este nu numai risipitor, dar şi rătăcit şi mort (sau viceversa...)? Şi-o fi tăiat singur cel mai gras viţel din cireadă, veselindu-se cu prietenii, de bucurie că fratele rătăcit e viu (şi plin de bani)? O fi dat fuguţa prin vecini să le povestească despre realizatul lui frate, numai şi numai ca să-i vadă scrâşnind, verzi de invidie? O fi hotărât, chiar atunci, să-şi lichideze ferma şi să-i trimită misivă fratele rătăcit, precum că e pe punctul de a se rătăci şi el, aşa că să se pregătească de oaspeţi dragi - umplându-l, poate, pe acel frate de departe, deloc risipitor, de gânduri negre?

Sau, poate, i-o fi sărind în ochi acel pasaj din scrisoare în care fratele viu (şi plin de bani) îi dă sfaturi - necerute şi care, oricum, se potrivesc ca nuca în perete - despre cum să reorganizeze Ţara, să n-o mai lase pe mâna ticăloşilor de vameşi, a corupţilor din administraţia Templului, a ipocriţilor de farisei, cum să reîmprospăteze morala de tot pierdută a societăţii alături de persoane de bună credinţă - chiar şi galileeni, dacă nu găseşte nici unul printre iudei! - şi, mai ales, cum să investească înţelept acei şekeli pe care nu-i are... In care caz, nespălatul de frate fermier şi statornic, o fi dat cu scrisoarea de pământ şi şi-o fi amintit că acest risipitor nu a stat la coada vacii, nu s-a chinuit sub jugul ocupaţiei, nu a mâncat carne de oaie făcută din soia... „Ce-mi vine acest rătăcitor să-mi dea mie sfaturi?", o fi bubuit el, speriind servitorii (şi viţeii cei graşi). După care o fi trimis o scrisoare bine întocmită (de rabin, că se pricepe), cerând oarece şekeli pentru o investiţie care va aduce înmiit, netezind astfel drumul intrării Iudeii în circuitul economic al Imperiului...

Dar poate că fiului risipitor i s-o fi făcând dor de Ţară. Ştiu, ştiu, nu prea are ce ţi se face dor de acel ţinut plin de murdărie, corupţie, jaf la drumul mare (de către cei ce au puterea şi legea de partea lor!), de frumuseţi ascunse (lipsurile în activitatea de publicitate turistică sunt încă mari...) şi profeţi pe toate drumurile, de praf, păduchi, câini vagabonzi, copii cerşetori, palestinieni cu săbii ninja şi sape, centurioni ce iau şpagă, capre râioase (cu coada sus)... Locuită, care va să zică! Dar care, cel puţin în ochii lui, ar fi reprezentat leagănul unde s-a născut, a crescut, şi a plecat în rătăcire. Locul unde există (încă) poporul din care provine, unde se păstrează toate tradiţiile istorice, religioase, culturale ale naţiei lui...

Şi atunci, poate şi-ar fi călcat pe inimă şi ar fi risipit ceva şekeli, pornind pe drumul lung şi plin de praf şi pericole - pe atunci teroriştilor li se zicea tâlhari - spre casă. Şi, într-o bună zi, s-ar fi oprit în faţa căsuţei părinteşti - mai mică, mai chircită, mai lipsită de gust, acum, după ce a trăit şi el într-un palat, ca toţi realizaţii. Ce ar fi zis, în acest caz, bătrânul tată şi mai îmbătrânuit, văzându-l îmbrăcat într-un caftan mai scump decât întreaga cireadă de viţei graşi daţi moştenire statornicului? Cu degetele pline de inele şi cu încălţări care l-ar fi făcut pe tată să-şi ascundă sandalele scâlciate sub caftanul ponosit... Poate şi cu vreo cireadă de viţei îngrăşaţi după el, gata să fie tăiaţi, spre bucuria tuturor („ştiu că voi nu prea aveţi...").

Ce ar fi zis tatăl, pus în imposibilitatea de a-l mai îmbrăca, încălţa, dărui cu inel, hrăni cu viţelul gras al fratelui statornic? Ce ar fi zis statornicul, întors de pe câmp rufos, asudat, plin de praf, flămând, invitat la masa plină cu viţei graşi, tăiaţi de fratele crezut risipitor, rătăcit, şi mort pe deasupra? Nu ştim ce ar fi zis fratele în acest caz cu totul diferit de cel narat de Iisus, dar tatălui, probabil, i-ar fi dat o lacrimă de bucurie văzându-şi fiul „mort şi rătăcit" (sau viceversa) găsit din nou, mai plin de viaţă (şi bani) ca oricând. Şi, poate şi una de mândrie părintească - „Eh! Cine-i ca iubitul meu fiu?! Chiar şi rătăcit, ia uite la el!"

Dar să lăsăm această imagine idilică de happy end - probabil povestea nici nu se termină cu această petrecere, şi să încercăm să creem scenarii de continuare - pe aceeaşi notă optimistă. Ştiu că cititorii vor spune: „ăsta bate câmpii!", ştiu că astfel de scenarii optimiste nu se întâmplă decât în filmele tâmpite turnate „down south", înghiţite pe nerăsuflate de românii-canadieni mult prea ocupaţi să mai facă şi altceva... Dar eu tot nu mă pot opri să visez frumos - nu, nu despre „realizare" - în această frumoasă dimineaţă de toamnă şi, mai mult, să nu împărtăşesc aceste visuri cu voi.

Să zicem că, după ce au mâncat viţeii graşi aduşi de fiul risipitor - îi putem spune aşa, având în vedere şekelii risipiţi cu acest pelerinaj acasă! - plus cei crescuţi de fiul statornic, or fi încărcat totul pe cămile şi-or fi plecat cu toţii spre ţara cu lapte şi miere, unde te poţi realiza. Bătrânul o fi închis ochii la adânci bătrâneţi, mulţumit să-şi vadă întreaga familie realizată, cu şekelii adunaţi unul peste altul, mâncând câte un viţel gras la fiecare masă... Fiind ei evrei, probabil el o fi putut să se înţeleagă cu nepoţii în limba strămoşească. O singură umbră de nemulţumire i-ar fi umbrit zilele liniştite ale bătrâneţii: imposibilitatea de a vedea feţele verzi de invidie ale vecinilor. Dar, spre păstrarea optimismului până la capăt, putem crede că bătrânul tată şi-a păstrat imaginaţia până în ultimele clipe...

Sau, poate că fericitul tată o fi murit bătrân şi fericit (desigur) în braţele celor doi fii, atât cel statornic cât şi - mai ales! - a celui rătăcitor întors plin de viaţă (şi bani) acasă. În acest caz, după ce şi-ar fi şters lacrimile (şi mâncat viţeii cei graşi), risipitorul l-ar fi invitat pe statornic să se mute cu tot neamul lui în ţara de vis (de a te realiza), bucurând în continuare sufletul bătrânului decedat care, de Sus, putea privi multumit realizarea urmaşilor lui printre străini - dar şi feţele vecinilor...

Dar poate că la sosirea lui, fiul risipitor, rătăcitor şi deloc mort o fi ajuns acasă după stingerea nemângâiată a bătrânului tată. În scenariile mele optimiste, continuarea ar fi următoarea: după ce şi-au căzut în braţe şi au plâns copios dispariţia nemângâiată, mâncând apoi toţi viţeii cei graşi - risipitorul...(vezi scenariului pomenit mai sus).

Într-un scenariu chiar mai optimist - dar chiar şi mai ireal, dacă asta e posibil! - statornicul s-ar fi dovedit exact aşa: statornic, şi ar fi refuzat să-şi părăsească moşia plină de baligă şi viţei graşi, dând astfel cu piciorul nespălat, încălţat în sandală, la posibila realizare din ţara câinilor şi a colacilor cu susan. Ar fi găsit el atunci vorbe frumoase, gen „munţii noştri aur poartă" şi „dragostea de moşie e un zid", şi şi-ar fi înfipt călcâiele în glia străbună, mormâind „bucuroşi le-om duce toate", mai ales cu oarece ajutor în şekeli sosit de Aiurea... Şi fratele cel rătăcitor, după ce îşi va fi şters o ultimă lacrimă - şi grăsimea de viţel de pe bărbie - ar fi plecat în rătăcirile lui, promiţând că de acolo, din realizarea lui, nu va uita niciodată neamul ajuns la sapă de lemn (pe atunci cam aşa erau sapele...), Ţara mumă ajunsă la nevoi, secete, lăcuste, parveniţi, etc., etc., ba chiar că din puţinii şekeli (destinaţi risipirii) va risipi şi el câţiva pentru nevoile Ţării - spre uimirea întregii comunitaţi!

Dar şi mai de necrezut ar fi un scenariu ca acesta: fiul risipitor, rătăcitor (şi încă plin de viaţă şi bani) nu va mai pleca! Se va regăsi cu totul devenind statornic, întors acasă, printre ai săi, punând umărul la îndreptarea tarelor societăţii, primind în casă un oarecare rătăcitor din Galileea şi minunându-se de pildele spuse de acesta, luându-se, poate, la harţă cu fariseii, romanii, mai ştiu eu cine... Să mă opresc aici, căci povestea tinde să alunece pe o pantă mai puţin optimistă.

Scenarii... scenarii... Ce au aceste scenarii cu noi, românii? Muma Ţară îşi pierde în fiecare an, în fiecare zi, fiii, care pleacă, rătăcitori prin lume, în urmărirea iluzorie a „realizării" personale. O „realizare" în care mama, tatăl, fratele şi surioara nu mai au loc, cum nu mai au loc nici cultura şi tradiţiile romaneşti, ba nici măcar limba şi aparteneţa la un neam milenar. Noi, aceşti fii risipitori, suntem mai morţi chiar decât acel fiu pierdut din pilda biblică. El, ca toţi fiii rătăcitori ai neamului evreiesc, o fi risipit ce-a risipit, dar nu a risipit niciodată moştenirea etnică şi religioasă!

Vom găsi vreodată răspuns la aceste întrebări ipotetice? Ne vom pune, oare, întrebări ipotetice, care nu ne ajută deloc la propria „realizare"? Vom face vreodată scenarii ireale, imposibile - dar pe care viaţa le va dovedi singurele realizabile, în care realizarea personală include realizarea întregului neam? Va fi nevoie de o secetă să ne întoarcem acasă? - cu inima, cu inima, nu vă speriaţi! Călcându-ne pe orgolii, individualism, egoism, nepăsare... Speriaţi de moartea culturală şi spirituală.

Fiii risipitori ai neamului evreiesc au fost pierduţi, dar nu morţi. Timp de două mii de ani au risipit orice, chiar şi viaţa lor, dar nu fiinţa lor dată şi binecuvântată de Dumnezeu. Şi, într-un târziu, s-au întors acasă. Vom fi în stare noi, fiii rătăcitori ai României, să ne întoarcem inima către ţară, contribuind, fiecare după puterea lui, la propăşirea ei? Sau vom risipi tot ceea ce generaţii după generaţii, veac după veac, ne-au dat nouă?

Atunci, pe bună dreptate, mama Ţară va putea plânge la pieptul fiilor statornici. Ea nu va mai putea spune despre noi: „Au fost pierduţi, şi i-am regăsit. Au fost morţi, şi au înviat." Vom fi pierduţi, pentru totdeauna. Vom fi morţi, de mult...  

(Escu, Prelegeri neascultate, Ediţia a II-a)

Nota Redacţiei:

"M-a zăpăcit de tot. Pur şi simplu nu am mai recunoscut povestea simplă şi plină de miez a Scripturii. Ce or fi având românii din diasporă cu reîntoarcerea fiului risipitor acasă? Este evident că acest aşa-zis profesor nu îi cunoaşte pe români. Biblia nici atât! Sunt sigur că nu este profesor de teologie..." (din interviul luat la uşa doctorului în teologie, pastorul Bârculescu)