(Din prelegerile Profesorului Escu, neascultate de nimeni)

(Nici Iisus nu e ca zeu'
Nici paraiu' nu-i ca leu'
(pseudo-folklor)

Aş vrea să vă pun o întrebare, mai întâi: căruia dintre dumneavoastră i-a trecut vreodată prin cap să se lupte cu o moară de vânt? Cum? Ah, la dumneavoastră în sat erau numai mori de apă... Mda, mă rog, e destul de dificil să te lupţi cu o moară de apă, trebuie să recunosc. Altcineva? Dumneavoastră? Aţi văzut mori de vânt în Olanda, pe când lucraţi la negru?... Da, sigur, în Olanda sunt mori de vânt. V-a trecut prin cap să vă luptaţi cu ele? Cum, erau proprietăţi private? Da, acesta este un motiv puternic să vă facă să vă gândiţi de două ori înainte să vă daţi la ele. Aţi fi putut fi deportat...

Deci, în general, nu aveţi nimic cu bietele mori de vânt. Vă vedeţi de viaţa dumneavoastră şi vă doriţi ca şi ceilalţi s-o facă la fel. Să fiţi, adică, lăsaţi în pace. Un foarte nobil mod de a gândi! Aşa este, de ce v-aţi da la morile de vânt ale altora, când nu vreţi ca alţii să se dea la propriile dumneavoastră mori de vânt? Un sentiment extrem de creştinesc, trebuie să o recunosc.

Ei, uite, se întâmplă că Cervantes... Aţi auzit de Cervantes, nu?... Nu-i nimic, nu e importantant. Tipul ăsta a scris o întreagă carte despre un individ care nu avea nimic altceva mai bun de făcut decât să se lupte cu morile de vânt... Cum? Mai bine îşi căuta o muncă bine plătită? Indiscutabil, aşa ar fi trebuit să facă! Ăăă... nu, nu cred că ieşeau bani din chestia asta cu morile. Nimeni nu-l plătea să le ia la bătaie. E drept, nimeni nu-l plătea să le lase în pace... Da! Exact, domnul de colo a pus degetul pe rană! Era cam tâmpit, personajul. Un idiot!... Nu, îmi pare rău să vă contrazic, cartea nu se numea "Idiotul". Aceea a fost scrisă de altul şi, din câte îmi amintesc, nu apărea nici o moară de vânt în cartea respectivă...

Dar, vă rog, să revenim la subiectul prelegerii de astăzi. Deci, cum să facem să NU ne luăm la trântă cu morile de vânt? Pe lângă soluţia la îndemână - cea de a trăi pe coclauri unde sunt numai mori de apă, rămâne cea sugerată mai înainte: să ne vedem de-ale noastre. Din păcate, aceasta este mai uşor de zis decât de îndeplinit! Nu este deloc uşor ne ţinem departe de ceilalţi. Chiar şi numai faptul că, rupându-ne complet de restul lumii, nu mai găsim nici o plăcere în a realiza una, alta. Nu mai are cine să ne admire, să ne invidieze... Dar, să revenim.

în primul rând, ca să ne vedem de-ale noastre, trebuie să vedem mai întâi ce înţeleg ceilalţi prin "a te lupta cu morile de vânt". Dacă, doamne fereşte, noi ne vedem de-ale noastre, iar ceilalţi spun despre noi: "Ia uite, bă, cum se luptă ăla cu morile de vânt!" Extrem de neplăcut, nu-i aşa? De obicei, o astfel de situaţie poate fi evitată mai uşor dacă nu uităm câteva principii de bază ale luptei cu morile de vânt. Cel mai însemnat este cel care afirmă că "a te lupta cu morile de vânt înseamnă a te preta la acţiuni care nu îţi aduc nici un folos." Material, trebuie să specific, deşi sunt convins că dumneavoastră nici nu v-aţi gândit la un alt fel de folos...

De exemplu, să fi bun cu cei din jurul tău. Da' nu, chiar, ziceţi şi dumneavoastră, ce folos aduce o astfel de atitudine? Este bine ştiut că cei din jurul dumneavoastră abia aşteaptă "să v-o tragă". Aşa că este normal să le-o luaţi înainte. Cum? Dumneavoastră nu vă place să faceţi rău nimănui? Mai ales căţeluşei dumneavoastră? Foarte frumos, dragă doamnă. Ştiu că aşa zice la Carte. Este şi asta o atitudine omenească, cel puţin vă lasă să puneţi liniştită capul pe pernă. Nici nu vă latră... Aşa e. Dacă daţi în cineva, respectivul s-ar putea supăra. Ar putea retalia! S-ar putea să nu aveţi nici un folos imediat dintr-o astfel de acţiune... Are cineva o soluţie pentru o astfel de problemă? Dumneavoastră? Să lovim pe la spate? Interesant. Adică să bârfim. Să aruncăm piatra în aşa fel încât să nu se vadă mâna care a aruncat-o... Da, da...

Alt exemplu. Are poporul o vorbă: "Spune-mi cu cine te aduni, ca să-ţi spun cine eşti." Normal este, deci, să încercăm să intrăm în cercul celor "tari". Cum zicea unul - nu-i dau numele, dar sunt sigur că îi veţi îmbrăţişa modul de a gândi: "Ce să mă amestec în comunitate? Nu vezi că toţi sunt nişte luzeri? (cred că acest cuvânt romanglez nu are nevoie de traducere) Ce folos am eu de pe urma lor? Să ajung şi eu un luzăr? Eu am de învăţat de la cei ajunşi în West Vanc, care fac bani de bani." (expresie neaoşă, intraductibilă în engleză) Aşa e, doamnelor şi domnilor! Dacă vreţi să vă îndepliniţi idealul, aceasta este calea! Ştiu că este greu de pătruns "acolo", mai ales că în ochii celor din West Vanc dumneavoastră faceţi parte din tagma scârboasă a luzerilor, dar nu este imposibil. Aceasta dovedeşte că această acţiune nu face parte din cele care se pot încadra în categoria "luptă cu morile de vânt". Mai mult, vă va aduce foloase palpabile. Materiale. Deci, din acest exemplu extragem un al doilea principiu de bază: "Lupta cu morile de vânt nu au şanse de izbândă."

Alt exemplu. Ce ziceţi despre cei ce doresc să-i adune pe români într-o comunitate etnică? Ca evreii, grecii, ucrainenii... Sigur că da! Nişte luzeri! Nebuni. Comunişti. Securişti. Nereprezentativi. în slujba sistemului canadian. Cine-i bagă în seamă?! Exact, exact... Cine se cred, buricul pământului? Sigur că da. Văd că sunteţi unanimi în a vă exprima ultrajul... Un exemplu tipic de luptă cu morile de vânt! Nu are nici o şansă de a izbândi şi nu aduce nici un folos material.

Ce ziceţi? Acolo, în colţul acela. Că poate le iese ceva? Mda... La asta nu m-am gândit... Dar aceasta ar fi ca şi când aţi afirma că Don Quijote era plătit să se lupte cu morile de vânt. Cine este Don Quijote? Nu v-am zis? Idiotul de care a scris Cervantes. Da, unul care mai credea în tot felul de tâmpenii. Cavalerism, loialitate, dăruire de sine, dragoste curată, credinţă, moralitate, dezinteres, puritate... Vă daţi seama că oamenii normali au râs de el, l-au alungat... A şi murit, de altfel... acum vreo cinci sute de ani...

Cum? De ce se mai vorbeşte despre el şi azi? Asta este o întrebare la care nu am găsit încă un răspuns. Nu îmi dau seama, cum e posibil ca nişte oameni normali, ca mine şi ca dumneavoastră de pildă, să dispară fără a lăsa măcar o urmă, o amintire, o scamă, iar despre nebunul de Don Quijote să se pomenească în veac?!

Eu cred că asta de la morile de vânt ni se trage. Cred că el va dispare cu adevărat numai când lumea va înceta să se mai lupte cu morile de vânt. întorcând această problemă pe toate părţile, am găsit o soluţie pe care mă grăbesc să v-o împărtăşesc! Ar trebui să formăm o organizaţie, să zicem o Ligă împotriva Morilor de Vânt. Când ele vor dispare, nimeni nu va mai avea cu ce se lupta. Sunteţi de acord cu această idee? De aceea, vă propun ca dumneavoastră să deveniţi membrii fondatori ai acestei organizaţii... Staţi puţin... Unde fugiţi?

(Escu, Prelegeri neascultate,
Ediţia a II-a)

Quote:

Nota Redacţiei:
Impresia produsă de aceasta prelegere poate fi caracterizată prin cuvintele surprinse de noi, la ieşirea mulţimii din sală:"Un prost, profesorul ăsta. Dacă punea bine problema, îi putea ieşi de-un parai, doi... Vreo donaţie, ceva. Auzi, să ne ceară nouă, românilor, să ne unim! Păi, dragul meu, acesta este un exemplu tipic de luptă cu morile de vânt!"