Transhumanţă

Transhumanţă

 (Din prelegerile profesorului Escu, neascultate de nimeni)

(fragment

[[wysiwyg_imageupload:109:]]...reluăm, deci, discuţia despre migraţie de unde am părăsit-o rândul trecut.

Trebuie să recunoaştem că poporul român are un caracter migrator destul de redus. Este greu de zis astăzi dacă el a migrat vreodată, în lunga lui existenţă. Sunt unii care spun că strămoşii noştri daco-geţi, ca trib component al tracilor, ei înşişi nişte indo-europeni, au migrat la poale de Carpaţi cândva, venind de aiurea. Alţii spun că, dimpotrivă, dacii s-au format sub acele poale, de unde au migrat aiurea în cele patru zări, de la viitoarea Romă până în junglele Indiei... Din câte cunoaştem noi poporul român, ambele migraţii sunt greu de crezut...

La fel de greu de crezut este migrarea românilor de la sud de Dunare spre nord. - sub aceleaşi poale. Ce i-ar fi făcut să migreze? Premoniţia că se terminase cu popoarele migratoare? Crescuse numărul lor atât de mult încât să fie nevoie de o devărsare a surplusului? Dar atunci de ce au plecat cei mulţi, rămânând cei puţini? Să fi fost un "exod" asemănător celui evreiesc? De ce atunci nu a rămas nici o scamă în amintirea ancestrală a poporului? Ca şi "mutarea" întregii populaţii daco-romane la Sud de Dunăre - haida-de! Aurelian avea altele pe cap decât sa aibă grijă sa nu lase vreun cioban pe sub poale... - migrarea românilor din zona Balcanică este tot atit de absurdă.

Sunt unii care se întreabă - necunoscând prea bine îndărătnicia ţăranului român la schimbare - de ce nu s-a păstrat nici un cuvânt goto-avaro-gepidic în vocabularul românesc, dacă românii au stat vreo trei veacuri sub migratorii germanici. Pe lângă argumentul "dispreţului faţă de migratori", prezentat mai jos, noi îi întrebăm la rândul nostru (când nu şti un răspuns, de preferat este să răspunzi cu o întrebare...): de ce nu au intrat în vocabularul ardeleanului cuvinte săşeşti, deşi au "convieţuit împreună" (observaţi vă rog pleonasmul care nu ne aparţine...) vreo şapte-opt veacuri? O explicaţie dată de sprinţarii noştri fraţi sudici, în a căror vocabular au intrat tot felul de turcisme, sârbisme, ţigănisme, etc, etc, explicatie pe care o resping din patriotism de ardelean get-beget, ar fi că ardeleanul este cam greu de cap...

Lăsând specialiştii să-şi bată propriul cap cu acestea, noi afirmăm din start că am privit cu neincredere aceste teorii, ştiind caracterul de "ne-dus" al românului. Este împotriva firii lui! El afirmă cu mândrie: "Apa trece, pietrele ramin!", arătând cu degetul gros spre propriul piept învelit în cojoc la pronunţarea cuvântului "pietrele". Românul se simte în apele lui (chiar trecătoare) în calitate de bolovan nemişcat. Cu cit mai muşchiulos (adică, învelit cu muşchi şi iarba broaştei), cu atât mai bine!

Cine a trecut prin satele româneşti (înainte ca ţăranii români să plece la muncă prin spaţiul Shengen...), nu neapărat la cumpărat de brânză şi ţuică, a putut constat ca românul are un dispreţ suprem la adresa migratorilor. Ei îi numesc pe aceştia, toţi cei nestatornici, cu termenul global de "venetic". "Venetic" este şi ovreiul care îi vinde nimicuri. Şi ţiganul fierar care îi repară sapele. Şi groful care il iobăgeşte. Ba chiar şi românul care face neghiobia să se însoare cu fata lui, şi nu cu una din satul lui de peste deal...
Deci, românul nu migra. În schimb, el "transhuma" - un termen folosit de specialişti în lipsa unui cuvânt mai potrivit. Îşi lua turma cu căţel (şi fără de purcel) şi pleca aiurea, spre poale de plai şi guri de rai, să pască iarba altora. Ştim prea bine că iarba altora este intotdeauna mai verde! Şi acolo se întâlnea cu alţi bolovani plini de muşchi care, în loc să migreze, transhumau (ce cuvânt!) şi munceau împreună la formarea unui vocabular unitar comun. (expresie academică de pe timpul tovarăşului Graur) În timp ce munceau ei aşa, frăţeşte, mări se vorbeau şi se sfătuiau cum să mi-l omoare, frăţeşte, pe cel mai ortoman dintre ei, că are oi mai multe şi mai lăptoase. Ştim prea bine că oaia vecinului este întotdeauna mai lăptoasă! După care, dacă nu era EL ortomanul cu pricina, o lua cu viteza cioporului de oi (înmulţite cu cele ale ortomanului) spre casă, evitând astfel să capete atributul scârbos de "venetic". Sau, Doamne fereşte! cel de "ortoman"...
Ei, dar vremurile se schimbă - chiar şi la români! O indicaţie sigură este "legarea" făcută de Mihai. Constatând că bolovanii încep să ia obiceiuri "apeşti", să treacă adică dintr-un loc în altul, acesta a avut grijă să-i lege de glie. Trebuie sa recunoaştem că este mult mai greu să pleci cu casa în spate, cu atât mai greu cu tot ogorul... Aşa că a stat romanul legat cât a stat, până a apărut calul de fier. Sigur, la inceput acesta nu l-a putut urni cu tot aburul aruncat pe nări, muşchii prinşi în mileniile trecute erau greu de rupt. Mergea românul la târg, nu-i vorbă, mai cu o căciulă de mălai, mai cu un ou-două, mai cu o funie de ceapă... dar avea grijă să îl prindă seara în propria bătătură. Lăsa pe alţii să înghită colbul târgurilor şi să miroasă gunoaiele neridicate de Primărie, pe "venetici" adică: lipscani, ovrei, lioveni, gabroveni, armeni, ţigani, saşi...

Până când în ţară poposi un rege venetic. Că e venetic vă poate confirma orice compatriot drag şi de bună credinţă, întrebaţi-l numai! Aşa că românul s-a hotărât să aibă şi el faliţii sai. Au apărut astfel jupâni, farfurizii, brânzoveneştii, trahanachii, dar mai ales o groază de mitici. Eram pe drumul cel bun, drept spre inima Europei!

Luând exemplu acestor români verzi ca iarba vecinului, şi drepţi ca salcia pletoasă, ţăranul român şi-a zis că e timpul să scuture muşchii de pe el şi să plece acolo unde nimeni nu îl va batjocori spunându-i "venetic" - nici chiar "ortoman"! - devenind "braţe cu tărie", cum spune Poetul. Neputând să fie împărat, s-a mulţumit (vorba vine!) să rămână proletar. Şi până să se unească sub lozinca roşie cu cei ca el de pe aiurea, a zis să prindă rădăcină în noua ogradă prăfuită şi plină de gunoi (Primăria încă nu făcea nimic...)
După ce şi-a părăsit la barieră opincile, iţarii, cojoacele, câinii "bărbaţi" şi oile lăptoase (oricum nu erau aşa de lăptoase ca ale vecinului...), a început să-i pară rău după ce lăsase în urmă. Mânca tot mămăligă cu brânză puturoasă, dar acum îi spunea "delicatesă". Bea tot ţuică (la fel de puturoasă ca şi brânza, dacă nu şi mai şi...). Pe pereţi îşi atârna veliţe sau, în lipsa lor, cerbi "ruseşti" şi "şatre" (idem). Pe masă punea flori de carton ceruit, să nu se scuture, şi fructe din ceară colorate frumos, ba chiar şi peşti din sticlă...
Apăruseră şi obiceiuri noi, sub influenţa a tot felul de venetici cu ceafa groasă sau cu nasul subţire. Nu mai mâncau usturoi (decât pe ascuns). Nu mai ascultau rapsozi, ci manele (acelea au intrat mai târziu în "tezaur"; cele de azi sunt deja pe drumul cel bun, dovedind puterea banului...) Nu se mai îmbrăcau ca la horă, ci ca la Viana sau Paris (dacă nu taman ca-n poartă la Tarigrad, unde strigă turcii "vai" şi alte chestii pe limba lor) Nu mai spuneau "Fă leliţă", ci "Angel radios!" Mă înţelegeţi dumneavoastră...
Toate astea pentru că cei puţini care au acceptat soarta de venetici "nebuni ai marilor oraşe" - să-l parafrazăm aici pe un cunoscut condeiar - şi-au schimbat ţinta dispreţului suprem. În loc să-i mai dispreţuiască pe "venetici" (deh, se simţea cu musca pe joben! Primăria încă nu ridicase gunoaiele...) a început să dispreţuiască bolovanii rămaţi pe acasă. Inclusiv pe Bătrinu" (sau, Babacu") cu tot neamul lui... Acum nu mai zicea "Ce mai faci, bă, şogore?", ci "Ce vrei, bă, ţărane?". Alţii mai capitalişti, mai ales cei posesori ai unui buletin, îşi dispreţuiau chiar şi conţăranii, uitând de unde au plecat...

Dar asta este o epocă trecută a istoriei multimilenare, rămasă in negura timpului... După ce "braţele cu tărie", proletarii mă-nţelegi?!, s-au unit neicusorule, puicusorule, au hotărât ei că bolovanii din ograda părintească trebuiesc mutaţi. Neavând acces liber spre Siberia, i-au mutat mai la oraş. Ba a venit unul (si cizmarii tot proletari sunt...) şi a început să dărâme totul şi să clădească oraşe acolo unde nu erau, să aibă unde muta toată omenirea de sub poale de... mă rog. Asta deja nu mai era migrare, ci adevărat Exod (e consemnat şi în cărţi!).

Când toate s-au liniştit (puţin, nu prea mult...) s-a uitat românul în jur şi a spus: "Tii, frate-miu, dar e bine să migrezi!" Şi s-a uitat încotro să mai migreze. Nefiind nici o chichiriţă să migreze spre capitală (acum nu se mai cerea "buletin", putea s-o faca oricine, chiar şi bolovanul de văru" Costică!), s-a uitat peste gard. Şi a spus: "Aha! Lume, găteşte-te, că sosesc!" Restul e istorie...

Acum, nu vreau să credeţi că eu regret vremea pe când eram bolovani plini de muşchi. Sau că regret că ne-am transformat în venetici. Regret însă faptul că am început să facem ceafa groasă şi nasul subţire...Că dispreţul faţă de neamul rămas acasă ne face să devenim ape mişcătoare. Trecem, fraţilor (şi surorilor) şi nu ne dăm seama. Mă uit în urmă şi îmi dau seama că toate apele care au trecut peste "bolovanul" de român s-au zvântat, s-au uscat... Nu mai sunt! Decât cele care au început să se pietrifice. Care au început să pună muşchi pe ele, şi iarba broaştei. Cele care au început să se afirme, arătând cu degetul gros spre propriul piept: Sunt! Nu contează ce: francez, scoţian, german... Cei care au "curs" aiurea nu mai sunt. Au devenit altceva.

Sunt printre români unii care au refuzat să migreze. Ei au preferat sa transhumeze (urăsc cuvântul ăsta!) în continuare. În loc să se ducă pe o gură de rai să muncească la limbă - trecuse vremea aia - s-au dus pe la şcoli, sau prin alte locuri, învăţând lucruri folositoare în bătătură. Şi pe urma: fuguţa acasă! Cu ce aduceau, îmbogăţeau satul (ca cei care veneau cu oile ortomanului, pe vremuri...) Ajutau familia şi vecini. Îşi ziceau: "decât coada la oraş (unde Primăria încă mai are de ridicat gunoaiele), mai bine fruncea în sat la mine!" Cu astfel de atitudine, satul e "fruncea" în judeţ, judeţul e "fruncea" în ţară, ţara e "fruncea" în Lume...

 

(Escu, Prelegeri Neascultate, Ediţia a II-a)

Quote:

Nota Redactorului:

Chiar dacă nu ne place cuvântul "transhumanţă", îi admirăm pe cei care o practică. Să fim bine înţeleşi, nu îndemnăm pe nimeni să se întoarcă în fiinţă în ţară, sau în satul de pe o poală de plai, e destul să îşi trimită duhul şi inima acolo, sa facă munca sa. Pentru că acel plai este calea românului spre gura de Rai!