Zăpezile

Zăpezile

 (Din prelegerile profesorului Escu, neascultate de nimeni)

(fragmente)

... în acest ultim seminar înaintea vacanţei de iarnă să vorbim despre... zăpezile de mai an. Alegerea acestei teme de discuţie am făcut-o ascultând întâmplător o discuţie între două persoane - importante, nu spui cine...

Una dintre ele susţinea că viaţa şi viitorul nu se pot construi fără a respecta fundaţiile puse în trecut. De aceea, trecutul - cu tot ceea ce reprezintă el, bun sau rău - trebuie amintit şi răs-amintit, pentru a avea cu ce compara prezentul şi la ce raporta viitorul.

Cea de-a doua persoană îl contrazicea, zicând că trecutul, oricât de minunat ar fi el, nu face decât să ne atârne de picioare ca o piatră de moară, împiedicându-ne să atingem viitorul cât mai repede. Singurul lucru care contează cu adevărat în viaţă este construirea viitorului; prezentul, şi mai ales trecutul, nu sunt decât nişte fuştei pe o scară peste care trebuie să trecem în grabă, pe drumul nostru ascendent către împlinire.

Drept argument în susţinerea propriei filozofii de viaţa, prima persoană pomenea de bradul falnic care se răstoarnă la prima pală de vânt, dacă nu are rădăcini adânc înfipte în stâncă. Mai susţinea el că un brad, oricât de falnic ar fi, este sortit inevitabil pieirii dacă părăseşte pădurea care îi dă siguranţă şi protecţie. Că, adică, numărul şi unirea dă putere... dar despre asta vom discuta, poate, altădată...

Cea de-a doua persoană aducea drept argument întâmplarea amintită de istorii, despre cucerirea Mexicului. Cortez El Conquistadore, aflând despre bogăţiile Tenochtitlanului - dar şi despre puterea militară a imperiului aztec, şi temându-se că puţinii lui tovarăşi nu vor găsi în ei puterea să-l urmeze până la capăt, a dat într-o noapte foc la corabiile cu care poposiseră pe coastele noului pământ. "A tăiat punţile", cum se zice. Drum înapoi nu mai exista, ci doar înainte, spre viitorul de aur. Cum zicea biata mama, care poseda o bogată colecţie de zicale adunate de pe la Creangă, Pann, sau vreun moş mai hâtru de la ea din sat, "Ori piere beleaua, ori crapă purceaua". Puşi cu spatele la zid, nu avem altă cale decât înainte, luptând.

Ar fi avut dreptate această de-a doua persoană, dacă viaţa ar fi DOAR o luptă. Poetul zice frumos: "O luptă este viaţa, deci te luptă, Cu dragoste de ea, cu dor..."; dar parcă şi mai frumos spunea maica Tereza când găsea vieţii o întreaga înşiruire de metafore, pe lângă luptă: "Viaţa este o iubită, iubeşte-o deci. Este o ocazie, profită de ea. Este un drum, străbate-l..."

Dar şi aşa, comparaţia cu Don Hernan nu este cea mai bună. El, dând foc corăbiilor, nu a rupt-o cu trecutul, ci doar şi-a pus tovarăşii cu spatele la un zid creat artificial. Nu a dat foc la bagaje, nu şi-a distrus armele, nici nu şi-a ucis caii care băgau groaza în băştinaşi. A păstrat toate cunoştinţele pe care le avea despre viaţă, toată bruma de civilizaţie de care dispunea, tactica de luptă superioară, şi mai ales viruşii faţă de care oamenii lui erau imuni, dar care în următorii ani au ucis de zece ori mai mulţi băştinaşi decât săbiile de Toledo şi archebuzele. Tot trecutul, deci, a fost păstrat şi folosit - arma care i-a adus, în final, gloria de-o clipă.

Stau şi mă întreb, cine sunt eu azi? Cine aş fi fost, fără o întâmplare sau alta din trecut? Fără o persoană întâlnită, fără o carte citită, fără un loc vizitat? Ce rost au întâmplările să se întâmple, dacă noi nu învăţăm nimic din ele, sau le uităm? Dar, dacă le-am uitat, au avut ele loc cu adevărat?

Ce rost are să citim o carte dacă uităm pagina citită în momentul când o dăm la spate, devenind trecut? Urcând spre "culmile de aur" ale viitorului, oare nu este o pierdere de timp nefolositoare oprirea la fiecare pas să dărâmăm un podeţ, o scară, să încuiem o uşă? La un moment dat ne putem trezi într-un turn de piatră, cu toate căile tăiate, singuri şi reci - dar în mod sigur nu nemuritori...

Numai că eu nu pot să uit trecutul, îl car după mine îmbogăţit an de an şi clipă de clipă. Uneori e greu de cărat, uneori devine mare şi greu cât un munte; Atlas obosit, mi-aş scutura umărul să pot păşi mai repede. Alteori, acest trecut devine aripi de arhanghel, purtându-mă peste prăpăstii şi dureri şi atunci mă bucur că nu l-am aruncat într-o clipă de oboseală, din comoditate.

Privesc în urmă şi şoptesc, ca şi poetul parizian: "Mais ou sont les neiges d"antant?" S-au topit, au pierit oare sub razele arzătoare ale timpului? Nu, pentru mine ele nu s-au topit încă. Mă văd, prichindel de-o şchioapă, cu zăpada până la brâu, repetând scenele descrise de poet in "Iarna pe uliţă". Mă recunosc în Nică a lui Ştefan a Petrii, cu căciula căzându-mi pe nas, tropăind prin zăpada rece, colindând pe la vecini... Mai ales acum, în preajma Crăciunului, împodobind "pomul" şi ascultând Colindele românilor, perle de preţ ascunse printre alte comori de muzică şi scoase la lumină numai o dată pe an - avar pe comoara ce o posed, temându-mă să nu-i tocesc sclipirea prin prea multă folosinţă.

Îmi amintesc de ziua de Ignat, şi o leg întotdeauna de zăpadă. Zăpadă rece, care îmi îngheaţă picioarele bocnă, chiar dacă focul de paie îmi încălzeşte trupul. Ca şi porcul care se pârpăleşte în jăratec, porc jertfit pentru bunăstarea noastră; ca şi soarele în răsucirea lui în jurul lumii şi a acelui loc, mă întorc şi eu în jurul focului încercând să ţin frigul departe. Flăcăii din sat de la tata săreau prin flăcări, obicei de pe vremea când Ignat se numea Ignius, zeu echinoxial al iernii, când aprinderea de focuri pe dealuri şi sărirea peste/prin aceste focuri ajutau Soarelui în cea mai grea zi a anului, când acesta avea nevoie de ajutorul oamenilor pentru a începe, încă o dată, urcuşul lui pe boltă în căutarea verii...

Iar eu mă mulţumeam să privesc în flăcări, adulmecând mirosul de paie arse şi de şoric prăjit. Zăpada pe pomi era atât de albă şi pură, comparată cu cea călcată de noi în picioare, întinată de foc şi sânge...! Şi aşteptam clipa în care măcelarul - un vecin, pentru că ai mei nu se îndurau să-şi taie singuri animalul crescut în curte, un fel de frate sau văr primar, cu care au stat la masă zi de zi, pe care l-au mângâiat şi îngrijit, bucurându-se de sănătatea lui, temându-se de boli şi nevoi ce ar fi putut să treacă peste el... - să îmi taie o bucăţică din coadă, una din ureche, şi una din şoricul copt al porcului, şi să mi le dea să le mănânc aşa, fierbinţi încă, răsplătindu-mi astfel răbdarea şi interesul. Mie mi se alăturau părinţii şi rudele, ba chiar şi măcelarul, uitând de postul încă în curs, sau considerând poate "pomana" făcută de porc oamenilor nu un păcat, ci o jertfa adusă vieţii; nu o "ardere de tot", ci o jertfă de sânge vărsat pe altarul de zăpadă...

Mai îmi amintesc de adunatul în jurul "pomului", aşteptând colindătorii. Eram prunc încă, mă speriau "proştii" care se iţeau printre florile de gheaţă din ferestre, cu măşti groteşti pe faţă să sperie noaptea lungă şi urâciunile anului pe moarte, netezind astfel drumul anului pe cale a se naşte. Pentru aceasta, unchiu" meu Ion îi invita pe "proşti" în casă, să îi omenească cu o glajă de jinars, şi atunci vedeam că în dosul măştilor ridicate pentru a face loc păharului se ascundeau flăcăi din sat, ca văru-meu Fişuc bunăoară, şi îmi venea inima la loc...

Mai veneau tinere fete, cântând cu glasuri de vrajă "florile dalbe, flori de măr" în colinde lungi, fără de sfârşit parcă, în care povesteau drumul seminţei puse în brazdă până la colacul de aur care împodobea casa găzdoaiei. Copiii veneau cu "pluguşorul", cete de pitici pornind pe drumul colindei, urmaţi de "fişorii" care le reluau motivul, mânând din urmă perechi de boi cu coarne aurite, trăgând după ei plugul de lemn frumos împodobit cu crengi uscate de măr - de care mai atârnau încă mere şi nuci de aur - cântând din fluiere, mugind din "buhai" şi plesnind din bice. Alţii jucau "turca", cântându-i ritmic "ţa ţa ţa, căpriţă ţa"; alţii plimbau "ursul", cântându-i din fluier şi dobă; alţii, iarăşi, ne povesteau aventurile Lerului plecat la vânătoare de cerb... După care, în bătaia clopotelor, veneau alţii cântându-ne despre Pruncul născut în acea noapte de vrajă undeva departe, într-o iesle, tradiţie creştină suprapusă peste tradiţii mai vechi, dar celebrând acelaşi lucru: triumful vieţii asupra morţii!

In acea dimineaţă, sau în alte dimineţi, veneau alţi colindători, să ne bucure că - iată! - a răsărit soare nou, iar Mesia umblă din nou pământul, să ne mântuiască. Ne sorcoveau, ne cântau "steaua", iar tinerele fete fecioare ne "semănau", aruncând deasupra noastră - ca pe ogoare nou arate - sămânţă de grâu curat, în gesturi largi, vechi de mii de ani...

Eram prunc, în vizită de-o vacanţă, într-un sat românesc din Ardeal. Când am crescut mi-am propus să mă întorc în acel sat, să retrăiesc Crăciunurile copilăriei. O făceam îndemnat de aceeaşi dorinţă care o măcina pe mama, pe care ea încerca să şi-o mângâie uitându-se la poze îngălbenite de vreme, scoase dintr-o cutie ascunsă într-o valiză. Eu nu am ajuns să îmi îndeplinesc dorinţa, luat de graba vieţii, dar poate că nu ne este dat să ne întoarcem în timp. Mama s-a dus în satul ei nordic, ocupat de străini cu alte obiceiuri, şi s-a întors bolnavă şi tristă, fără dorinţă de viaţă. Nu şi-a mai găsit "căiuţii" dragi, nici "irozii" povestind despre o Naştere minunată, nici "căpriţa", nici "ursul", nici "cerbul"... obiceiuri atât de asemănătoare celor amintite de mine. Acestea pieriseră, neîngrijite de nimeni, flori uitate să se usuce pe dealuri. Mama nu a mai trăit mult după aceea, îşi pierduse copilăria, trecutul, speranţa în viitor... Soarele, neajutat, se stinsese...

Când marele François Villon îşi amintea de zăpezile "de anţărţ", cum le-a numit aşa de frumos traducătorul, creând un nou cuvânt românesc, el îşi amintea de frumoasele cunoscute în tinereţile lui nebune, peste care timpul trecuse creând noi realităţi. "Les belles d"antant" mai erau frumoase doar în mintea şi inima Poetului, înfrumuseţându-i viaţa. Aşa şi mie, zăpezile acelea de pe un tărâm de basm, în care porcii îşi aduc jertfă viaţa pe altarul vieţii şi bucuriei, flăcăii sar prin foc pentru a ajuta soarele slăbănog, iar fecioarele seamănă fericire în suflet şi în casă, rămân pururi albe şi curate, netopite nici de soare şi nici de uitare.

Se vor topi şi ele, odată cu mine... Dar alţi copii îşi vor aminti alte zăpezi, tot atât de albe, tot atât de eterne!

(Escu, Prelegeri Neascultate, Ediţia a II-a)
Nota Redacţiei:

În ciuda sfârşitului mai melancolic, seminarul Profesorului este plin de speranţă. Român din sângele românilor, el poate găsi speranţă în cea mai lungă noapte a anului, pentru că orice sfârşit este un început. Numai românii pot cânta "Mioriţa" în noaptea feerică şi plină de bucurie a Crăciunului!

NS