Despre generaţii

Despre generaţii

Se spune că în tot răul este şi-un bine. "Oamenii fericiţi nu sunt ambiţioşi; ei nu clădesc civilizaţii" a scris baroana Susan Greenfield, profesoară de filozofie şi anatomie comparată la universitatea din Oxford. Susan Greenfield deţine şi un loc în Camera Lorzilor din parlamentul britanic, este autoare, jurnalistă şi prima femeie directoare a Institutului Regal al Marii Britanii, instituţie care a ajuns la venerabila vârstă de 204 ani. A avut şi la BBC un program intitulat "Creierul Uman: Un Tur cu Ghid". Am insistat asupra lui Susan Greenfield pentru că merită a fi luată în serios.

Luna trecută la un sondaj noi, Românii, ne-am calificat ca cel mai trist neam din lume. Dacă ceea ce ne spune Susan Greenfield este adevărat, înseamnă că mai există speranţe şi pentru noi, pentru generaţiile viitoare de Români, "să clădim civilizaţii." Înseamnă că noi nu ne-am consumat încă; înseamnă că civilizaţia Vestului prin noi mai are un cuvânt de spus. "Eu cred mai mult în viitorul culturii româneşti decât în viitorul culturii europene" spunea odată Mircea Eliade.



"Durerea ni se trage din străfunduri, din aluat:
Pe sub fereastra casei mele
În largul drumului de ţară,
Sub cerul alb, stropit cu stele,
Trecea un om cântând aseară.

Era un cântec care spune
Durerile ce-adună anii,
Trist ca un plâns de-ngropăciune,
Cum numai ei îl ştiu, ţăranii.

De unde oare călătorul
Îl adunase-n sat la mine,
Din ce mister pornea fiorul,
Din ce adânc, din ce ruine?"

( (Octavian Goga: "Trecea un om")

<
Părăsiţi de Roma, după retragerea aureliană la sud de Dunăre, am fost orfani un mileniu întreg, făcând istorie pentru alţii. În acest răstimp de plămădeală îndelungată am tot avut, una după alta, generaţii de sacrificiu. Chestiunea devine tipică (standard) pentru istoria românească. Statul a constituit instituţia legală de justificare şi recunoaştere a existenţei unei naţiuni (stat în frunte de obicei cu un conducător militar). Abia atunci au început să ne sesizeze vecinii...

Intrăm în istorie - ca stat - mai întâi în sudul Dunării împreună cu Bulgarii, sub Asani, ei însăşi Vlahi; in Valahia, sub Basarabi şi uite-aşa, s-au succedat şi "sacrificat" generaţii după generaţii.

Sărbătorim unirea tuturor Românilor, dar pentru ca această unire să poată fi înfăptuită, câte generaţii de jertfă au fost? În general, prin generaţie ne referim la elită mai întâi, persoanele culturale şi politice, inclusiv artiştii şi poeţii, "antenele" unei civilizaţii; fenomenul se extinde apoi treptat la tot poporul. Ideea unirii a fost visată de către cărturarii medievali, că doar "toţi de la Râm se trag..." Generaţia Şcolii Ardelene şi-a lui Horia ("rex Daciae") a luptat atât cu spada cât şi cu condeiul. Ea îi introduce pe Români în "modernitate." Ideea prinde avânt; vine generaţia lui Tudor şi reinstalarea domnilor pământeni, apoi a lui Bălcescu, Avram Iancu şi-a paşoptiştilor (ei au scris "Deşteaptă-te Române" şi-au reintrodus alfabetul latin, făcând posibilă prima unire; urmează "junimiştii", dacă-i putem numi aşa, ori generaţia lui Eminescu, cea care a realizat independenţa României. După ei vine generaţia titanilor, atât la propriu cât şi la figurat, cea care-a înfăptuit marea unire: Haşdeu, Iorga, Coşbuc, Goga, Pârvan, Nae Ionescu.

"Spre deosebire de înaintaşii noştri, care se născuseră şi trăiseră cu idealul întregirii neamului, noi nu mai avem un ideal de-a gata făcut la îndemână. Eram liberi, disponibili pentru tot felul de experienţe... eram prima generaţie românească necondiţionată în prealabil de un obiectiv istoric de realizat" scria Mircea Eliade, reprezentant al generaţiei interbelice (noi cred că suntem a doua generaţie "necondiţionată", liberă, cu un hiatus de două generaţii "fără libertate" de la prima). Generaţia interbelică a fost generaţia noastră creativă, originală. Generaţia unirii a pregătit calea şi-a netezit cărările generaţiei interbelice, care astfel a putut să aibă "cea mai mare bucurie geografică şi spirituală din istoria românească" (Ţuţea). "Generaţia interbelică - continuă Ţuţea - şi-a luat în serios calitatea de generaţie... calitatea de etapă spirituală a poporului român, reuşind să problematizeze esenţial". Această generaţie este reprezentată de Blaga, George Enescu, Cioran, Brâncuşi, Ţuţea, Eliade, Noica, Vulcănescu, Tudor Vianu...

"Îmi amintesc cu ce plăcere - scrie Mircea Eliade - îl întâmpinam pe Emanoil Bocuţa, ştiind că-mi va pune întodeauna aceeaşi întrebare: Ce-ţi mai face generaţia, d-le Eliade? Izbucneam întodeauna în râs, pentru că, într-adevăr, întrebarea mi se părea irezistibilă. Dar în fundul sufletului, ştiam că nu mă înşelam... Eram obsedat de teama că generaţia noastră, singura generaţie liberă, "disponibilă" din istoria neamului românesc, nu va avea timp să-şi împlinească "misiunea", că ne vom trezi într-o zi "mobilizaţi", aşa cum au fost părinţii, moşii şi strămoşii noştri, şi atunci va fi prea târziu ca să mai putem crea liber, atunci nu vom putea face decât ceea ce au fost ursiţi să facă înaintaşii noştri; să luptăm, să fim jertfiţi, să amuţim... Teama mea era de alt ordin: că timpul ne e potrivnic, în sensul că pentru ce aveam de făcut, dispuneam de pra puţin timp că, deci nu trebuie să-l risipim zadarnic... Cred că nu mă înşelam. În fond generaţia mea a avut doar vreo 10, 12 ani de "libertate creatoare". În 1938 s-a istaurat dictatura regală, apoi a venit războiul şi în 1945 ocupaţia sovietică - şi totul a amuţit" (Eliade).

Totul a amuţit, dar nu era totul mort, deşi cele două generaţii care au urmat, tăcute şi fără libertate, au sporit numărul generaţiilor de sacrificiu; au avut însă modele de valori...

"După decembrie 1989, modelul a încetat să mai funcţioneze ca autoritate valorică; s-a produs o substituire a esteticului cu eticul, a gândului cu făcutul, a autohtonului cu universalismul, a credinţei cu convingerea. Nişte erori care s-au ţinut lanţ şi care au reuşit să lege şi să oprească orice aspiraţie către un model autentic. Pentru prima dată la noi apare ideea de "personalitate a zilei" sau, ironic, stea a zilei: un personaj care nu are limite în manifestare şi care îşi impune în mod efemer, stilul... Punerea în curgere a "modelelor" a însemnat distrugerea minimei raportări la model, care se caracterizează, înainte de orice, prin constantă şi neconjunctural. Va veni vremea ca oamenii să înnebunească, şi când vor vedea pe cineva că nu înnebuneşte se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor" (Ţuţea). "În mijlocul atâtor "modele" şi personalităţi ale zilei - spune Radu Preda despre Ţuţea - modelul real nu avea cum să se manifeste decât ca nemodel..."

Generaţia noastră asistă la o enormă degradare a omului. "Libertatea devine un fel de "tehnică", iar oamenii încep să piardă facultatea de a alege, care este şi ea, o prerogativă divină a spiritului", scria George Uscătescu în exil, la Madrid, continuând: "Victimă a acestui proces de degradare a culturii occidentale, care a constituit un câmp experimental pentru degradanta ideologie comunistă, un popor tânăr, în plină ascensiune istorică şi spirituală, ca al nostru, s-a găsit prins în tragicul joc al circumstanţelor şi al poziţiei sale geografice şi a trebuit să golească, până la ultima picătură, paharul amărâciunilor istorice... Acolo, în adâncimile sufletului românesc, o mare tragedie s-a consumat. Zac sub pământ sute de mii de morţi, şi dincolo de ei, în timp, sute şi sute de generaţii româneşti care au visat şi au luptat pentru o patrie liberă."

Va defini cineva şi "generaţia noastră"? Mai avem cumva şi noi un "rol istoric" de împlinit?

Unul din răspunsuri s-ar putea să-l găsim tot la un exponent al generaţiei interbelice, valabil pentru noi mai ales astăzi şi atât de profetic, scris în urmă cu 50 de ani. "Numai cine e desprins cel puţin în curs de o generaţie, de orice idee a satisfacţiilor personale, numai cine, luându-şi răspunderea marelui destin românesc, va reface calvarul patriei şi va urca din nou, cu toate energiile sufletului său, drumul Golgotei naţionale, va fi capabil să afle în propriile sale dimensiuni umane, în regăsirea omului ca persoană, un sens al libertăţii. Căci fără un nou sens al libertăţii fără o restituire a unei plenitudini spirituale a omului nu poate fi vorba de o nouă elită românească" (George Uscătescu, Madrid 1951).

Generaţii, vieţi, idei... unire, creaţie şi frumos, formă, flux, libertate... "ce e val ca valul trece"... până se va contura mai pronunţat destinul generaţiei noastre, luând ca exemplu generaţiile antecedente, să păstrăm esenţele sufletului românesc, sub vreme; ca frunza"n codru primăvara, generaţiile sunt destinate a se naşte veşnic tinere din trunchiul nesecătuit al naţiei, renăscând speranţe şi posibilităţi.

Istoricul francez F. Lot se întreba de secretul existenţei istorice a neamului nostru. Răspunsul este foarte simplu: noi n-am dispărut din istorie pentru că n-am avut vreme să ne plictisim; am fost întodeauna "ocupaţi"... căci nu atât avantajul economic cât felul de a fi, a gândi şi a acţiona al unui popor îi dă şanse de supravieţuire.

Vorba lui Caragiale: "Fie dată în omenire parte cât mai frumoasă şi neamului românesc"



Gheorghe Bogdan