Dreptul de a te naşte

Dreptul de a te naşte



Prilej de meditaţie asupra faptului că unele lucruri, deşi atât de evidente prin însăşi existenţa lor, necesită "oficial" o aprobare pentru dreptul lor de a se naşte....

Se împlinesc acum în august, 135 de ani de la înfiinţarea a ceea ce s-a numit "Societatea literară Română pentru cultura limbei" şi din 1879 s-a reântitulat "Academia Română".

Ministrul de instrucţie publică, C.A. Rosetti, motiva urgenţa funcţionării noii societăţi din cauza confuziei ce s-a iscat în privinţa limbii, prin înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin, precum şi prin introducerea multor termeni juridici deosebiţi. Misiunea specială a Societăţii denumită ulterior Academie, consistă în determinarea ortografiei limbii române, elaborarea gramaticii şi realizarea practică a dicţionarului limbii naţionale. Acest proiect a fost început sub Domnitorul A.I. Cuza, urmărind să recruteze membrii Societăţii din toate provinciile locuite de Români la adunările ei din Bucureşti, însă execuţia proiectului a fost amânată din cauza dificultăţilor create de puterile străine, Austro Ungaria şi Rusia, împiedicând participarea unor membri la aceste adunări (vezi cazul Alexandru Haşdeu de pildă). C.A. Rosetti, sub domnia lui Carol, declară marilor puteri că Societatea urmăreşte scopuri pur literare, gramaticale şi lexicografice. Banii au venit din donaţia lui Cuza, 1430 de galbeni, iar restul, 12.870 de galbeni, de la românii din Macedonia, mai precis din donaţia Zappa.

S-au desemnat ca membri cei care s-au distins prin lucrările lor literare şi filologice. Iosif Hodoş şi Al. Roman din Maramureş; Timotei Cipariu, George Bariţiu şi Gavril Munteanu din Transilvania; Andrei Mocioni şi Vicenţiu Babeş din Banat; Alecu Hurmuzache şi Dr. Dimitroviţă (înlocuit de Ion Sbiera. Dr. Dimitroviţa murise între timp) din Bucovina; Al. Haşdeu, C. Stamati şi J. Stroescu din Basarabia, precum şi Cozacovici şi J. Caragiani din Macedonia.

Societatea academică s-a completat cu şapte membri din "România liberă" (Principate) : Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi şi V.A. Urechia din Moldova; Eliade Rădulescu, A. Treboniu Laurean, C.A. Rosetti şi I.C.M. Massim din Muntenia şi Oltenia. Gonatu din Basrabia este numit în locul lui Stamate, iar Titu Maiorescu şi Nicolae Ionescu sunt de asemenea făcuţi membri "spre completarea locurilor vacante".

Primarul Bucureştilor, C. Panaiot, salută printr-un apel public către cetăţeni, oaspeţii ce urmau să sosească: "Capitala României va vedea pentru prima oară în sânul său întrunită întreaga limbă românească". Sub un umbrar decorat cu drapelele provinciilor române, comitetul de recepţie prezidat de Ion Fălcoianu, întâmpină cortegiul oaspeţilor academici astfel: "Domnilor şi fraţi; această zi solemnă a celui dintâi congres literar român va forma o epocă în istoria ţării şi literaturii române", la care I. Hodoş îi răspunde: "Unitatea limbii o avem; de la Tisa până la Marea Neagră toţi Românii au aceeaşi limbă ; prin urmare n"avem a stabili unitatea limbii ci numai forma ei, unitatea gramaticii şi dicţionarului".

După serviciul religios la biserica Sf. Gheorghe cel Nou, ziua s-a sfârşit cu un banchet în "focariul" Teatrului Naţional. Inaugurarea oficială a "Societăţii" a avut loc a doua zi, la 1 August 1867 la Ateneul Român, care a servit drept sediu al societăţii pâna la construirea propriului său locaş. Cuvântările alternau cu cântece sau numere artistice. S-au cântat "Deşteaptă-te Române", "Mult e dulce şi frumoasă limba ce o vorbim", romanţa "Moldova" a lui V. Stamate, "Dulce Bucovină", "Bălcescu murind", "Cântecul lui Iancu". Un alt punct al programului a fost inaugurarea bustului Românului macedonean Vanghelie Zappa, a cărui donaţie precedase înfiinţarea societăţii cu 5 ani.

Viitorul vicepreşedinte al Societăţii, Timotei Cipariu, a rostit cuvinte profetice: "Am început a ne libera patria, am început a ne libera limba".

Horia, Tudor şi Iancu au realizat "prezicerea" politică; Şcoala Ardeleană trezirea identităţii româneşti. Acestea au fost "crime" mari şi au urmat represaliile de cuviinţă. Ion Heliade Rădulescu a făcut să surâdă litera latină a scrisului românesc, înlocuind-o pe cea chirilică. Eminescu, Maiorescu şi Haşdeu au trezit gândirea critică românească. S-a întemeiat Academia, s-a realizat independenţa României, apoi unirea tuturor Românilor. Ceea ce Mircea Vulcănescu numea "generaţia tânără" ori Mircea Eliade numea "generaţia de la 22" a fost generaţia noastră de aur (incluzându-i şi pe "bătrâni"). Se năştea o idee de românism modernă. Se eliberase patria, după cum spunea Cipariu, apoi s-a eliberat limba. Cu "generaţia tânără" (ori de la 22, ori interbelică) venise timpul de a se elibera şi cugetul românesc (gândirea). Şi ce eliberare a fost!

Românii, pentru prima dată în epoca modernă, erau cu toţii uniţi şi aveau un stat independent. Era o experienţă nouă pe care toţi au încercat s-o trăiască din plin. Fiind un început nou; o renaştere din străfunduri ancestrale, nu trebuie să ne mire prea tare preocuparea despre începuturi şi reînnoire. Această febră, această fascinaţie a începuturilor se poate urmări în toate domeniile culturale. Istoricul Brătianu se preocupa de începutul statului, Iorga s-a dus la originile isotriei. Pârvan era preocupat de strămoşi, Panaitescu de începuturile civilizaţiei româneşti. Blaga şi Vulcănescu au săpat la rădăcina românismului (felul românesc de a fi în lume). Blaga schimbă în istorie cronologia cu morfologia; consideră caracterul etnic ca un destin modelator; caută să descopere fenomenul original al existenţei umane în general şi caracterul etnic românesc în particular. Vulcănescu (vezi grupul "Criterion" ), ca şi Blaga dealtfel, vedea în sat speranţa supravieţuirii "românismului" împotriva masivei invazii a Vestului. Aşa după cum generaţia precedentă a realizat unitatea politică, misiunea "tinerei generaţii" a fost, după Vulcănescu, reconstrucţia spirituală a României. Constantin Noica s-a dus la "rădăcina cuvântului" românesc. Noica şi Blaga elogiază satul şi ţăranul care-i intuitiv şi spiritual, purtătorul adevăratei culturi tradiţionale creative, ca opus oraşului (civilizaţia), preocupat de acumularea cunoştinţelor pozitive şi concepţiilor raţionale, necreatoare şi unde omul şi-a pierdut rostul, sensul lui de om şi "sentimentul cosmic", un alt mod de existenţă ce ne sufocă tot mai tare. Nechifor Crainic căuta prin "ortodoxismul" său sursele originale ale spiritului creativ românesc printr-o lumină metafizică, urgentând o întoarcere la valorile autentice; o filozofie creştină a istoriei. Nae Ionescu, un alt advocat al unei ere noi, spirituale, teoreticianul "trăirismului" , varianta românească a existenţialismului. N-a fost de acord cu ideile Vestului pentru că acolo s-a "raţionalizat" până şi religia (se înţelege şi se explică); ori în orotdoxie se face deosebirea între "minte" şi "credinţă" ca fiind diferite şi nu acelaşi lucru (crede tocmai pentru că "este absurd"). Nae Ionescu s-a dus la începuturile gândului şi-a lumii, la principiile metafizice; Ţuţea la începutul omului şi relaţia sa cu divinul, Cioran la condiţia umană şi găseşte că are un destin tragic (o fi din această cauză oare că sugera o occidentalizare?). Emil Cioran descoperă o involuţie în loc de evoluţie (un regres); el afirmă că omul modern, căzut de mult din eternitate, realizase a doua cădere, mai cumplită decât prima: căderea din istorie. Mircea Eliade era fascinat de începuturile religiei, a credinţelor arhaice şi a povestirilor sacre (în special a mitului şi a convergenţei mitului cu istoria) şi aceeaşi fascinaţie o găsim în poezia, literatura sau teatrul creat de tânăra generaţie. Brâncuşi a împletit sursele native cele mai arhaice cu structuri artistice moderne în "Coloana Infinitului" (tinzând să depăşească începutul însuşi), "Masa Tăcerii" sau "Oul primordial".

Nici chiar politica n-a rămas imună. Ideea "omului nou" este o idee veche, preluată de creştini de la cultele iniţiatice şi de reînnoire ale antichităţii, inclusiv misterele orfice (de origine tracică). Ideea în forma ei creştină au preluat-o legionarii pentru a deveni oameni noi în Christos, o naţiune nouă. Mai târziu ideea le-a plăcut şi comuniştilor, preluând-o de la legionari, comuniştii fiind certaţi şi cu religia şi cu bunul simţ, au avut metoda lor "originală". Omul nou trebuia "reeducat" (cum altfel ai putea "convinge" un "om-vechi"?), numai că "reeducarea" nu prea s-a făcut la Academie ci la Piteşti, Gherla, Aiud sau la Canalul Dunăre-Marea Neagră.

Pentru ca omul nou să se poată naşte, omul vechi trebuie să moară. Păstorul (conducătorul) se sacrifică pentru turmă, pentru ca ea să o ducă mai bine, pentru o cauză măreaţă. Orfeu (păstorul), apoi Isus, au murit pentru turmă în virtutea aceluiaşi principiu. Dacă Mioriţa a fost într-adevăr cândva colindă, după cum susţin unii, se înţelege mai uşor moartea ciobanului mioritic. În această conjunctură trebuie interpretat, pentru a fi înţeles, "mitul căpitanului" la legionari, unde s-a întâmplat şi reversul formulei, turma sacrificându-se pentru păstor.

Tot în perspectiva aceleiasi idei probabil trebuie văzut şi aşa numitul "cult al morţii" interbelic. Şi pentru că tot a venit vorba de moarte...

Mircea Eliade a preferat exilul. Mulţi dinte noi au preferat exilul. Deşi pare paradoxal, ca o scăpare ori ca o salvare, o soluţie, exilul tot un fel de "moarte" este, o moarte arestată (în devenire), din moment ce omul vechi (de-acasă) refuză să moară, iar cel nou (de aicea) refuză să se nască. "Dumnezeu s-a născut în exil" scria Vintilă Horia (în Spania), iar Ovidiu, poetul exilat la Tomis a scris următoarele: "Când am părăsit patria (Roma) am simţit că am murit; a fost prima şi cea mai gravă moarte". Să ne reamintim că atunci când nu mai era opoziţie politică şi ideologică în ţară (fiind "reeducată" ori, cel puţin oficial, inexistentă), după preluarea puterii de către comunişti exilul era singura "opoziţie". Exilul n-a fost şi nu trebuie confundat cu o emigraţie pentru o viaţă mai uşoară, cel puţin pentru o bună parte din Românii pribegi, dinainte de evenimentele din Decembrie 1989. Exilul a fost o luare de atitudine. Tocmai această atitudine "a disparut" acum, cu noua emigraţie, atât de importantă în trecut (referitor la rolul şi importanţa ei vezi Andrei Codrescu: "The Disappearing of the Outside").

Este intersant felul în care străinii au privit, primit şi interpretat salturile din istoria culturii româneşti. Trebuie să ne înterbăm mai întâi cât de bine ne cunosc într-adevăr şi cât de mult ne iubesc. În ochii lor am fost pe rând: paria societăţii romane, veniţi de-aiurea cu traista"n băţ, ciobani, "schismatici" (ortodocşi), vampiri, potlogari, hoţi, anti-semiţi, "fără experienţă democratică".... Citindu-i pe ei, stai şi te-ntrebi dacă până şi "generaţia noastră de aur", pe lângă faptul că au fost buni "anti-semiţi", au mai fost buni şi la altceva. Rolul "generaţiei tinere" a fost (văzută de ea însăşi) să găsească adevărata identitate românească, să "elibereze" gândirea românească; dar asta a fost o crimă grozavă după cum a fost şi eliberarea politică. Cum ne-am permis noi să gândim, obraznici, aşa de unii singuri, fără să ne cerem voie sau cel puţin să consultăm în prealabil mai marii culturalnici? Ce impertinenţă! Eilade, Noica, Nae Ionescu, antisemiţi. Până şi Eminescu, profetul liberării cugetului la Români şi luceafărul poeziei româneşti, n-a scăpat făra a fi denumit anti-semit, pentru că a fost un bun Român şi şi-a iubit neamul; cenzurat pentru articolele "politice" (unde a luat "atitudine") şi poezia "Doină". Noi trebuia să trăim şi să gândim prin tiparele altora. N-avem şi noi dreptul să ne naştem, să fim noi înşine? Cum altfel putem avea o identitate? De ce trebuie să-i întrebăm pe alţii totdeauna că aproape o mie de ani nu i-a păsat nimănui oricum, şi de când ne-au observat am fost doar o problemă, uneori enigmatică.

Ce-a fost totuşi generaţia asta tânără şi ce-a realizat? O reîntoarcere la sursa originală, reinterpretată, adevărata "renaştere" românească modernă; o denunţare a materialismului (aici i-a durut pe unii ) în toate formele sale diverse. Ambii filozofi, Blaga şi Nae Ionescu, au reprezentat o reacţie a firii româneşti împotriva gândirii pozitiviste europene. Nae Ionescu a comis crima de a-şi învăţa şi încuraja studenţii să gândească. Tot aşa trebuie să-l înţelegem şi pe Eliade de pilda, care pe lângă faptul că este un mare istoric al religiilor şi al ideilor religioase, este cel mai de seamă oponent al reducţionismului (singur în felul lui, pe baricadă), dând "fenomenului religios" o faţă umana (vezi Daniel Pals: "Seven Theories of Religion"). Dar şi asta a fost tot o crimă... Eliade este anti-semit. Elitele, au zis unii, probabil snobism. Era doar "la modă" în Europa. Năuc, stau şi mă întreb dacă nu cumva şi cei peste 11.000 de ţărani împuşcaţi la Răscoala din 1907 erau tot... snobi?

Avem atâtea întrebări care încă necesită un răspuns. Şi fiindcă i-am pomenit pe ţărani, iată ce spune un poet, ţăran şi el şi parte din generaţia tânără, originar dintr-o comună numită de saşi "Fraua" (Nevastă, astăzi Şeica) pentru că toţi bărbaţii din comună, inclusiv băieţii au fost omorâţi; crima lor? S-au ridicat sub Avram Iancu să-şi facă eliberarea politică....

Cuvinte către ţăran

Acest petec de pământ, bun, rău,
e-al tău!
Ară-l, samănă-l, seceră-l spornic,
Fi-i sluga şi stăpân statornic
Şi apără-l, de-o trebui cândva,
Cu toată vânjoşia ta:
Cu puşca, cu coasa, cu sapa,
Sângele vrăjmaşilor ce-or vrea
Să ţi-l ia,
Să curgă pe"ntinsuri ca apa!....
Tu l-ai udat cu lacrimi şi sudori
Şi l-ai muncit sub sori dogorâtori....
Veacuri dearândul,
Te-ai încovoiat pe el arându-l şi săpându-l
Pentru grofiţe albe, pentru grofi semeţi, sătui,
Pentru ciocoii desfăţarnici ai pamântului...
De pe el grămezile de aur ale grâului
S"au scurs spre depărtări ca apele râului...
Tu singur ai rămas aici, legat de sapă şi de plug:
Piatra grea, neclintită, sub ape ce fug....
Din întâii vremurilor zori,
E-al tău de mii şi milioane de-ori

Petecul acesta de glie,
Şi-al tău o să fie
Pe vecie,
Dacă-l vei şti munci
Şi răscoli
Şi apăra
Cu toată truda şi răbdarea şi dârzenia ta!.....

Aron Cotruş

Într-o carte recentă (Katherine Verdery: "Transylvanian villager. Three Centuries of Political, Economic and Ethnic Change") găsim următorul motto, ca o "poveste":
"Ce se întâmplă, ce obţii dacă pui trei Maghiari împreună?
- O insurecţie.
Dar dacă pui trei Saşi împreună?
- O afacere.
Şi dacă pui trei Români împreună?
- O bandă de hoţi."

Ce să mai comentez? Şi cum să nu te doară?

Şi tot discutând de hoţi, am să vă spun şi eu o "poveste", foarte adevărată. Bucureştiul era sub ocupaţie străină în timpul Primului Război Mondial. Nemţii se "ajutau" de unii singuri cu tot ceea ce era de preţ şi n-a putut fi pus la adăpost, ori cărat în Moldova. De teama lor le-am dat tezaurul statului la Ruşi spre păstrare, dar nu l-am mai văzut nici pe ăla. Şi cum vă spuneam, pritre alte lucruri încărcate în vagoane şi duse cu trenul în Germania a fost şi biblioteca familiei Sturza (am găsit informaţia într-o carte englezească, nu românească) cu mii de volume, cu sute de manuscrise bizantine şi medievale, unice şi rare, multe aduse de familie din Constantinopol când a căzut sub Turci, şi ei au găsit refugiu la noi, manuscrise şi cărţi foarte preţioase la care cercetătorul român nici nu mai are acces. Dar "hoţ" a rămas tot Românul (probabil că el n-a învăţat să fure "legal"... tot el era în urmă...).

Dar după cum văd şi străinii, Românii nu se încadrează. Sistemul lui Blaga nu se încadrează în tiparele existente. Sistemul lui Eliade nu se încadrează nici el şi toată generaţia lui tânără sfidează tiparele. Poate acesta este sistemul de "conformare" al Românului: neconformarea. Am vrut să fim şi noi stăpâni la noi acasă. A fost o crimă. Am vrut să facem rânduială în ograndă. A fost o crimă. Am vrut să reclădim vechea vatră, după placul şi firea noastră... a fost tot o crimă. A fost o crimă pentru cei din "generaţia tânără" că au încercat să nu fie doar imitatori, ci creatori originali de valori culturale şi spirituale. La urma urmei, pentru a-şi depăşi stagiul animalic, tocmai creaţia şi păstrarea valorilor ne permite să ne numim umani; şi noi şi alţii, şi cu sau fără aprobarea culturalnicilor străini.
Noi rămânem deci la vorba poetului ţăran Cotruş:

" Eu, rob al cuvântului, ce doar pulbere sânt,
Mă rog pentru ei, cu fruntea"n pământ:
Neţărmuritul auz Ţi-l apleacă
Spre vorba-mi nătângă, spre ruga-mi săracă...

Mă"ntreb, ca"ntr"o lungă, cumplită poveste:
Au, Doamne, greşeala care ne este?
Fărădelege neiertată e oare
Să-ţi aperi dârz vatra şi locul sub soare?
Din zorii pământului şi până acuşi,
Pus-am noi neamuri străine"n cătuşi?
Ucisu-le-am oamenii sub poverile muncii?
Smulsu-le-am străinilor, flăcăii şi pruncii?
Căutatu-şi-a neamul pe-ai lui undeva,
Peste unde-şi scrie graiul graniţa?

Ca"ntr"un codru "ncins de flăcări, un haiduc olog,
Cu gândul în genunchi, eu Te rog şi Te rog:
Dă-i, Doamne, putere şi-uriaşă răbdare
Neamului meu călcat în piciore..."



Gheorghe Bogdan