Nae Ionescu metafizicianul

Nae Ionescu metafizicianul

[[wysiwyg_imageupload:69:]]Citat: 

"Simţeam că ce spunea Nae Ionescu nu se găsea in nici-o carte..."

Mircea Eliade - Amintiri


 


 

La o gală a cărţii din capitală, funcţionarul de la intrare care verifica şi înregistra invitaţii şi care, evident, nu-l recunoscuse pe Nae Ionescu, îl întrebă politicos: "Numele?" "Nae Ionescu" "Ocupaţia?" "Negustor. Negustor de cărţi. Şi, uneori, mai fac aşa, câte-odată, si pe profesorul universitar." Aşa a rămas cunoscut Nae Ionescu: ca profesor.

Cred că pe bună dreptate îl putem numi pe Nae Ionescu un "Socrate al Românilor" şi asta nu doar din cauza metodei. "Dar cea mai mare plăcere a mea va fi, desigur, să mă îndeletnicesc să cercetez şi să ispitesc şi pe cei de acolo, ca şi pe cei de aici. Să văd care din ei este înţelept şi care crede numai că este, însă nu este." (Plato -Apărarea lui Socrate)

Petre Tutea marturisea ca Nae Ionescu "era o inteligenta debordanta... era spontan... extraordinar de inteligent... singurul filozof roman , care are acces -fara neliniste- la transcendenta".

"Nae Ionescu era o fire contempletativă, de artist, cu o estetică a purtării care îl situa dincolo de bine şi de rău, şi o inteligenţă realistă, ascuţită, care pătrundea toate cutele şi dedesubturile unei probleme încurcate, spre a-i desluşi structura. Ceea ce domina la el, asupra voinţei de a face bine, era curiozitatea, dorinţa de a şti, de a face lumină: "lucem ferre". Şi, în fond, pe planul omenesc, era un sceptic." (Mircea Vulcănescu - Nae Ionescu, aşa cum l-am cunoscut)

"Cu cât trecea timpul, cu atât Nae Ionescu îşi preciza mai ferm adevăratul lui rol în cultura românească: acela de învăţător şi arbitru. Era înzestrat cu un dar uninc de a creşte şi a învăţa oamenii, şi avea ca nimeni altul simţul judecătorului şi al arbitrului: ştia să vadă clar datele esenţiale ale problemei, ştia să cumpănească şi ne învăţa cum să înţelegem "şi celălalt punct de vedere", ca să putem cuprinde realitatea în totalitatea ei. Dacă ar fi avut timp şi de i-ar fi plăcut s-o facă, Nae Ionescu ar fi putut să scrie cea mai obiectivă istorie a civilizaţiei româneşti moderne...; nu era necruţător decât cu pseudomorfozele şi cu hibrizii. Acest ortodox a vorbit cu simpatie şi înţelegere nu numai despre catolicism, protestatism şi iudaism, dar şi despre islamism şi buddism, şi era unul din cei mai adânci cunoscători, pe care i-am avut, al Kabalei şi misticii iudaice." (George Racoveanu - Convorbiri)

Aşa îşi elogiau profesorul foştii elevi ai lui Nae Ionescu. Pentru a înţelege mai bine cine a fost şi ce-a reprezentat Nae Ionescu în cultura română, va trebui să-l punem în contextul istoric; vorba cronicarului: "Iara nu sunt vremile sub carma omului, ci bietul om subt vremi." Vom face, deci, o mică incursiune în "vremea" lui Nae Ionescu.

Generaţia revoluţionară de intelectuali de la 1848 ("paşoptistă") a fost aproape în întregime masonă, deci de orientare vestică, europenistă. S-a ajuns până la urmă la un compromis, o familie regală străină pe tronul României şi începutul modernizării prin imitare din'afară. Generaţia următoare (din care a făcut parte şi Eminescu) a fost de orientare conservatoare, tradiţionalistă. Printre alte probleme (independenţa pe plan extern, reforma agrară pe plan intern, etc.), această generaţie devine tot mai suspicioasă faţă de "străinii" care veneau la noi în număr tot mai mare, din teritoriile ţariste şi habsburge, culminând cu criza răscoalei din 1907. A treia generaţie, cu pierderi grele de vieti omenesti, a făurit România Mare. Deşi această generaţie tindea, în general, să privească spre Vest (şi, mai nou, spre "pământul făgăduinţei", America), "pentru ideologia oficială occidentală războiul constituise o teribilă contradicţie. Mitul progresului infinit, credinţa în rolul decisiv al ştiinţei şi industriei, care trebuiau să înstaureze pacea universală şi justiţia socială, primatul raţionalismului şi prestigiul agnosticismului, toate acestea se spulberaseră pe fronturile de luptă." (M. Eliade - Amintiri).

Problema noii generaţii de identitate naţională, de caracter şi direcţie creatoare, revine în centrul atenţiei. Vestul, deci, aşa cum s-a exprimat Eliade, prin ştiinţă, industrie şi progres, n-a făcut decât să degradeze condiţia umană, aşa cum au arătat ororile Primului Război Mondial. Unii gânditori au început a se îndoi de succesele progresului vestic. Noi n-am fost singurii. Ruşii, de pildă, au avut şi ei aceleaşi probleme. Avem acum, după sfârşitul războiului şi crearea României Mari, marea controversă dintre cele două tabere sau şcoli de gândire. Pe de o parte, "europeniştii": criticul Eugen Lovinescu, sociologul Ştefan Zeletin, filozoful Mihai Ralea, corporatistul Mihail Manolescu, Pompiliu Constantinescu, etc., promovând civilizaţia; în termenii lor, civilizaţia era progres tehnologic şi material, industrie, instituţii politice şi economice, centre urbane (preamăreau oraşul şi valorile lui). Pentru ei, de pildă, ortodoxismul era un impediment pentru însăşi definiţia caracterului naţional, "o religie obscură cu formule rigide care-a impus Românilor o limbă liturgică străină (slavona), din care cauză aproape c-am fost înghiţiţi de Slavi." (Eugen Lovinescu).[pagebreak]
Dezamăgiţi însă de eşecurile Vestului, mulţi Români şi-au îndreptat privirile acum spre resursele lor proprii. Dacă generaţia precedentă înfăptuise România Mare, şi cu ea, unitatea politică, generaţia nouă a încercat sa realizeze reconstrucţia spirituală a României. Avem, deci, cealaltă tabără, a tradiţionaliştilor (autohtonă). Ea promova cultura, văzută ca o expresie organică a naţiunii, cultivând valorile spirituale -ca surse ale caracterului naţional - şi elogiind satul ca păstrător al acestor valori. Alături de Nechifor Crainic şi Lucian Blaga (unic, de fapt, în felul lui - şi mai complex), îl avem aici şi pe Nae Ionescu.

Dacă argumentele lui Crainic erau de ordin religios, istoric şi spiritual (arată, printre altele, că biserica ortodoxă nu s-a împotrivit autorităţii statale şi n-a creat o închiziţie - care să frâneze educaţia şi progresul), Blaga şi Nae Ionescu intră în metafizică. Despre ideile lui Blaga ne-am ocupat în altă parte. Este destul să amintim doar că, pentru Blaga, catolicismul reprezenta biserica văzută ca stat universal (autoritate), protestantismul o comunitate care întruchipează libertatea (independenţă de gândire), iar ortodoxismul, având calitatea majoră de-a fi organic (viaţă, pământ, natură), un organism, o unitate în întregimea căreia fiecare membru este responsabil pentru faptele celorlalţi. Ortodoxia vede naţiunea ca un destin. Catolicismul a promovat curente pluridimensionale (romanic, gotic, baroc) care au servit o idee, protestantismul a favorizat creaţii individuale de o înaltă originalitate, ortodoxismul inspirând însă opere anonime, spontane şi folclorice. Oraşul (civilizaţia) era pentru Blaga un loc cu preocupări deloc creative - cum ar fi acumularea de cunoştinţe pozitive şi raţionale, un loc unde omul îşi pierde "sentimentul cosmic". în lumea rurală, cu spiritul ei patriarhal, străvechi, gândirea magică a ajutat omul să intre într-o relaţie creativă cu existenţa. Aici încerca Blaga să găsească "fenomenul originar". Până şi ritmul interior al coloanei lui Brâncuşi, deşi într-un stil modern, este o expresie a metafizicii tradiţionaliste.

Ca şi Crainic şi Blaga, Nae Ionescu întrevedea apropierea unei noi ere a spiritualităţii ca o revoltă împotriva pozitivismului vestic. Expunându-şi părerile mai ales în rândurile ziarului Cuvântul, cugetările sale s-au închegat treptat într-o adevărată filozofie a culturii; Nae Ionescu este cunoscut mai ales ca un teoritician al "trăinismului", varianta românească a existenţialismului. El vedea omul modern luptându-se să-şi refacă echilibrul spiritual pierdut; o întoarcere la Dumnezeu, pentru a scăpa de divinitatea raţionaliştilor, ştiinţa şi tehnologia, de goliciunea lor tulburătoare. Protestantismul în special a fost văzut de Nae Ionescu ca detractor principal şi distrugător al gândirii religioase europene, începând de la Reformă. Acest protestantism, cum am arătat, însemna raţionalizarea religiei, ceea ce însemna să înţelegi şi să explici voinţa, deciziile lui Dumnezeu; însemna (pentru Nae Ionescu) introducerea categoriei divine (Dumnezeu) în categoriile logicii omeneşti, ca şi când ar exista doar o sferă a realităţii, acea a raţiunii, "în care omul şi Dumnezeu sunt doar puţin diferiţi cantitativ." în adevăratul creştinism (deci, în ortodoxism) credinciosul deosebeşte între mintea raţională şi credinţă, ca doi poli opuşi, în care intelectul se sacrifică în favoarea credinţei.

Definiţia românismului, la Nae Ionescu ca şi la Blaga, este de ordin ontologic. "Suntem ortodocşi pentru că suntem Români şi suntem Români pentru că suntem Ortodocşi." în mintea sa, deci, spiritualitatea românească şi ortodoxia se pot substitui reciproc. Influenţa ortodoxismului s-a făcut simţită de-a lungul procesului de formare a naţiunii.

Catolicismul şi ortodoxismul nu sunt doar două confesiuni diferite, cu doctrine şi culturi dirferite, ci două moduri fundamentale de existenţă. Ideea că România să fie integrată în Europa i se părea absurdă, în lumina dihotomiei dintre lumile catolico-protestantă şi ortodoxă. Oraşul i se părea "prea abstract" şi industria modernă "prea raţională", nepotrivindu-se unui popor contemplativ şi neobişnuit cu disciplina capitalistă. Ideea despre viaţă a lui Nae Ionescu era s-o trăiasacă - de aici denumirea de "trăirism" - nu s-o reducă la forme abstracte.

"Cât eram departe de concepţia ortodoxiei pe care o împărtăsea Nae Ionescu - scria Mircea Eliade în "Amintiri" - am înţeles când, întrebându-l ce crede despre finalul "Itinerariului spiritual", Profesorul mi-a spus: "Cred că te înşeli. Dta spui că te naşti catolic sau protestant, şi devii ortodox. Eu cred tocmai, dimpotrivă, că poţi deveni catolic sau protestant, dar că, dacă eşti Român, te naşti ortodox. Ortodoxia e un mod firesc de a fi în lume, pe care-l ai sau nu-l ai, dar pe care anevoie ţi-l poţi construi. Nu prea văd cum, născându-te român, te-ai putea converti la ortodoxie, deşi înţeleg perfect procesul prin care te converteşti la catolicism. Dar la d-ta cred că e vorba de altceva: dta consideri ortodoxia ca un liman la care speri să te reîntorci după o serie de aventuri pe mare. Dar la liman nu te întorci de bună voie, ci numai când scapi dintr-un naufragiu - sau ca să eviţi un naufragiu. Pentru mine, orice dorinţă de a te întoarce la liman e aproape o fatalitate. Pentru dta, existenţa înseamnă, în primul rând, o serie de aventuri spirituale. Cred că te înşeli, dar asta n-are importanţă. Important e numai ce vei face dta, ce vei crea dta, înainte şi după ce vei înţelege că te înşeli..."

Iată felul în care vedea Nae Ionescu Vestul şi de ce sugera să găsim soluţiile noastre proprii. "Ceea ce va schimba mersul lucrurilor la noi, în Răsărit, este faptul că, în momentul în care va fi s-o apucăm şi noi pe calea îmburghezirii, burghezia apuseană va fi isprăvit de trăit. Lucrul acesta nu-l văd decât puţini oameni. Dar este sigur că, de la război (este vorba de Primul Război Mondial), s-a produs o alunecare în spiritul lumii, care duce în alt sens... Nu e vorba de comunism, a cărei ideologie este, din nenorocire, un jargon fără nici o legătură cu realităţile cărora li se aplică. (Menţionăm că Nae Ionescu simpatiza cu ţărăniştii, "era anti-liberal şi adversarul oricărei încercări de reducere a cursului lucrurilor la scheme lineare")... Ambianţa aceasta a lumii burgheze, care are nevoie de linişte, de siguranţă, de tabieturi, care să-ngăduie anumite apucături comode, se risipeşte. Intrăm într-o prefacere de a cărei întindere nu ne putem da seama. Şi ar fi curată risipă de timp şi de energie să ne apucăm să imităm un lucru care trage să moară, în loc să gâdim curajos situaţia şi să căutăm un răspuns propriu, direct, împrejurărilor, pe cât ne va tăia capul şi ne vor ţine puterile."[pagebreak]
Tot de la Eliade avem şi "portretul" lui Nae Ionescu. "N-am să uit niciodată prima lecţie de Metafizică la care am asistat. Anunţase un curs despre "Faust şi problema salvării". Amfiteatrul Titu Maiorescu era arhiplin şi am găsit cu greu un loc în fund, tocmai în ultima bancă. A intrat un bărbat brun, palid, cu tâmplele descoperite, cu sprâncenele negre, stufoase, arcuite mefistofelic, şi cu ochii mari de un albastru sumbru, oţelit, neobişnuit de sclipitor; când îşi repezea privirile pe neaşteptate dintr-un perete în altul, parcă ar fi fulgerat în amfiteatru. Era slab, destul de înalt, îmbrăcat sobru dar cu neglijentă elegantă, şi avea cele mai frumoase şi mai expresive mâini pe care le-am văzut vreodată, cu degete lungi, subţiri, nervoase. Când vorbea, mâinile îi modelau gândirea, subliniau nuanţele, anticipau dificultăţile, semnele de întrebare.

A fost primit, cum se obiuşnuia pe atunci, cu aplauze, dar Nae Ionescu le-a contenit ridicând brusc braţul.

- Dacă aveţi dreptul de a aplauda, ne-a spus, ar trebui să-l aveţi şi pe acela de-a huidui, când nu v-o place o lecţie. Dar legea vă interzice huiduiala în sălile Universităţii. Aşa că, vă rog să nu aplaudaţi.

S-a aşezat pe scaun şi-a rotit ochii până în fundul amfiteatrului, şi a început să vorbească. Deodată s-a lăsat o linişte nefirească, parcă toţi şi-ar fi ţinut răsuflarea. Nae Ionescu nu vorbea ca un profesor, nu ţinea o lecţie, nici o conferinţă. începuse o convorbire şi ni se adresa direct, fiecăruia în parte, parcă ar fi povestit ceva, ar fi prezentat o serie de fapte, propunându-ne o interpretare şi aşteptând apoi comentariile noastre. Aveai impresia că lecţia întreagă e doar o parte dintr-un dialog, că fiecare din noi era invitat să ia parte la discuţie, să-şi mărturisească părerile la sfârşitul orei. Simţeai că ce spunea Nae Ionescu nu se găsea în nici o carte. Era ceva nou, proaspăt gândit şi organizat acolo, în faţa ta, la catedră. Era o gândire personală, şi dacă te interesa acest fel de gândire, ştiai că nu o puteai întâlni altundeva, că trebuie să vii aici s-o primeşti de la izvor. Omul de la catedră ţi se adresa direct, îţi deschidea probleme şi te învăţa să le rezolvi, te silea să gândeşti. Nici n-am ştiut cum au trecut cele cincizeci de minute. Aproape că nu luasem note... în preajma Crăciunului nu mai dădeam pe la Universitate decât pentru lecţiile lui Nae Ionescu..."

"în filozofie, tot ce nu se poate exprima în propoziţii simple, numai cu subiect şi predicat, este excrocherie."

"Ceea ce trebuie, este să gândiţi autentic. Adică să vă gândiţi la înţelesul vorbelor pe care le folosiţi."

"Pe lângă polemica cu Mircea Florian", ne spune Mircea Vulcănescu, "mai erau interesante cursurile lui Nae Ionescu şi prin caracterul lor de prospeţime, de lucru făcut atunci. Nu-şi pregătea cursurile de acasă. Nu le scria. Uneori venea cu o notiţă scrisă pe o carte de vizită, pe care o scotea din buzunar. Alteori venea, se aşeza pe scaun, tăcea câtăva vreme, căutând parcă să organizeze mintal ce va spune şi, pe urmă, începea. Gândirea lui se constituia atunci, vie, direct în faţa noastră. Vedeam omul care şi-a pus o problemă şi care se gândea la ea. Vorbea, adică, cu sine, în faţa noastră, despre cum ar putea-o rezolva. Totdeauna încerca mai multe drumuri. Când apuca într-o direcţie, nu ştia încă unde-l va duce. Când, luând-o într-o direcţie, o istovea, dar îi rămâneau îndoieli nedezlegate, încerca o nouă cale. După fiecare lecţie, rămânea o întrebare deschisă, uneori de la un curs la altul, şi chiar de la un an la altul ... Nae Ionescu, de când a început să gândească în faţa studenţilor şi până la urmă, nu a incetat să gândească în continuare, nerepetând niciodată cursurile, chiar când repeta problemele.

"Ceea ce m-a reţinut deci la cursurile lui Nae Ionescu a fost faptul că aceste cursuri mă puneau pe gânduri, mă stimulau. Nu-mi dau soluţii gata făcute, ci îmi puneau probleme, îmi deschideau perspective noi, nebănuite, îmi dădeau chei cu care puteam descuia şi ispiti înţelesuri până atunci nebănuite de mine."

In termeni foarte similari il descrie George Racoveanu si Eliade ( Convorbiri); " Nae Ionescu ne-a invatat sa gandim. Geniul lui era, in primul rand, de structura socratica; ne ajuta sa cautam si sa scoatem singuri la iveala adevarul. Nu ni-l dadea de-a gata; nu ni-l impunea. Ne obliga sa judecam, noi, cu mijloacele noastre, sa tragem singuri concluzia propriilor noastre eforturi. Incepea intai cu gramatica si cu lexicul- caci avea oroare de termenii improprii si de betia de cuvinte; de limbajul aproximativ. Ne invata cum sa citim un text filozofic, si ne indemna sa mergem intotdeauna la izvoare: ne interzicea cartile despre un filozof sau despre un sistem de filozofie"...

Apropierea de Nae Ionescu era foarte rebarbativă. Omul acesta atât de atrăgător îşi înzecea puterea de seducţie prin aerul sec cu care ştia să te respingă.[pagebreak]
Convins că filozofia nu se-nvaţă, sarcina profesorului de filozofie nu putea fi, după el, decât stimularea gândirii personale şi selecţia negativă, adică înlăturarea tuturor celor care ar putea încurca în zadar câmpul filozofiei. Când îşi vedea deci sala ticsită de studenţi, le zicea, aruncând o privire mirată în sală: "Cum, dumneavoastră sunteţi toţi filozofi?" A doua oară le zicea mai pe departe: "în orice generaţie e un anumit material care se cere neapărat gândit. Cu cât sunt mai multe capete să-l gândească, cu atât fiecare gândeşte mai puţin." Când două surori vroiau să-i urmeze seminarul, înlătura pe una din ele, zicându-i: "Nu vă e milă de mama dvoastră? Ce-o să facă cu două filozoafe în familie? Nu, hotărât, două e prea mult." Când, un băiat mai ţanţos, din cei care veneau la seminar "să se afirme", încerca să-şi ia aripi, strigând moţat "cer cuvântul", Nae Ionescu îi reteza scurt elanul, ridiculizându-l: "Contra cui?" şi băiatul nu mai venea pe la seminarul lui Nae, ci se ducea la P.P. Negulescu, "să se afirme." Se pare că această pedagogie negativă a folosit, pentru că la Nae Ionescu s-au format: Băncilă, Floru, Noica, Eliade, Sterian, Cioran, Herseni, Amzăr, Mihail Sebastian, Costin Deleanu, Mircea Niculescu, Racoveanu, Mircea Vulcănescu, (de a cărui surse ne folosim şi noi aici); indirect a avut efect şi asupra unor gânditori actuali (vezi de pildă Liiceanu, prin Noica).

Spunea odată că " perioadele de libertate sunt cele mai sărace-n personalităţi şi că personalităţile puternice nu se făuresc decât sub stăpânirea unei severe discipline." Un prieten care-i reproşa lui Nae Ionescu că nu s-a făcut ministru, a primit următoarea replică: "Nu înseamnă nimica, măi, să fi ministru. Cine n-a fost ministru în ţara asta? Totul e: să poţi să fi ministru. Şi asta nu o pot mulţi din cei care sunt. Mie însă îmi ajunge!"

Pentru mentalitatea apuseană, a face e mai mult decât a fi. A fi este chiar un fel al lui a face. Un duh demiurgic, care - după Nae Ionescu - e un duh drăcesc, ispiteşte pe om, îndemnându-l să se substituie, intenţional, creatorului, să-l înlocuiască în treaba lui, îl îndeamnă să vrea să forţeze destinul firesc al lucrurilor, să creeze. Creaţia, pentru acest duh e, de la-nceput, un act de răzvrătire, de opunere a omului în faţa naturii. Tot Apusul aşa vede spiritul, protestând împotriva condiţiei fireşti a omului.

Nimic mai greşit. Nu poţi voi şi face nimic din ce nu e copt să se facă. Lucrurile "se fac", nu "le facem." Cel mult, daca putem să le ajutăm să se nască, aducându-le în conştiinţă, pe ele sau temeiurile lor, a căror mânuire nu este posibilă. Dar asta nu ne schimbă rolul de spectatori. Problema desăvârşirii noastre nu e să facem ci să ştim, adică să putem face!

Trecerea de la fapt la posibilitate nu e un adaus de fiinţă, ci o istovire a ei, o alunecare de la Dumnezeu, care este suma tuturor posibilităţilor, în cosmosul care este o selecţie a acestora, o alegere, o împuţinare, o mărginire a lor.

Lucrul acest, Apusul nu-l înţelege, ci numai omul cu mentalitatea teologică răsăriteană. Apusul e plin de "ingineri" în sensul leonardesc al cuvântului (din păcate - adăugăm noi - numărul "inginerilor" a crescut şi la noi în mod vertiginos) Descartes numeşte chiar puterea de cugetare a omului "ingenium".

Omul, singur, spunea el, nu poate interveni în istorie; nu poate decât "grădinării" ceea ce a prins sămânţă şi viaţă de la Dumnezeu. De aceea faţă de elevii şi studenţii lui, marea lui grijă era să ghicească şi să încurajeze înclinările lor personale, ajutându-i în primul rând să se dezbare de "ticurile" învătate din cărţi.

"în lupta pe care o duce neamul nostru pentru a-şi găsi un chip spiritual al lui, - scria Mircea Vulcănescu - contactul cu un om care a atins cu aripa vie a gândului său toate apele cugetării, toate ispitele stării omeneşti, nu poate fi decât binefăcător,"

"Ceea ce cred eu însă că vă fac, - spunea Nae Ionescu - şi lucrul cu care pot să vă fiu intr-adevăr de folos, este faptul că, reprezentând un punct de vedere în consonanţă cu atmosfera şi cu structura în genere a vieţii de astăzi, eu sparg un tipar vechi, care tindea oricum să oprime viaţa, şi ridic zăgazul realităţii, pentru ca, aşezându-vă dvoastră în curgerea ei, să ajungeţi la ţărmul care vă este propriu."

..."Dacă s-ar fi născut şi ar fi trăit într-un sat, cu un veac, două în urmă, Nae Ionescu ar fi rămas toată viaţa un plugar; ar fi iubit stelele şi cântecele; şi-ar fi crescut feciorii în credinţă şi în cuviinţă şi şi-ar fi sfârşit zilele senin, ca sfetnic şi judecător, între ...oameni buni şi bătrâni'.. (George Racoveanu şi Mircea Eliade)"



Gheorghe Bogdan