Octavian Goga 1881-1938

Octavian Goga 1881-1938


"Mormintele sunt pe seama morţilor lăcaşuri de odihnă, pe seama viilor urne evocatoare.[[wysiwyg_imageupload:71:]]


"Mormintele sunt pe seama morţilor lăcaşuri de odihnă, pe seama viilor urne evocatoare.

Posteritatea se opreşte în pragul lor ca să smulgă tainele vieţii ce a fost, să descifreze impulsul unei energii, sau să culeagă un invăţământ pentru ziua de mâine. Deasupra fiecărei cruci din ţintirim planează o poveste din trecut, care luminează în veşnicie. Sunt cruci de poveşti umile ca para gălbuie a unui opaiţ în amurg, crucile mulţimii anonime revenite la sânul ţărânii primitoare. Sunt cruci însă al căror înţeles străluceşte departe ca un stâlp de foc călăuzitor în noapte; sunt crucile risipitorilor de suflet ce au ocrotit o idee şi au lăsat-o moştenire spre binele altora. A te apropia de ele înseamnă a face să reînvie subt ochii tăi unele din forţele creatoare, care au dus societatea în eterna ei primenire mai înainte cu un pas." Aşa evoca Octavian Goga personalitatea Mitropolitului Şaguna ("La groapa lui Şaguna"). Aşa îl evocăm şi noi pe ilustrul poet.

Goga, pribeagul nostru... pribeag în propria sa ţară pentru că era sub asuprire străină; iar noi, pribegi şi noi, atât fizic cât şi sufleteşte.

Pribeag

"Plânge-o mierlă "ntr-o răchită
La răscruci în Dealu-Mare...
Suie"n pas domol răzorul
Un voinic pe murg călare...

Jos în smalţ de soare-apune,
Turla satului străluce;
Sapă murgul şi nechează
Şi "nspre vale vrea s"apuce...

Se înalţă"n şea voinicul,
Vede-o casă "ntre poiene
Şi cu mâneca cămăşii
Zvânt" o lacrimă din gene...

Într"o clipă strânge frâul
Şi-l îndeamnă"n altă parte,
Dârz pleoapele-şi închide...
- Du-mă murgule, departe!

Sfărmând jgheabul cu potcoava,
Drumului s"aşterne murgul,
Peste plopi cu frunza rară
Cade"nlăcrimat amurgul..."


La 1 Aprilie 1881, în Răşinari, un sat de peste 6000 de suflete, se năştea Octavian Goga. După mamă se trăgea din vechea familie Bratu. Tatăl său a fost Iosif Goga, preotul ortodox al satului. Răşinari a fost un sat de ţărani liberi menţionat în documente încă din 1204. Octavian a studiat la liceul maghiar din Sibiu şi la liceul românesc din Braşov. Mai târziu pleacă la Budapesta la universitate unde studiază ştiinţele politice şi literatura. Aici la Budapesta începe cariera sa creatoare şi tot aici este întemniţat de câteva ori din cauza atitudinii sale anti-maghiare. În 1916 trece Carpaţii şi se înrolează în armata română, iar în 1918 face parte din delegaţia noastră de pace de la Paris. Începe să scrie tot mai multă proză, fiind preocupat mai mult de politică, culminând cu alegerea sa în parlament şi ca Prim Ministru în 1938.

Parte din proza sa a fost publicată în volumele "Însemnările unui trecător", "Mustul care fierbe", "Precursori", "Dialog". A scris şi două piese de teatru: "Domnul notar" şi "Meşterul Manole" care au avut mare succes. Ceea ce ne rămâne însă la suflet de la Goga este poezia sa. Esenţial în poezia răşinăreanului este "Starea de jale, de boală sufletească, chin intraductibil, asemenea dorului din poezia populară...Satul ardelean capătă chipul unei ţări fictive, ale cărei steme sânt jalea şi dorul, visul deşert şi nădăjduirea lui" scrie I. V. Şerban. Să vedem însă ce ne spune poetul însuşi prin versul său.

Fără Ţară

"Eu sunt un om fără de ţară,
Un strop de foc purtat de vânt,
Un rob răzleţ scăpat de fiară,
Cel mai sărac de pe pământ.
Eu sunt un mag de legea nouă,
Un biet nebun, orbit de-o stea,
Ce-am rătăcit să v-aduc vouă
Poveştile din ţara mea.

Eu sunt o lacrimă târzie
Din plânsul unei mii de ani,
Sunt visul care reînvie
La vetrele celor orfani.
Sunt o mustrare călătoare
De pe tărâmuri fără glas,
Şi dintr-o lume care moare
Sunt strigătul ce-a mai rămas.

Eu sunt oftatul care plânge
Acolo-n satul meu din deal,
Sunt ţipătul muiat în sânge
Al văduvelor din Ardeal.
Sunt solul dragostei şi-al urii,
Un visător de biruinţi,
Ce port blesteme-n cerul gurii,
Drept moştenire din părinţi.

Eu m-am desprins dintre morminte,
Din cripte umede şi reci,
De unde-aducerile-aminte
Ţin straje unui gând de veci.
Şi cu fiorul care poartă
Pe cei încrezători în fraţi,
V-am plâns la fiecare poartă
Durerea morţilor uitaţi.

Azi simt cum noaptea se coboară
Pe dimineaţa mea de ieri,
Cum cântul meu se înfăşoară
În giulgiul veşnicei tăceri...
Şi printre voi îmi duc povara
Stropit de râs şi de noroi,
Căci vai de cine-şi pierde ţara
Ca să şi-o ceară de la voi..."

Bisericuţa din Albac

"Bisericuţă din Albac,
Tu eşti al vremurilor semn,
Tot bietul nostru plâns sărac
E-nchis în trupul tău de lemn.

Din ce-am cerut, din ce-am gândit,
Atâtea rugăciuni cuprinzi
Şi-atâta vis neizbândit,
Sub vechiul tău tavan de grinzi...

Tu şti cum ne-am trudit stingher,
De-a pururi fără crezământ
La Dumnezeu, acolo-n cer,
Şi la-mpăratul pe pământ..."


"Ce s-a schimbat mai mult imprejurul nostru: harta politică, ori harta sufletească a Europei?... Noi trebuie să ne regăsim trecutul. Trebuie să-l scoatem din negura unde s"a distanţat, să-l privim în faţă cu înţelegere şi bunătate, să-l poftim la masa noastră, să ascultăm înţelepciunile bătrâneşti ale acestui oaspe venerabil şi să descifrăm din ele impulsurile prezentului. O asemenea rectificare de conştiinţă nu se impune numai ca un act de pietate, ci ca o măsură de o reală fortificare a structurii noastre de gândire. Trebuie să vedem limpede în cartea destinului, să ne dăm seama ce-am fost şi ce suntem... Va răsări în curând istoricul, care să ne dea sinteza acelor vremi, să lămurească secretul de existenţă al milioanelor, care pe deasupra şi pe dedesuptul hotarelor seculare şi-au comunicat fluidul lor miraculos. Va veni însă acum când are perspectiva depărtării, va veni şi marele evocator, artistul cu intuiţia lui, să ne dezgroape morţii din Ardeal...? Să prindă în accente tainice acea poezie a aşteptării pe care instinctul nostru de conservare ne-a transmis-o din tată în fiu, din neam in neam, ca pe o sfântă şi o înfricoşată taină de familie... După o amorţire îndelungată, energiile latente tresăreau fără frâu... Un neam intreg se trezise din somn, se frecase la ochi subt Maior, Şincai şi Klain şi acum se scutură din tot trupul, de-i troznesc încheieturile. Din Principatele Unite se făcuse Regatul, după botezul de foc de la Plevna, scria Alecsandri, scria Bariţiu, pe orizont se ivise ca o impletitură de fulgere strofele lui Eminescu. România modernă era pe drum... Cât a trecut de atunci? A murit şi părintele, Dumnezeu să-l ierte, au îmbătrânit şi cântecele, s"ar părea că îmbătrânim şi noi... Doamnelor şi domnilor, vedeţi, oricât e de complexă viaţa noastră de astăzi, câte o pagină dezgropată din trecutul Ardealului face să vibreze coarde adânci..." ("Un precursor al unităţiiŞ Iosif Vulcan")

Dimineaţa

"Cu grele răsuflete apele dorm,
Pe lanuri dorm spicele grele,
Asupra pădurii veghează de sus
Cetatea eternelor stele.
Luceafărul bolnav in lumea de"ngheţ,
Clipeşte din gene molatic,
Când dorul pribeag de pe-o creastă de ulm
Şi-l geme porumbul sălbatic...
...
Se duce iar vântul, pribeagul drumeţ,
Sfios fâlfâind din aripă,
Din doru-i aprins şi"n veci călător
O doină domol se"nfiripă.
Şi doina o cântă alunii din crâng
Şi-o tremură"n murmur izvorul,
Şi doina trezeşte şi turma din deal
Şi turma trezeşte păstorul.
Din funduri de peşteri vin umbre şirag
S"asculte amorul cântării
De patima doinei şi umbrele mor,
Cu lacrimi plâng genele zării.
Şi doina se zbate şi frunzele plâng
Şi codrul prelung se"nfioară
Când iată, prin neguri cu sârg străbătând
O rază solie coboară:

Deschideţi larg poarta cărunţilor brazi,
Să vie" mpăratul măririi,
Să mângâie jalea nestinsului dor,
Să"mpace durerile firii..."



"Din toate apăsările trecutului, jugul feudalităţii ungureşti a durat mai mult... Iată de ce povestea noastră de aici e o lungă plângere în surdină revărsată în doine, ticluită în petiţii la împăratul, sau oftată în rugăciuni la Dumnezeu. Ardealul, o mie de ani şi-a muiat deznădejdea în jale şi s-a mângâiat cu visul... De pe culmile Munţilor Apuseni a strigat pentru întâia-oară răzvrătirea, ca un bucium precursor al redeşteptării generale. Moţii sunt Tirolul nostru, pumnul Ardealului, iar cele două inimi mari în care a clocotit uraganul sunt eroii lor: Horia şi Avram Iancu... Prin Horia ţâşneşte un fulger răzleţ din viforul unui popor, prin Iancu cere cuvânt poporul însuşi. Acest om de acţiune, într"o memorabilă şedinţă prelungită de calcule şi temeri (în comitetul de la Sibiu) a tăiat scurt discuţiile savante: Domnilor vorbiţi înainte, eu plec în munţi şi fac revoluţie!"

Într"o zi l-au găsit mort pe o bancă, cu faţa întoarsă spre cer şi l-au îngropat sub gorunul lui Horia la Ţebea, cu o piatră albă la căpătâi, într-o groapă imprejmuită de zăbrele sărace... Gorunul îl plouă de atunci cu frunze, ţăranii îl cântă în balade la coarnele plugului, iar istoria noastră învaţă din religia lui... Un fior de veacuri tremură în frunzele gorunului lui Horia şi din troparele bizantine flutură eternitatea peste capetele noastre. În coborârea amurgului se vor aprinde iar focuri pe culmi, fumul lor se va ridica la cer paşnic şi blând, ca fumul jertfei bine primite. Târziu în lumina albă de lună va picura din nou glas de fluier printre crengile brazilor, ca o chemare de departe. Astăzi cu bucurie Românilor veniţi!

Ascultă, Sire, acest fluier cu toate poveţele lui! E fluierul ţăranilor noştri, fluierul lui Iancu, fluierul fermecat, în cântecul lui e toată mântuirea noastră! ("Avram Iancu")

Noi

La noi sunt codrii verzi de brad
Şi câmpuri de mătasă,
La noi atâţia fluturi sunt
Şi-atâta jale"n casă.
Privighetori din alte ţări
Vin doina să ne-asculte,
La noi sunt cântece şi flori
Şi lacrimi multe, multe...
...
Şi fluturii sunt mai sfioşi,
Când zboară"n zări albastre,
Doar roua de pe trandafiri
E lacrimi de-ale noastre.
Iar codrii ce-nfrăţiţi cu noi
Îşi înfioară sânul,
Spun ca din lacrimi e"mpletit
Şi Oltul nost" bătrânul."
...

Bătrânii

"De ce m"aţi dat de lângâ voi,
De ce m"aţi dus de-acasă?
Să fi rămas fecior la plug,
Să fi rămas la coasă.

Eu astăzi nu mai rătăceam,
Pe-atâtea căi răzleţe,
Şi-aveaţi şi voi in curte-acum
Un stâlp la bătrânete...
...
Aşa vă treceţi bieţi bătrâni
Cu rugi la Preacurata.
Şi plânge mama pe ceaslov
Şi-n barbă plânge tata."


"Încolo, trecut odată momentul critic, selecţiunea liniştită va începe şi poporul nostru va apuca să primească binefacerile societăţilor constituite. Această zi însă e departe încă.
Noi cei de astăzi n-o vom ajunge niciodată. Suntem generaţia sacrificată, care nu poate avea altă consolare decât ideea că a făcut din jertfa ei puntea de trecere între trecut şi viitor. Fericiţi cei de mâine. Ei din mustul ce fierbe astăzi vor putea gusta vinul pur, după ce fermentaţia a încetat, unda s-a limpezit şi drojdiile, vai, drojdiile s-au coborât la fund..." ("Mustul care fierbe")

Plugarii

"La voi aleargă totdeauna
Truditu-mi suflet să se"nchine;
Voi singuri străjuiţi altarul
Nădejdii noastre de mai bine.
Al vostru-i plânsul strunei mele:
Creştini ce n"aveţi sărbătoare,
Voi cei mai buni copii ai firii,
Urziţi din lacrimi şi sudoare.

...

Fraţi buni ai frunzelor din codru,
Copii ai mândrei bolţi albastre,
Sfinţiţi cu roua suferinţei
Ţărâna plaiurilor noastre!
Din casa voastră, unde"n umbră
Plâng doinele şi râde hora,
Va strălucii odată vremii
Norocul nostru-al tuturora."

L-a luat Dumnezeu
"Cum ar fi de bine astăzi
Să nu fi vândut cojocul,
Nici dumneata nu te-ai plânge
Că s-a stins în vatră focul!"

Că-i atât de frig în casă...
- Spune-i îngerului, mamă,
Să trimit-un ban de aur
Învălit într-o năframă!

Că ne-a spart fereastra vântul,
Şi nu-i jar pe faţa vetrii,
Şi s-a isprăvit făina
Din bucatele cumetrii.

În firida din cămară
Am cătat, dar nu-i merinde.
Şi să-i spui că nenea Naie
Fără bani nu ne mai vinde.

Morţilor li-e cald în groapă?...
Mamă, ştie îngerul,
Că de frig alaltăseară
Ne-a murit Bufti, căţelul?

Aiura zâmbind copilul,
Era frig nespus în casă
Şi visa că-l duce-un înger
Pe-o năframă de mătasă..."

Cântec

"Măi crâşmare Niculaie,
Ce mai zici de lumea asta,
Dumnezeu să-ţi ţie vinul
Şi norocul şi nevasta.

Cum mai umblă târgurile?
Băutura-i acră, vere,
Dar, ţi-i harnică nevasta,
Arz"o focul de muiere.

Bea şi tu cu mine astăzi,
Că eu beau să-mi stâmpăr doru,
Parcă-i alta lumea asta,
Când ne zice Laie Chioru..."


 

Gheotghe BOGDAN